Veteranul

Opri caii cu greu. Stângaci, ca un nepriceput.

Ruda de la căruță aproape lovi Tesla parcată în stânga primăriei. O vechitură de prin anii ‘20, dar dragă primarului.
În fața ei era un panou pe care scria „Doar pentru Cai”. Și steagul UE.

Dracului de rablă!, putea să o pună mai încolo. Mă omoară cu zile caii ăștia.

Luă biciul cu el, doar din obișnuință. Legă caii de stâlpul panoului.  Urcă pe scări spre primărie.

Se opri sub scanner și așteptă 2 minute să fie diagnosticat.  Cu spatele spre ușă, privea munții, satul, portul de drone. Zăceau acolo, dolofane, pline de zgârieturi și ruginite.

Ia uite ce puține-s . O început lucrul la iarbă, la lemne.

Scanerul bipăi o dată ascuțit.

Tensiunea. Nu-i bai.

Cum scannerul își făcea treaba mai departe, se uită peste satul liniștit. Înverzit, în dimineața de iunie. Casele – acoperișuri negre, roșii.  Fortărețe, cu ziduri înalte de gard viu. Râul slobozit din fălcile hidrocentralei. Străzile goale.

Scannerul mai bipăi o dată,  ascuțit. Infecția de la piciorul stâng. Avea plan de tratament, alifia era în Depozitul Central al satului.  No hai,  că poate o iau azi.

Scannerul se aprinse verde. Diagnosticare finalizată. Mai târziu, o să primească rezultatul complet, cu recomandări de la doctorii specialiști.

Când intră în sala de ședință, cam toți erau acolo. Nicu, cu mierea. Dan, tâmplărie. Vlad, cu vacile …., Mirela.

Toată generația de orfani .

Se opri în cadrul ușii, să salute. Era echipat conform cerințelor UE, cu influențe locale. Cizme roșcate cu carâmb înalt, costum verde de lână fabricat local, mânuși din piele de vită tăbăcită două sate mai în jos, pălărie de la Huedin, bici făcut de meșter local.

– Meșter pe mumă-ta, Dane. Șlefuie și tu mai bine mânerul că tăt mi se agață de mânuși, pantaloni…..

– No, da cineva s-o trezit tare nervos.

Dan îi zâmbea, puțin indiferent.

– Și trebe făcut mai gros. Nu-l pot stăpâni bine.

– Caii trebe stăpâniți, Victore, nu biciul, zise primarul din capătul mesei de ședințe.

– Apoi, de nu-i stăpâneam, praf îți făceam ruginitura. Că tăt acolo parchezi.

– Îi umbră.  Acolo m-am obișnuit. Uit că, o dată pe lună, veniți voi…

– No, apăi asta e…

– Haideți că în câteva minute intrăm în digi-conferință. Primarul se uită către ecranul pe care era proiectată harta României. În relief, cu lumini verzi ce reprezentau satele. Câteva sute.

– Suntem toți ? întrebă cineva.  Se uitară  în jur.

Mai erau câteva scaune goale. Chiar atunci se auzi bipăitul ascuțit al scannerului și imediat sunetul ce permitea accesul. Gabi – cu țesătoria, intră salutând.  Arăta bine pentru cei 40 de ani ai săi. Toți se ridicară să-i facă loc.

– No, toți suntem. Mai trebe să vină Moș Petre. Da cu el nu știi niciodată…

– Poate o murit, de luna trecută, glumi Dan.

Nu zâmbi nimeni.

– Nu l-o răpus virusul, așa că bătrânețile nu mai au ce să-i facă.

Nicu încercă să continue subiectul. Dar primarul îl opri.

– Haideți să stăm atenți. În câteva minute intră prefectul, în direct. Are doar 30 de minute pentru noi. O să ….

Prin fereastra deschisă se auzi scannerul bipăind ascuțit. O dată. Imediat, o cascadă de bipuri ascuțite chinui urechile celor din sala de ședințe. Zeci de bipuri, unul după altul.

– Ia auzi, a venit și Moș Petre, zise primarul.

