Bunicul meu a murit la 68 de ani, fără nici măcar o zi în plus sau în minus. Toţi din jur aşteptau asta. Nu minunea de a muri la o vârstă atât de exactă, ci doar de a muri. Bea mult, n-avea scopuri, tot ceea ce reuşea să-l anime şi să-i facă existenţa suportabilă era vinul. Celălalt bunic al meu, de pe tata, care a trăit până într-o vineri din săptămâna mare, a reuşit să ajungă la 82 de ani, în care a băut mult prea multă ţuica. Îmi amintesc de mama lui bolnavă în paravan, iar el cântând în camera alăturată o melodie în care versurile “aurica găurica” se tot repetau. Nu cred să existe vieţi superioare altor vieţi. Nici măcar nu ştiau ce voiau bunicii mei. Doar au trăit. Bunicul de pe tata spunea în ultimul an ca nimeni nu poate să spună despre el c-a fost un prost. M-a mai sfătuit şi să muncesc, cred.
Nu ştiu pentru ce trăiesc. Nu am un scop spre care să tânjesc disperat. Chair nu vreau nimic. Şi cum nu vreau nimic, bănuiesc c-ar fi atât de uşor să fiu un om care să facă diferenţa în mediul în care trăiesc. Asta-i nu doar o idee datorată lui Serpico, pe care abia l-am văzut, mă gândesc că aş putea fi un profesor mai bun, sau un om mai bun. Anul ăsta am fumat iarbă aproape tot semestrul. A trecut destul de repede. Tot timpul trecea aşa, chiar şi când eram eu la şcoală, chair dacă eram chinuit atâtea ore de profesori plictisitori. Ţin minte cu câtă invidie îi priveam în clasele primare, când învăţăm după-amiaza, pe cei care scăpaseră de chinul orelor. Ţevi imense albe, care dădeau atâta căldură, iar eu eram chinuit pe rândul de la geam; palma învăţătoarei când făceam prostii, precedată de o apucatua zdravănă a obrazului şi-o învârtire uşoară a capului. Nu am doar amintirile astea, ţin minte foarte bine şi cum eram îndrăgostit de o fată, poate de două. Una i asistentă la urgenţe şi cealaltă e dentista. Ar fi trebuit să dansez la sfârşitul clasei a patra cu una dintre ele pe un ziar, mi ar fi plăcut mult cu asistentă, dar ea fusese luată de cel ami lăudat băieţel din clasă, care avea atitudine bună, iar eu nu am reuşit nici măcar s o invit la dans pe colega mea de bancă, slabă, cu ochelari, cea care e acum denistista. Eram un băieţel timid. Toţi sunt, sau majoritatea sunt până la urma salvaţi de câte-o fată. Mi ar plăcea să mint ca încă n-am fost, chiar ar fi mult mai interesant totul. Am douăzeci şi doi de ani şi sunt virgin. Aş şti pentru ce trăiesc. N-aş avea cum să-mi ascund asta.
Am adăugat-o în lista mea de prieteni pe fosta mea colegă de bancă, care i acum dentista. Era atât de groaznic de slabă pe vremuri. Acum seamănă puţin cu ea, oricum, e frumuşică. Mi-ar plăcea să mă întâlnesc cândva cu ea. Nu cred, totuşi, c ar fi de acord. E mai simplu să mă duc să joc rummy cu prietenii mei mult mai în vârstă decât mine în barul de la partierul blocului. Fac asta în fiecare după-amiază aproape. Să fiu sincer cu siguranţă e mult mai bine. M aş duce să fumez iarbă, sunt oarecum dependent de asta, mai ales c am fumat ieri, doar că de obicei îmi place să ies în locuri diferite, nu să stau, că în ultimele săptămâni, într o cameră anostă cu n fost coleg de gimnaziu obsedat doar de pariuri. M-a chemat. Aş ajunge repede. Beau ceva şi plec. Îmi dau seama că mi-e lene şi simt că ce am scris e un jurnal atât de prost, încât aş fi destul de deprimat acolo, nu că doar stând acolo n ar fi semi-trist. Sigur nu aşa se scrie o carte. Sigur. Dar cui pula mea i pasă? Cred c o să mă întâlnesc cu ea după discuţia din seara asta. Şi-i asistenta.
