Eram în clasa a IV-a când am învățat la istorie despre Tezaurul de la Pietroasele. La scurt timp, am văzut la Muzeul Național de Istorie partea din tezaur aflată în România și expusă publicului. Aveam atunci un sentiment de mândrie, că rădăcinile mele paterne sunt în Pietroasele. În timpul vizitei, le-am spus colegilor, învățătoarei și ghidului că familia tatălui meu s-a născut la Pietroasele, străbunicii și bunicii mei locuiesc în continuare acolo, iar eu merg la ei în fiecare vară.
La câteva luni de când învățasem despre Tezaur, am fost cu tata la un parastas. Nu voiam să rămân singură acasă și îl rugasem să mă ia cu el, chiar dacă îmi spusese că nu este o petrecere pentru copii.
Într-adevăr, acolo erau doar adulți, dar asta nu m-a făcut să am vreun disconfort sau să mă simt în plus. M-am integrat într-un grup cu care am conversat. Un domn a fost curios să afle de unde sunt. Eheee…. parcă abia așteptam! Era pentru mine un nou prilej să spun unde îmi sunt rădăcinile, să încep discuția despre Cloșca cu puii de aur și Tezaurul de la Pietroasele. Am răspuns imediat, cu mândrie și bucurie: “M-am născut în București, dar familia tatălui meu este din Pietroasele!”
Răspunsul bărbatului a venit imediat: “Aaaa…. De unde este vinul bun!”
Vinul bun? Ce vin? Acolo s-a descoperit Cloșca cu puii de aur. Am fost atât de dezamăgită de răspunsul primit, că nu i-am mai spus nimic și am plecat de lângă el. Habar nu avea despre ce este vorba. Ce se mai discut cu-n om atât de ignorant?
În vacanța din vara următoare am ajuns, ca de obicei, la Pietroasele, la bunici. Prindeam în fiecare an Adormirea Maicii Domnului, eveniment important pentru creștinătate, dar mai ales pentru oamenii din Pietroasele, pentru că atunci era hramul bisericii din sat. Bunicuța – așa-i spuneam străbunicii ca să o deosebim de Bunica – frământa și cocea pe 14 august, colaci și prescuri de împărțit la biserică.
Noi alergam zilnic pe dealuri, de dimineața până seara. Nu ni se făcea foame, pentru că mereu găseam motrune, migdale și struguri pe Dealul Istriței, locul unde fusese descoperită Cloșca cu puii de aur.
La Pietroasele stăteam la Bunica, a cărei casă era chiar la intrarea în sat. Seară de seară, ne opream la casa Bunicuței, aflată în drumul nostru, când urcam dealul dimineața, iar seara-l coboram. Pe 14 august, înnoptam la ea. În acea seară, Bunicuța ne aștepta cu colacii pe care-i copsese în timpul zilei. Pe cei mai mulți îi împărțea la biserică, dar făcea câțiva special pentru noi. În dimineața de 15 august, plecam la biserica din sat, unde ne aștepta, de fiecare dată, Bunica.
În vara anului în care am învățat la istorie despre Cloșca cu Puii de Aur, i-am spus Bunicuței ce discuție ratată avusesem cu câteva luni în urmă, când abia așteptasem să dezvolt subiectul, însă fusese curmat imediat de ignoranța domnului care mă întrebase de unde sunt.
Bunicuța a râs:
„Eheee, draga mea, acel domn nu era chiar ignorant. Aici la Pietroasele vinul e cu adevărat bun. Dar tu ești prea mica să știi, pentru că nu bei vin. Vei înțelege atunci când vei fi mare.“
Am fost iar uimită și ușor dezamăgită. Mă așteptam ca Bunicuța să-mi dea dreptate, să-mi spună despre Tezaur.
S-a ridicat de pe scaun, a mers în camera alăturată, de unde s-a întors cu câteva plicuri și o fotografie. Le-a pus pe masa și a început să povestească:
„Îți voi spune o poveste din familia noastră. E o poveste legată de istoria vinului de la Pietroasele. Ai văzut că aici în curte este multă viță de vie. La fel și la Bunica ta, pe câmpurile de la intrarea în sat, la fel și pe dealurile pe care alergi în fiecare vară“.
„Sigur că am văzut. Mâncăm struguri în fiecare an. Primii sunt deja copți și am mâncat astăzi pe deal. Toamna, după cules, tata aduce mereu acasă trei coșuri mari, pline cu struguri.”