Calm, apăsă pe tastatura din fața lui, să închidă geamul.

– Bată-te Dumnezo de drac, că mă surzăști de tăt ! se auzi o voce răgușită prin fereastra ce se închidea.

Pași târâiți pe hol, și în cadrul ușii se opri  Moș Petre.

Înalt, mustața albă cu vârfurile ridicate ungurește, ochii verzi, mâini osoase și părul des, argintat, ce-i ieșea pe  sub pălăria neagră cu o pană colorată de zaică. De cealaltă parte o țigară. Salută ursuz.

– Hai noroc.

Văzu un scaun liber și se așeză, în timp ce toți ceilalți se ridicară.

– Sănătate. Moș Petre, să ne trăiești !

– No, numa ședeți. Nu-s popa Teofil, că numa când intra el în biserică să ridicau tăte babele-n picioare.

În proiecție apăru Guvernatorul provinciei.

– Bună, dragilor!

Un amalgam de să trăiți, bună ziua, noroc, se auzi din sala primăriei din Măguri.

– Uite că am ajuns și în cea mai mare comună din România. Cea mai mare acum, dar și înainte de Criza Sanitară. Mă bucur să vă văd pe toți, la locul lor și sănătoși.

Zumzetul din sală îl lăsă să înțeleagă că și cei prezenți se bucurau.

– Anul acesta se împlinesc 25 de ani de când nenorocirea a lovit întreaga planetă.  25 de ani de când majoritatea celor dintre voi a rămas fără bunici, părinți….

Moș Petre tuși, lung și gros. Guvernatorul reluă.

– … în două valuri, prima dată ne-a luat dintre noi bunicii, persoane peste 60-65 de ani, apoi al doilea val – o mutație a virusului , persoanele la 40-50 de ani. Părinții celor ce sunteți azi aici.

– Ce zice ?! întrebă, tare, Moș Petre.

Trase zgomotos  scaunul mai aproape de proiecția guvernatorului. Toate capetele se îndreptară înspre el. Puțin acuzator.

Guvernatorul se opri.

– Moș Petre. Să ne trăiești.  Cum stai cu sănătatea ?

– Cu etatea?!  Tăt 94 , ca luna trecută

– Cu sănătatea, Moș Petre, cu sănătatea !

– Ce zice, mă Victore? se întoarse spre acesta.

– Zice că dacă ești bine cu sănătatea.

– Bine-s, n-am nici pă dracu. Numa moșina ceea de la intrare urlă de zâci că-s mort.

– Ne bucurăm că ești bine, Moș Petre. Și ne-am fi dorit să avem mai mulți ca dumneata. Oameni care s-au luptat cu virusul și l-au învins. Provincia, țara și Uniunea pune la loc de cinste acești Veterani ai luptei cu pandemia. Și cu atât ne ești mai prețios, cu cât cei ca dumneata sunt tot mai puțini în întreaga Uniune, în viață.

– Ce piață?!

– Viață o zis, Moș Petre. Viață. Hai să nu mai tăt întrerupem  pe domnu Guvernator, zise primarul. Uite, îți afișăm și scrisul, sub proiecție. Doar de ti-i descurca mai bine.

– Uniunea a avut grijă de acești veterani. În ei a rămas înmagazinată întreaga istorie, tradițiile și cunoștințele populare. De asemenea, orfanii celor răpuși de viruși au fost susținuți masiv să continue meseriile, tradițiile părinților dispăruți prematur. Mai ales că criza ne-a învățat cum fiecare țară, regiune trebuie să-și regândească structurile economice și sociale. Satele au fost comasate în comune mai mari. Ca a voastră. În aceste comune funcționează la standarde egale cu ale întregii Uniuni – spitale, unități de învățământ, capacități de producție utilități independente, capacități de apărare, Depozite Centrale, și tot ceea ce îi trebuie unei comune să trăiască, total izolată de alte localități, pentru cel puțin 6 luni. Dacă va mai fi vreodată nevoie.  Să sperăm că nu; dar vom fi mult mai pregătiți. De aceea vă aflați azi aici ca Meșteșugari. Țesături de lână, articole din lemn, miere, lapte și alte alimente. Avem animale ce pot fi stocuri de hrană pentru minim 6 luni, cai care să sigure transportul în cazul în care nu putem produce electricitate.