În locul unui jurnal neinteresant, voi începe să povestesc tristă viaţa a lui Dragoş. Pare un nume destul de trist pentru o viaţă că a lui. Prima dată am auzit de el când mă întâlneam cu o fată a cărei mamă are reputaţia de a fi curva satului în care locuiesc. A fost soţul ei plecat o perioadă în străinătate, prin Spania, iar în timpul ăsta a avut destui prieteni frumoasă, probabil, pe atunci, fetişcană. Şi fiica sa, la 13 ani sau cât o fi avut, părea a fi la fel, iar eu, cum citeam în perioada aia Proust, mă simţeam atât de aproape de a avea sentimentele lui Marcel ori ale evreului ăluia glumeţ şi interesant, încât viaţa mea era cu mult superioară unei existenţe banale, a unui taranus care şi doreşte să penetreze şi el un vagin. Dragoş avea vreo cinci ani mai mult decât mine. Taica miu şi un unchi de al meu s au dus într un bar să bea, iar eu m am întâlnit pentru mult prea puţin timp cu fata aia, care a plecat cu o prietenă mai curvuliţa şi cu doi ţărânei să se plimbe cu scuterele ălora până undeva la o pădure. Mi a povestit proastă ca s a sărutat în ziua aia cu ăla. Cred c a fost prima dată când m am despărţit de ea. Oricum, povestea era despre viaţa lui Dragoş. În după amiază aia le a adus beţivilor de la bar o sticlă de vişinata, iar acel moment a fost unul în care a ajuns să fie respectat de oameni care i au degustat licoarea dătătoare de energie şi veselie. Acum Dragoş e tot virgin, joacă rummy cu un alt unchi de al meu în abrul pe care nu stau aici să l descriu, dar e la perterul unui bloc, iar patronii sunt un plictisit etern şi nevasta lui vorbăreaţă, care, după ce a crescut doi copiii prosti şi urâţi, e învăţătoare într un sat de ţigani, iar pe sărăcuţii copilaşi îi învaţa că mâncarea de la pizzerie e sănătoasă. Barul ăla e şi restaurant, dar de obicei e loc de jucat table şi băut o bere. Dragoş, datorită acelei sticle de vişinata, e acum angajat la primărie şi face diverse treburi mărunte. Am fost odată la un meci în care scanda ca un tâmpit numele unui conducător de club advers, cel mai cunoscut mafiotel prostovan al româniei. Asta era viaţa lui, doar că totul s-a schimbat de numai o lună.
A fost angajat prin concurs şi ocupa un post în care se ocupă de turismul din comună noastră. Alături de el a mai fost angajată o fată care şi a petrecut câţiva ani în America, tara în care avea dreptul să stea doar 4 luni, dar nimeni nu te caută să te dea afară. Ea are aceeaşi vârstă cu mine, e o fată desteptuta şi nu tocmai fermecătoare. Nu, nu au ajuns niciodată să fie împreună. Viaţa a banală şi nimic special nu se întâmpla niciodată. Ea va visa la un tip cu personalitate, iar tânărul nostru limitat va muri cel mai probabil virgin, limitat şi timid.