„Da, dar vezi tu, strugurii nu sunt doar să-i mâncăm la masă sau să facem dulceață și prăjituri din ei. Sunt atât de mulți și de buni aici, pe dealurile astea însorite, că de o sută de ani, la noi în sat, se fac printre cele mai bune vinuri din România. Noi, cei de aici din Pietroasele, suntem producători de vin și din asta trăim. Adică îl vindem și ce câștigăm din vânzarea lui ne ajută să trăim mai bine, pentru că banii pe care-i primim de la CAP sunt puțini.”
„Povestea vinului ăsta atât de apreciat de oameni a început acum aproape o sută de ani. Atunci a ajuns la Pietroasele un francez, căruia oamenii din sat i-au spus Ville Francezul. Guvernul ceruse atunci ajutor Franței, după ce viile de aici fuseseră distruse de insecte. La noi în sat oamenii produceau vin, dar nu din soiuri nobile. Le plăcea însă, pentru că se obișnuiseră cu el. Nu produceau cantități mari, ci doar cât beau ei. După ce a salvat viile, Ville Francezul a adus din Franța primele soiuri nobile de vin”.
„Mai există vița de vie adusă de Ville Francezul?”
„Da, există. Ce vezi acum în curtea casei de aici, în cea a Bunicii tale și pe dealuri, e din primii struguri pe care Ville Francezul i-a adus la Pietroasele acum aproape o sută de ani.
„Dar ce legătură are Ville Francezul cu familia noastră?”
„Îți voi spune imediat. La trei ani de când a ajuns la noi în sat, Ville Francezul s-a căsătorit Smaranda, sora mamei mele. Nunta a avut loc chiar aici în Pietroasele, la biserica unde vom merge mâine. Smaranda și Ville Francezul au avut trei băieți, verii mei buni. Mi-l amintesc încă bine pe cel mai mare dintre ei, care era de vârsta mea. Cu el mergeam zilnic pe dealurile pe care umblați și voi acum. Cam la zece ani de când s-au căsătorit, Ville Francezul, Smaranda și copiii lor, au plecat la Drăgășani. Ville Francezul a fost angajat de Vintilă Brătianu, om politic important la vremea aia, să-i refacă viile de pe moșiile lui din zona Vâlcea. După ce Primul Război Mondial a început, Ville Francezul a fost trimis în zona Iașilor, în locul unde se retrăsese și familia regală a României. Acolo a avut grijă de grădinile armatei. După terminarea războiului, s-a întors la Râmnicu Vâlcea și a fost profesor. Când a murit Ville Francezul, bunica ta avea vârsta pe care o ai tu acum.”
„S-a mai întors vreodată în sat Ville Francezul?”
„Nu. Nici el, nici Smaranda, nici verii mei nu au mai venit la Pietroasele. Ultimele mele amintiri cu ei sunt de când noi copiii eram mici, înainte de plecarea lor din sat. Cele două surori și-au scris lungi scrisori în care își povesteau viața și își mai domoleau dorul uneia de cealaltă. La fel am făcut și noi, copiii. Ne-am scris scrisori care reușeau să țină legătura noastră de sânge. Corespondența a durat cât au trăit mamele noastre. După ce au murit ele, au încetat și scrisorile noastre, ale copiilor. Viața ne pusese deja la multe încercări. Apoi, fiecare se căsătorise, avea copii, avea mult de lucru. Trecuserăm printr-un nou război, venise comunismul și eram ocupați cu supraviețuirea. Băieții mătușii și ai lui Ville Francezul au devenit ingineri agronomi în zona Vâlcea. Tatăl tău a reluat legăturile cu familia mutată în acea zonă și se înțelege bine cu una dintre verișoare. Poate mergeți împreună acolo să-ți cunoști rudele.”
„Mi-ar plăcea mult. O să vorbesc cu el când ajung acasă.”
„Am primit de la mama scrisorile pe care i le-a scris Smaranda. Le-am păstrat alături de cele pe care mi le-au scris verii mei. Acestea sunt. Pentru că ți-am încredințat povestea vinului de la Pietroasele, îți voi da și scrisorile. Sunt sigură că vei avea grijă de ele. Fac parte din istoria familiei noastre.”
„Îți mulțumesc. Le voi citi. Sper să înțeleg scrisul… hahahhahaha”
„Cred că te vei descurca. În afară de scrisori, am primit și păstrat jumătate dintr-o fotografie făcută chiar în anul în care Smaranda și Ville Francezul au plecat din Pietroasele. În fotografie erau cele două surori: mama mea, adică stră-străbunica ta și Smaranda, sora ei. La despărțire, cele două surori au rupt fotografia și fiecare a păstrat jumătatea în care era sora ei. În jumătatea de fotografie rămasă la Pietroasele, este Smaranda, așa cum era ea la începutul acestui secol. În jumătatea de fotografie ajunsă în Vâlcea, este mama mea, așa cum era ea la începutul acestui secol. Cele două surori nu s-au mai văzut niciodată, iar fotografia nu s-a reîntregit. Îți voi da această jumătate de fotografie alături de scrisorile scrise de mătușa mea mamei mele. Ai aici și scrisorile pe care le-am primit de la verii mei. Să ai grijă de ele, pentru că sunt parte din viața ta.”