– Auzi mă, Victore, că zice de caii tăi.

Caii mei . Să-i  frece și primaru și guvernatoru și UE.

– Ți-i dau dumitale, Moș Petre, zise peste vocea guvernatorului.

– Ce zâci mă copile ? și se trase cu urechea  către Victor.

Acesta nu răspunse. Privirea primarului nu-l lăsă.

I-ar fi dat caii lui Moș Petre, la primar sau la dracu. Caii comunității. Nu erau ai lui. 5 armăsari și o iapă. Să îi ia cineva pe toți, el se duce la Sibiu la copil. Că muierea îi acolo de 2 ani. El îi legat de casă cu caii ăștia.

De când a început proiectul  caii comunității . Împreună cu apicultorii comunității, tâmplarii comunității, țesătorii comunității și alte meserii.  El nu a vrut cai. Însă la asta s-a încadrat pentru fonduri.

Punctaj maxim dacă ai rămas orfan de virus.  La fel de important –  să continui tradiția familiei. Tatăl lui, ierte-l Cel de Sus, avea cei mai mulți cai din sat. Și din asta trăiau. Trăiau bine. Dar el era un copil atunci.

Restul consta doar în depunerea dosarului și semnarea unor angajamente.

Achiziția de cai, construcția grajdului, refacerea întregii gospodări, banii de tratamente veterinare, subvenția pentru hrană și suplimente. Se finanța masiv.

Să nu mai zică de cursuri, schimb de experiență, expoziții regionale și internaționale. Studiile copilului.

Până și traiul muierii la Sibiu cât a fi copilul în școală. No amu mă tăt plâng și eu, ca tăt omu.

Îi apăru pe ceas raportul de la dronă. A cosit 2.4 hectare. Patru tone de iarbă verde.  Se vor face 2 tone de fân. Nu-i rău. Nu mai știa cât a avut anul trecut. Se poate uita pe raport.  Oricum mai are de cosit în Lazuri și pe Câineasa. Se mai adună vreo 2 tone. La fiecare tonă intră  100 % subvenția de la UE. Rapoartele se trimit direct de la dronă. Adevărul e că el nu prea are ce face. Iarba tăiată e adunată în baloți de un tractor. Electric și autonom.

În grajd, plugurile automate adună gunoiul de grajd și îl deversează în bazinul de colectare. Unde este diluat și împrăștiat, prin sistemele de îngrășare,  pe pășuni.

Drept  că lucru mult nu-i.

Guvernatorul trecu în revistă toate meșteșugurile, schimbă amabilități cu toți și trecu la altă comună.

Liniștea dură doar câteva clipe în sala de ședințe. Moș Petre își curăța unghiile cu un briceag. Primarul își mută privirea în altă parte. Deschise geamul.

– No, oameni buni. Se pare că guvernatorul a fost mulțumit de raportul trimis de mine. A văzut că toți Meșteșugarii îs prezenți. Și că sunt bine. Dacă nu mai aveți nimic de zis…

– Păi dom Primar…

– Da, Victore,

-Care ar fi situația ca să renunț la programul ăsta cu Meșteșugarii?

– Adică?!

– Adică să predau caii cuiva și să ne vedem de treabă. Zîua bună !

– Păi, la cine să-i predai ?

– Io nu știu, că de aia te-ntreb pe dumneata. Nu mă mai țin puterile. Răbdările. Toată ziua îs băgat slugă la cai. Nu mă pot dezlipi de gospodărie.

– Păi, măi Victore!, de cosit nu cosești, fânul nu îl aduni , de mâncare nu le dai, gunoiul în grajd nu-l rânești, toată ziua-s pe pășune. Apăi, cum sărăcie ești tu sluga lor?

Cei din sală începură să râdă.

– Hai, dom primar, că are o zi mai proastă, zise Dan.