Viaţa banală e îngrozitoare. Trebuie să fac ceva ca să scap de limitarea asta de căcat. Aş putea începe de mâine să fac ceva ce nu i atât de lipsit de scop. Nu s cu nimic diferit de Dragoş, dar cu nimic, poate doar că s conştient de ratarea mea. Dar de ce să nu fie şi el conştient? Cât de limitat de banal să fiu să cred că înţeleg o viaţă complexă doar din perspectiva acelei clipe când l am văzut urlând că ultimul tâmpit pe stadion, umilindu se într un asemenea hal încât a devenit cea mai demnă de milă persoană pe care să o fi văzut, şi nu doar atât, dar şi teribil de provocatoare de scârbă, şi nici că i cazul să detaliez cum echipa de fotbal din oraşul cel ami apropiat de satul nostru juca cu echipa cea mai importantă din ţară, în ultima etapă, iar majoritatea celor de pe stadion ţineau cu cei din Bucureşti, căci de acel meci depindea câştigarea campionatului, pe când pentru echipa noastră meciul nu avea nici o importanţă, iar pe mine, care aş fi vrut ca acea echipă să câştige titlul, m au făcut să mi doresc ca echipa din Iaşi să câştige, dar nici că vreau să mai continui, ceea ce voiam să zic e ca orice viaţă e la fel.
*
Citeam Conversaţie la catedrala când m-a sunat o verişoară de-a mea, o prietenă din copilărie a iubitei mele de atunci. Vorbisem cu Adelina despre cum ea va întârzia, din cauză că voia ca n acea zi să stea cu Ana. Abia se despărţise de un iubit de-al ei, Eduard parcă, şi voia să-i fie alături în clipele alea triste. Dacă e să fiu exact, nu era chiar verişoara mea, era o rudă de gradul doi, oricum, nu am prea vorbit eu vreodată cu ea, doar atunci când am întâlnit-o pe Adelina, iar de atunci la fel de puţin ca şi înainte, cu excepţia zilei ăleia.
– Alex, vino repede la Adelina la apartament.
– De ce, ce s-a întâmplat? O întreb fiind oarecum dezamăgit, căci sperăm că întâlnirea lor să se sfârşească mai repede şi să o aud pe Adelina spunându-mi că va ajunge imediat la mine.
– Adelinei îi e rău, vino te rog repede.
Atunci îmi dau seama că ceva era ciudat când îmi spunea că Adelina era în baie, la un interval de cel puţin jumătate de oră. O sunasem de două ori vrând să aflu cât mai aveam de aşteptat până când ajungea la mine. Mă gândeam că se distrează şi că n-are chef să vorbească, ori să vină la mine. Mă cam resemnasem.
– Bine, hai că vin. Cât a băut?
– Destul de multă votcă. Dar vino repede, că nu ştiu ce să fac, şi trebuie să ajungă şi taică-su.
– Vin, vin, da’ chiar n-ar fi trebuit s-o laşi să bea singură.
Îmi iau blugii din dulap, rămân cu acelaşi tricou, mă încalţ cu adidaşi mei albi şi mă îndrept spre blocul Adelinei. Am cam doi kilometri până la ea. Mă gândesc că sigur îi e rău şi că o voi ajuta să ajungă în pat şi să adoarmă. Pe drum, cam pe la mijlocul lui, îl văd pe Mihu pe bicicletă. El e tipul la a cărui zi de naştere am văzut-o pentru prima dată pe Adelina, cu toate că locuiam în acelaşi sătuc.
– Salut, unde te duci?
– Mă plimb, mă duc până la bilă din Bârnova, tu, de ce zâmbeşti aşa?
– Adelinei îi e rău, a băut cam mult cu Ana. Mă duc să văd care-i treaba, îi spun fără să mi ascund satisfacţia de a fi cu prietena lui din copilărie.
Urcă pe bicicletă după ce ne strângem mâinile şi eu îmi continui drumul spre fătuca pe care tare mult aş mai fi vrut să o am la mine-n pat în acea zi de toamnă târzie, destul de călduroasă. Sun la interfon, iar după două rânduri de scări urcate ajung în apartament. Ana, puţin speriată, îşi desprinde buzele şi mi spune ceea ce mi-a mai spus de câteva ori.
– Adelina e în cadă.
– De ce-i acolo? O întreb gândindu-mă că-i exagerat de proastă crezând că un duş cu apă rece o ajută să-şi revină, în locul unui somn de câteva ore liniştitor.
– Am încercat să-i fac duş ca s-o trezesc.
– Nu era nevoie.