„Bunicuțo, o mai exista, oare, cealaltă jumătate de fotografie? Verii tăi or fi păstrat-o? Or fi avut grijă de scrisorile pe care mama ta le-a trimis mamei lor?”
„Asta, draga mea, nu știu. Îmi place să cred că da. Poate cândva vei merge la Vâlcea cu tatăl tău și-ți vei cunoaște verii și verișoarele, veți spune povestea familiei și vei afla dacă fotografia va redeveni ce a fost acum mulți ani.”
Am privit-o pe femeia tânără din fotografie. Era brunetă, cu ochii mari și negri, cu părul lung, împletit în două cozi care-i atârnau pe piept. Era îmbrăcată într-un costum tradițional din zona Buzăului, pe care îl țesuse și cususe probabil chiar ea, așa cum făceau demult, femeile de la sat în timpul iernii.
Era trecut de miezul nopții când Bunicuța a terminat de povestit.
„Hai la culcare acum. Peste doar câteva ore mergem la biserică.“
Am îmbrățișat-o și am mers la culcare cu gândul la Ville Francezul, la Smaranda, la verii și verișoarele pe care nu îi știam, dar aflasem că există prin Vâlcea. Am adormit ținând sub pernă scrisorile și jumătatea de fotografie pe care tocmai le primisem. În acea noapte am visat-o prima data pe Smaranda, mătușa Bunicuței. Era exact ca în fotografie: subțire, brunetă cu ochii mari și negri. Mi-am dat seama că de la ea am moștenit ochii. Tata îmi povestise că la botez m-a văzut una dintre bătrânele satului și a exclamat: „Copilul ăsta e numai ochi!” Smaranda îmi spunea ceva în vis, dar după ce mă trezeam, nu reușeam să-mi aduc aminte niciun cuvânt. Acest vis m-a urmărit o vreme. Revenea în fiecare noapte de 14 spre 15 august, când eram la Pietroasele și dormeam la Bunicuța. Niciodată însă, nu îmi aminteam ce îmi spunea Smaranda.
Anii au trecut, eu am absolvit liceul, apoi Facultatea de Jurnalism. Am continuat să merg la Pietroasele în fiecare vară, însă doar câteva zile, la jumătatea lui august. Bunicuța a murit când avea o sută de ani. După moartea ei, Bunica a continuat să frământe și să coacă prescuri și colaci când era Adormirea Maicii Domnului. După ce a murit și Bunica, nu am mai mers acolo deloc. Locul devenise doar amintire și aparținea „vremurilor de neîntors” (*) . Poate cândva, când voi îmbătrâni și voi avea nepoți, mă voi retrage acolo.
Aveam vreo patruzeci de ani când am văzut la televizor o reclamă la Domeniile Sâmburești. Istoria acestei case de vinuri era legată de cunoscutul oenolog francez August Joseph Ville. În acel moment mi-a venit în minte povestea Bunicuței: celebrul oenolog francez era chiar Ville Francezul! Mi-am amintit scrisorile și jumătatea de fotografie primite de la Bunicuța când aveam zece ani. După întoarcerea la București, în vara în care am aflat despre Smaranda și Ville Francezul, am pus cadoul pe care-l primisem într-o cutie de pantofi. Acolo țineam lucrurile mele de preț: o colecție de bancnote vechi, o colecție de cărți poștale, una de șervețele, câteva cadouri primite de la prietenele mele. După ce mă mutasem la casa mea, cutia rămăsese la părinți. Am sunat-o chiar atunci pe mama și am întrebat-o de cutia mea din copilărie. „Da, este în debara. Nu am aruncat nimic.“ „Perfect! Mâine vin să o iau. Mi-am amintit ceva din copilărie.“
A doua zi, vechea cutie de pantofi mă aștepta pe biroul din camera mea. Tot ce adunasem în ea în anii de demult era acolo! Am găsit scrisorile și jumătatea de fotografie primite de la Bunicuța în urmă cu treizeci de ani. În acel moment am trăit una dintre marile emoții ale vieții mele. Țineam în mâini scrisori vechi de mai bine de o sută de ani. Fuseseră scrise de soția lui Ville Francezul, cel a cărui imagine stătea la baza poveștii din reclama la Domeniile Sâmburești.