– Că și știi tu ce zi am. Nu-s caii de mine și nici io de ei. Și pace…

– Hai, mă Victore, hai, că dacă nu-ți trece până luni, vin pe la tine să vorbim. Astea-s programe ce nu pot fi întrerupte, am mai vorbit noi asta. Hai să nu mai ținem lumea.

Victor se uită în jur. După susținere. Mai erau care gândeau ca el. Ceilalți își priveau ceasurile, scriau texte. Moș Petre moțăia. Poate nu auzise. Primarul se ridică în picioare și deschise ușa. Salută lumea.

Sala goală rămase mai luminoasă. Moș Petre singur.

Victor ieși și se opri pe hol. În drept cu printerul 3d. Își alese un mâner de bici, din plastic. Dădu în lucru 2 bucăți. Timp de execuție – 5 minute. Aștepta, cu gândurile în toate părțile. Redesenă în minte drumul până acasă. Cu căruța. Drumul chinuitor cu căruța până acasă.

Auzi în spate pași târșâiți. Bătrânul. Acesta se opri cu o mână pe umărul lui Victor. Ascuțită și ușoară.

– Victore, aruncă-mă și pe mine până-n Fundătură. Acasă.

– Te-oi duce, ce-oi face cu dumneata.

Nu era bucuros. Caii se mânau greu. Nu se pricepea. Moș Petre era tare sucit și avea casa cocoțată la capătul lumii. Dar, cum să-i zică nu celui mai bătrân Măgurean. Ba și veteran.

– Stai numa să să gate minunile astea.

– Oi ieși afară la soare, să-mi încălzesc cioantele.

Îl auzi coborând scările. În primărie era liniște.

Și cam răcoare, ce e drept.

Prin ușa deschisă se simți fumul de țigară.

94 de ani și mai  fumează…

Luă mânerele și ieși  în soare. Caii mâncaseră toată iarba și florile de pe unde ajunseseră să pască.  Pe roțile din spate de la Tesla erau urme proaspete de bălegar.

De la iapă, mai apucă să se gândească.

– Păi bine, mă Victore, bată-ți dracu iepele, că mi-o mâncat mușcățile.

Moș Petre zâmbea, o mână-n brăcinar. Cealaltă, cu țigara, ridica clopul.

– No, da s-o dezlegat?!

– Nu caii s-o dezlegat, că cine nu i-o legat bine. Ăla-i…

Moș Petre își muta, amuzat, privirea de la Victor la Catița. Îngrijitoarea spațiilor verzi.

– Da chiar m-am minunat că ce faine-s mușcățile la primărie. Și amu le-o mâncatără caii, mai puse el paie pe foc.

–  No, și dumneata, om bătrân. No, vezi de mă iartă, tu Catiță. Că numa năcazuri am cu caii aștia. Vezi de mă iartă.

– Ierte-te  Cel de Sus, și dispăru după colțul primăriei.

La fel și căruciorul cu foarfecile mari, pungi de îngrășăminte, lămpile de ultrasunete, umidificatoarele și încă câteva înjurături.

– Așa era și mă-sa. Neam de Răchițeni. Tare spurcată la gură.

– Acuma, are și ea dreptatea ei. Că nu-i satură Dumnezo pă aștia. Când înfulecă, zâci că-mi mâncă din zile.

– Hai de-om mere, mă Victore.  Caii tăt or mânca. Apa a curge tăt la vale. Mușcățile lui Catița s-or face la loc. Că așa le-o orânduit Ăl de Sus pe tăte.

Victor se urcă pe capră, se întoarse să-i întindă mâna moșului. Dar acesta, aspru, era deja cocoțat în căruță. Privea în jur. Zâmbea, ușor mulțumit.

– Auzi, nu ne băgăm pe la Depozit, să-mi iau tutun?

– Apăi tutun îți mai trebe dumitale?

Încet, să nu-l audă.

– Mi-ar trebui și niște muieri. Da nu mai găsăști cum o fost.

– Hai, că om opri.

Oare de la ce etate nu-ți mai pasă ce vorbești? Sau ce faci?

 Îi plăcea libertatea ce și-o lua Moș Petre. Plaja largă. Încă nu-i văzuse constrângerile.