Discuţia asta are loc în dormitorul cu două paturi etajate, un calculator deschis şi o bibliotecă cu destul de puţine cărţi şi cu un postament cu mult mai multe CD-uri decât vazsem în orice altă casă. Cât merge ea să o ajută pe Adelina, eu mă uit prin calculatorul ei şi găsesc o veche discuţie cu fostul iubit. Aş fi vrut să mai stea vară-mea puţin în baie, dar cam văzusem tot ce se putea vedea, aflasem destul de multe, cum unul îi ceruse nişte bijuterii ca să le amaneteze şi încă nu i le dăduse înapoi. Eram mulţumit să aflu asta.
– Hai că încerc să o scot eu, îi spun când ea s-a întors.
– Stai puţin! Eu nu te-am chemat ca să faci ce vrei tu să faci, vreau doar să o scoatem din baie înainte să ajungă tica-su.
– Ha, ha! Stai liniştită, îi spun zâmbind şi fiind puţintel ultragiat că poate gândi că eu aş vrea să profit de pe urma stării iubitei mele.
Adelina era în cadă cu apa doar de vreo zece centimetri, stătea în genunchi şi din când în când, bănuiesc, după culoarea apei, vomită. Am văzut că duşul nu mergea, aşa că am ajutat-o să iasă din cadă, să se şteargă şi să se îmbrace cu nişte pijamale roşii, cu n căţeluş mare sub sâni. Ar fi vrut să plec la început, n ar fi vrut s o văd aşa, dar n a mai fost ruşinată numai după câteva secunde.
Ana a fugit înainte să ajungă tatăl Adelinei. O găseşte în patul de jos, dormind liniştită. Se duce lângă ea, o întreabă ce-a păţit şi o lăsă în pace. Eu parcă nici n aş fi existat. Închide uşa după el, iar eu continui să citesc mesajele fetiţei adormite şi apoi mă car fără să-l văd pe taica şu.
Pe scări, după ce închid uşa subtil, mă simt intrigat de ce citisem şi relaxat, căci tâmpitul ăla n-avea nici o şansă s-o mai cucerească. O sun pe Ana să i spun că eu am plecat.
– Hei, să ştii că a fost în regulă, taica şu n a zis nimic. Te ai stresat degeaba. Ea acum doarme.
– Am avzut că taica şu a plecat, a stat numai un sfert de oră. Aş merge să văd ce mai face.
– Hai că te aştept aici, îi spun ştiind că are numai câteva scări de urcat şi mă întorc în apartament.
Intră şi pare puţin ameţită. Nu cred să mai fi băut din sticlă de votcă pe jumătate plină pe care a luat o ca s o arunce sau s o ascundă la ea în apartament. Intrăm la Adelina, o vedem dormind, ieşim fără să trântim uşa şi suntem amândoi pe hol. Adelina îmi spusese într o seară, în primele noastre seri, probabil atunci când a intrat maică-mea să vadă la ce fim ne uităm şi i-a văzut cracii goi, după spusele ei, ca şi Anei îi plăcea de mine, aşa că m-am apropiat de ea şi i-am mângâiat gâtul, apropiindu-i buzele de ale mele. Are buzele roşii, pline, iar combinate cu moleşeala pe care o transmitea o făceau irezistibilă. Am riscat totul în acea secundă şi am sărutat-o. Nimic nu se compară cu depăşirea tabuului ăstuia, iar în clipa în care i am atins buzele şi am simţit că îmi răspunde, am avut o erecţie neobişnuită, în care sexul îmi tremură şi avea dimensiuni exagerate. Am ţinut-o strâns în braţe, cât să mi simtă erecţia şi ne-am mişcat înspre dormitorul părinţilor. Fundul îi era atât de moale, îi simţeam pe sub fustiţa fesele acoperite de chiloţi aproape în totalitate. N a durat prea mult, aproape că ejaculasem numai cât îi simţeam fundul pe sub pânză subţire şi mă frecam de ea. Mi am lăsat blugii până la glezne, am urcat deasupra ei, i-am îndepărtat puţin în dreapta partea de jos a chiloţilor şi am ejaculat imediat ce am simţit umezeala vaginului. Respirăm sacadat şi nu ştiam ce să simt. Vinovat nu mă simţeam deloc. M-am îmbrăcat şi am ieşit cât mai repede din apartament, deschizându-i politicos uşa verişoarei mele, care nu voia să mai vadă cum se mai simţea Adelina.