Știam ce aveam de făcut! Voi merge să-i caut pe urmașii Smarandei și ai lui Ville Francezul! L-am întrebat pe tata dacă mai știe ceva de verii lui de la Vâlcea. Știa. Păstrase legătura cu una dintre verișoare, care se mutase între timp la Corbeni, în Argeș. Poate că acolo ar fi bine să merg. Și-a sunat verișoara chiar atunci. I-a spus despre mine și intențiile mele. Cornelia a fost fericită să afle că vreau să o vizitez. Mă așteaptă oricând voi vrea să vin. Hotărâsem să merg la ea peste o săptămână, atunci când aveam primul weekend liber.
În acea noapte am visat-o iar pe Smaranda, exact așa cum era în jumătatea de fotografie, la fel cum o visasem când eram copil și mergeam la Pietroasele, în casa Bunicuței. Din păcate, exact ca în copilărie, atunci când mă trezeam nu reușeam să îmi amintesc cuvintele Smarandei. Visul s-a repetat în fiecare noapte. În dimineața din ziua plecării, abia trezită din acel vis, mi-am amintit cu exactitate cuvintele Smarandei: „Vreau să mă întorc acasă.“
După ce am băut o cafea tare, am plecat spre Corbeni. Am întâlnit-o pe verișoara tatălui meu. Era o femeie de vreo șaizeci de ani, tunsă scurt, cu ochii mari și negri. Ochii Smarandei, ochii mei.
M-a primit în casă. A pus pe masa câteva prăjituri și a făcut o cafea.
I-am povestit ce știam de la Bunicuța despre bunicii ei, Smaranda și Ville Francezul. Aflase și ea povestea de la tatăl ei. I-am arătat scrisorile și jumătatea de fotografie pe care le primisem cu treizeci de ani în urmă. Așteptam cu emoție răspunsul ei. Îmi doream să aflu că le-a păstrat. Cornelia s-a ridicat de pe scaun, a mers în camera alăturată, iar de acolo s-a întors cu o cutie veche de pantofi. Din ea a scos mai multe scrisori: erau cele scrise de stră-străbunica mea surorii ei, Smaranda. Așa puteam urmări întreaga corespondență dintre cele două surori. În cutie era și cealaltă jumătate a fotografiei mai vechi decât secolul. Am luat cele două jumătăți și le-am apropiat. Se potriveau perfect! Cele două surori erau una lângă cealaltă după mai bine de o sută de ani. Am început să plâng de emoție. I-am povestit Corneliei visul pe care l-am avut în copilărie, pe care l-am dat uitării, dar care a revenit de o săptămână, de când tata a anunțat-o că vreau să o vizitez. Abia în dimineața acelei zile l-am înțeles exact. Femeia din fotografie, adică străbunica ei, voia să se întoarcă acasă. Cornelia mi-a spus că și ea a început să aibă același vis în urmă cu o săptămână, după ce a vorbit cu tata la telefon. Nici ea nu a înțeles timp de o săptămână mesajul din vis. În acea dimineață însă și-a amintit perfect. Stră-străbunica mea a spus că vrea să se întoarcă acasă.
Am lăsat scrisorile și cele două jumătăți de fotografie pe masă. Am ieșit în curtea casei și am pregătit masa de prânz. Au urmat câteva ore în care am aflat povești din copilăria Corneliei, dar și despre bunicul ei, Ville Francezul. Acestea completau imaginea pe care o aveam despre el de când eram mică. Spre seară am intrat în casă cu gândul să-mi iau lucrurile și să plec la București. Pe masa din camera de zi, fotografia celor două surori era întreagă, de parcă nu fusese ruptă niciodată.
(*) Raul Sebastian Baz, Numere prime, Fluturele din piept, Timișoara, Editura Brumar, 2019, p.56
M-am născut la București pe 03 martie 1973.
Am absolvit Școala Centrale din București apoi Facultății de Relații Economice Internaționale la ASE.
A urmat masteratul de Istoria Artei și Filosofia Culturii – Facultatea de Istorie – Universitatea din București.
Sunt masterand la CESI – Facultatea de Litere, Universitatea din București.
Am publicat doar articole în revistele de specialitate ale câtorva universități din România și Republica Moldova.
În anul 2022 a apărut articolul meu despre opera de început a lui Ianchelevici în Revista Arta a Academiei de Știință din Chișinău.
Anul acesta am scris cuvântul de introducere din revista – Prix Trienal Ianchelevici 2023.
Am două articole publicate în limba engleză, în revista International Women Association.
În luna iunie va apărea în Revista Ficțiunea OPTm una dintre poveștile pe care le-am scris.
O altă poveste pe care am scris-o va apărea în Antologia Româno-Australiană îngrijită de doamna Mihaela Cristescu.
Lasă un răspuns