Caii porniseră. Cu greu, luară direcția Depozitului. Mâna îi era încleștată pe ham și nervii pe momentul în care trebuia să folosească biciul. Nu era mult până la Depozit. Satul era liniștit,  lumea se afla la lucru. Care nu era la lucru, nu prea mai ieșea din gospodărie.

Bine că-i pustiu satu. Dar până la Fundătură... Și mâna se-ncleștă mai tare.

Moș Petre se uita la hamuri, la cai, la mâna ce ținea biciul. Clătină din cap și-ncepu a-și suge dinții.

Cerul era limpede. Șirurile de mesteceni înalți  se curbau odată cu șoseaua. Niște zimți fierbinți, razele soarelui printre ei.

Trase de hamuri înspre dreapta. Acum 25 de ani o poiană plină de sicrie. O ultimă imagine cu părinții lui, puteau fi în oricare din sicrie. Copii, se uitau din pădurea de deasupra. Peste zidul de militari.

Acum o piață largă, un monument și Depozitul Central, împins  înspre pădure.

Opri cu greu și departe de intrare. Caii ăștia sânt prea mult!

Sări de pe capră, îi luă de căpăstru și se uită pierdut după un loc de legat. Dale mari de piatră, o bucată de gazon și apoi fațada Depozitului. Fâșii de pin vopsit în negru, panouri mari de sticlă albăstruie.

– Dă, mă Victore, că i-oi ține eu.

– Lasă Moș Petre, că te-or trage cu ei.

Dar bătrânul era jos din căruță. Prinse și el de căpăstru.

– Nu putere-ți trebe cu animalele. Du-te de-mi ia pachetul. Ține minunea asta de cartelă.

Victor o luă repede spre peretele negru albăstrui, bucuros să se îndepărteze de cai. Sau prea stresat. Azi el nu mai trebuia scanat  și ușile se deschiseseră automat.

Așteptă să i se aducă ce le trebuia.  Apropiase de un cititor cardul lui și al lui Moș Petre. O dronă se puse în mișcare printre șirurile lungi, înalte, ale depozitului. Alimente, medicamente, echipamente, ustensile. Tot ce era acolo putea ține satul ăla un an. Tot timpul un stoc minim. Război, catastrofe…

Se întoarse și privi afară. Piața largă. Căruța tot acolo. Bătrânul ținea mâinile pe obrazul iepei. Aceasta îl adulmeca, cu botul vibrând catifelat.  Armăsarul întindea și el capul. Timid și vag curios. Cu cozile, alungau muștele ce pluteau negre. Căpăstrul atârna pe dalele de piatră.

Draci, amu stați.

Luă pachetele și ieși. Bătrânul era acum pe capră.

– Auzi, mă Victore, ia de mă lasă să-i mân și io o țâră.

Nu se uita la el.

Victor îi simți emoția în glas. Iar el era prea obosit să se mai împotrivească regulilor, cailor, oamenilor.

Puse pachetele sub capră și se așeză  în dreapta bătrânului.

Cu ochi sticloși, Moș Petre își desprinse țigara de la pălărie. În palmele căuș, aprinse un chibrit. Vântul luă primul fum spre Victor. Inspiră adânc pe nas.

Își aminti de tatăl lui. Ținea căpăstrul moale, niciodată biciul în mână și țigara în colțul gurii. El era veșnic în dreapta. Amândoi salutau lumea pe stradă.

– Hai, tu, fată, hai cu tata !

Căruța porni lin, fără smucituri. O făcură-n dreapta pe șosea.

– Țțțțț, o dată și scurt bătrânul.

Țigara în colțul gurii.

Caii o luară ușor la trap. Fără bici, cu hamul moale. În dreapta, pe locul copilăriei, Victor se simțea, din nou, în siguranță. Liniștit.

Viorel Prodan

Sunt economist de formație și, în ultima vreme, am redescoperit cititul ca o mare pasiune. Cred ca stă la îndemâna oricăruia dintre noi să reconfigurăm, în scris, întamplări, povești , dialoguri…