Bine, eşti inteligent, doar mi-am imaginat lucrurile astea, dar nu despre asta e vorba, ideea e că aş fi vrut să-i simt buzele ideale, funduleţul delicios, asta e ceea ce contează. Am fost un laş, poate un laş deştept, oricum, am ales calea mai uşoară cum fac tot timpul. Sunt un fricos care crede că are ceva de pierdut, şi nu are.
Dacă m-aş numi Roman şi aş fi un cunoscut regizor, scenarist şi actor, ori Allen, cu aceleaşi meserii şi notorietate, aş avea curajul să-mi trăiesc cu adevărat viaţa. M-aş duce într-o zi la mama fetei care mi-a atras odată atenţia, i-aş cere să-şi lase fiica să-mi pozeze pentru o revistă cunoscută, iar ea, cum ar avea multe de câştigat de pe urma prieteniei mele, şi-ar lăsa fata, care ar putea astfel să aibă şi ea un început de carieră fulminant, iar eu i-aş face prima dată doar nişte poze, în care i-aş cere, bineînţeles, să mi arate sânii. Cum n-aş fi mulţumit de primele poze, i-aş mai zice maică-sii că mai vreau să fac o şedinţă foto cu ea. Aş fi în casa unui prieten de al meu, cunoscut actor american, şi aş bea şampanie împreună cu firavă fetişcană de doar 13 ani.
– Hei, hai să bem nişte şampanie, te-ar face să fii mai dezinvoltă şi n-ar mai trebui să te chem şi altă dată. Ar fi ieşit mult mai bine cele de săptămâna trecută dacă ai fi fost puţin mai visătoare.
– Nu mi face bine alcoolul, de fiecare dată mi-e rău.
Nu mi-ar păsa, i-aş da paharul în mână, m-aş apropia atâta de mult de ea şi aş face-o să-l bea înaintea mea, chiar i-aş mai turna încă unul, pe care-l va bea la fel de repede, doar cu o pauză de câteva minute în care i-aş cere să îmi arate din nou sânii în timp ce eu îmi ascund zâmbetul bolnav în spatele camerei.
– Nu mă simt bine deloc, nu cred că mai pot să pozez în seara asta. Vreau să merg acasă, îmi spune abia ţinându-se pe picioare.
– Nu ţi face griji, voiam să ajungi în starea asta. Acum să încerci să fii mai senzuala, de asta n-au fost mulţumiţi cei de la Vogue. Te vor mult mai naturală, iar şampania te-a ajutat să fii în starea ideală.
– Vreau să mă întind undeva, simt că nu mai pot respira, îmi spune venind spre mine.
– Hai să te ajut să te întinzi în pat. Întinde mâinile, aşa, vei respira mai bine fără rochia asta.
– Ce faci? Nu vreau, lasa mi sutienul.
– Vei vedea că-ţi va plăcea. Ia şi asta, îţi vei reveni. Poftim, poţi s-o iei cu apă.
În timp ce-i aproape adormită şi încă se plânge că respiră cu greutate, îi dau jos şosetele şi tenişii şi o las să fie mofturoasa aproape în pielea goală. Patul lui Nicholson e imens, are o saltea ideală, în capăt având până la jumătatea peretelui un fel de tăblie din material pufos, împins de nişte cerculeţe de aceeaşi culoare şi consistenţă. O întreb dacă a mai supt-o vreodată, iar ea îmi spune că nu. I-o bag în gură, iar fetiţa încearcă să pară leşinată, mişcându-şi, totuşi, ritmat capul înainte şi înapoi.
– Vreau să fii a mea în noaptea asta!
– Vreau acasă! Scânceşte ea şi îşi întoarce capul spre fereastră.
Chiloţii ei sunt albi, de dantelă, cu cerculeţe de care se prind atele ce ţin partea din faţă şi din spate a lor, au şi o fundiţă la spate, iar când o întorc îmi dau seama că e epilata, aşa cum îmi plac mie putulicile.
– Vrei să mi spui că eşti încă virgină? Să ştii că nu te cred, îi spun, dar nu reuşesc să scot nici un răspuns de la ea.
Vaginul îi e aşa cum credeam că va fi, aşa cum ştiu că sunt toate vaginele fătucilor când le vorbesc. Cu siguranţă că şi ea va plânge, odată sodomizata, dar aşa fac toate, mă gândeam în timp ce-i admiram supleţea labiilor care-mi învăluiau şi ascundeau sexul ritmic, şi am avut dreptate. Mă uitam la ea şi ştiam că nu-şi doreşte nimic mai mult decât să-i ejaculez în funduleţul absolut perfect. Am aşezat-o deasupra mea şi am ţinut o ca pe o păpuşă, care ar fi căzut pe spate ca adormită dacă nu o sprijineam. I-am lipit faţă de a mea, şi după numai câteva mişcări energice am simţit că voi ejacula. Mi-am scos-o din funduleţul mult prea strâmt, am aşezat-o în dreapta mea şi am stropit-o pe fata înainte ca buzele ei să mă facă să simt plăcere când credeam că totul se terminase.
A stat cam o lună la închisoare, în condiţii cu siguranţă mai mult decât decente, nu cred să fi fost un tată de fetiţă, închis pentru trafic de persoane şi dublă crimă care să se fi întâlnit cu Polansky şi să-l fi jugănit. Allen s-a căsătorit cu o fostă fiica adoptivă, din Vietnam, şi a mai fost acuzat de o fiică adoptivă că a abuzat de ea, însă nimic nu i s-a întâmplat, şi-a trăit viaţa cu mici secvenţe în care probabil unii l-au evitat, ori i-au spus că le e scârbă de el, dar totul s-a sfârşit cu bine pentru incestuos. Tot Llosa e un model mai bun, să te căsătoreşti cu mătuşa, ca apoi să divorţezi de ea şi să-ţi uneşti destinul cu o verişoară şi să scrii în continuare aproape la fel de bine că în romanul pe care-l citeam atunci e mult mai mult.
*
Eram abia la momentul în care nu am dansat pe acel ziar în Casa Lux din Bucium şi m am mulţumit uitandu mă la cum ceilalţi dansau. Bănuiesc că e frică de eşec, pe care cu siguranţă am învăţat o de la maica mea, care de fiecare dată reuşea să se impună şi să refuze diferite dorinţe de ale mele fără să şi argumenteze decizia. Oricum, am trecut de problema asta cu mult timp înainte, şi nici măcar n am suferit prea mult. Am vrut să ajung la liceul pe care l terminase vară-mea, pe care l făcea sor-mea, aşa că am renunţat să mă duc veşnic rezervă la un turneu de fotbal ca să dau examenul de admitere la Racoviţa. În loc să ajung la Cantemir, unde am ajuns, totuşi, dar după 4 ani şi unde mi-am întâlnit unii dintre foştii colegi, am intrat la Racoviţa.
O perioadă destul de tristă a vieţii mele, care cu siguranţă m-a marcat – cimitir al spiritului şi al atitudinii mele fericite în faţa vieţii. Au fost patru ani în care nu am învăţat mai nimic, în care prietenii mei erau nişte tocilari frustraţi şi mult prea complexaţi, care mi au transmis şi mie stările lor angoasante. Creierul meu bănuiesc c a stagnat o lungă perioadă, ceea ce reţineam erau doar numele jucătorilor de la Football Manager. Multora li se întâmplă asta în liceu, îşi pierd motivaţia, dar să plutesc atât de mult fără speranţă şi cu o stima de sine atât de joasă atât de mulţi ani a fost groaznic. Alegerea nu cred să fi fost neapărat proastă, am învăţat ce i sarcasmul şi cum să ai o perspectivă total eronată asupra vieţii, în care curajul să fie înlocuit de şuşoteli pe la spate şi nimic altceva. Dar nimicul a trecut şi am ajuns într un liceu în care modeul trist de a fi mai că putea părea interesant unor fătuci, şi bănuiesc şi eliberarea de colegul meu frustrat m-a ajutat mult, nu să devin bătăuşul din clasele primare, dar să fiu curajos încât să încep o viaţă reală în care să mă pot îndrăgosti şi să am aproape curaj să i spun asta unei fete. Cam aici, odată cu adolescenţa mea târziu îmi începe şi viaţa în care mai c aş putea avea ceva de povestit, în afară de jucat fotbal prin pauze şi pierdut ore la şcoală, ori acasă imaginandu mă antrenor de fotbal.
Îmi întâlnesc foşti colegi, pe Bogdan, băiatul la fel de negru ca mine, care avea o mamă femeie de serviciu şi învaţă cam la fel ca mine. Ţin minte că odată învăţătoarea ne a dat un test în urma căruia cei care reuşeau să fie în primii şase ori cam aşa ceva mergeau la o olimpiadă la matematică. Luasem mai mult ca el, dar a recorectat ea şi până la urmă m-a scăpat de drumul lipsit de folos până la nu ştiu care scoala.
Mi-am adus aminte de ce însemna pentru mine să mă îndrăgostesc, sau ce înseamnă, cu toate că mi se întâmplă mult prea rar să am senzaţiile care mi făceau copilăria atât de delicioasă. Acum nu simt nimic pentru nimeni, probabil un interes fals fata de întâlniri cu nişte tipe şi cam atât. Iarba şi alcoolul ce mi ar mai putea intensifica dorinţele sexuale, pe care am, cam în fiecare zi, ori de mai multe ori pe zi, grijă să le ridic la un nivel ejaculant, care nu le face, cu toate astea, bănuiesc, să îşi piardă din vigoare. Am văzut o fetiţă şi nu înţeleg de ce m a făcut să simt ceea ce simţeam în trecut, mă gândesc la sentimentele faţă de colega mea, asistenta de care am fost îndelung îndrăgostit în timpul perioadei triste de gimnaziu, în care nici măcar nu o văzusem, cam doar la ea. Am văzut o goală într o pădure odată, suna atât de promiţător, frunze colorate foseanu sub paşii mei şi simţeam că merg pe un pat de la ţară, dar eram într o excursie şi ea îşi ridica pantalonii, lângă alte câteva fătuci, chiar atunci când eu ajunsesem în faţa ei. Adică înţeleg, era diferită în îmbulzeala aia, o vedeam că pe o relaţie imposibilă, care, de altfel, ar fi şi fost, aproape avea sâni, o rochiţă colorată şi cu o etichetă care părea a fi partea din spate a unor chiloţi incitanţi. E o senzaţie plăcută. Îmi amintesc de cartea în care o Simonă era într-o cameră alături de un băiat, stăteau amândoi de o parte şi de alta a unei boxe şi ascultau muzică fără să se poate privi, doar ştiau că sunt singuri şi, cum totul era privit doar din perspectiva fetei, acela a fost primul moment al ei când s-a îndrăgostit.

Îmi pare rău, dar trebuie să trimit textul la Atelier. Este plin de greșeli de scriere. Am încercat eu să corectez din ele, dar până să ajung la al treilea paragraf mi-am dat seama că mi-ar lua prea mult timp. Revino așadar pe text și încearcă să corectezi typos-urile sau alte greșeli. Până la al treilea pasaj, aș mai avea de obiectat la:
„Celălalt bunic al meu, de pe tata” – din partea tatei
„M-a mai sfătuit şi să muncesc, cred.” – „cred” e în plus
Lasă un comentariu după ce revizuiești textul. Spor la treabă!