A trecut aproape jumătate de an de când am terminat de citit romanul și am vrut chiar de atunci să scriu câte ceva despre el, dar mai multe evenimente m-au ținut departe de scris, de citit, cam de orice activitate pe care-o făceam în timpul liber. În perioada aia mi-au revenit de multe ori în minte scene din roman, mai ales cea de la final. A se ține cont că voi încerca să fac aici o recomandare de lectură, mai puțin o recenzie clasică (oricum nu prea am experiență în a scrie așa ceva).
Noul roman al lui Radu Aldulescu nu e ceea ce unii ar numi a crowd pleaser (bine, niciun roman „adevărat” n-ar trebui să încerce să fie). Iar scriitori atât de adevărați ca Radu Aldulescu nu-s ușor de găsit. De data asta ne oferă o explorare densă și complexă a traumei colective (și personale), într-un decor în care trecutul totalitar și prezentul incert se amestecă.
Vertijuri, goluri de memorie. Acolo este ţara mea (câștigător al burselor de creație Cărturești) îl aduce mai întâi în atenție pe Virgil Lepară, fost agent al regimului comunist, al cărui trecut complicat îl urmărește într-o Românie care încă poartă cicatricile unei tranziții incomplete. Eliberat după 20 de ani de pușcărie, iar acum pensionar și locatar al unui azil de bătrâni, Lepară e un individ marginalizat, luptând să supraviețuiască într-o societate care pare să-l respingă din toate direcțiile.
Nu mai puțin importante sunt traseele personajelor Andra Bucșă, soția uneia dintre victimele lui Lepară din timpul comunismului (o Vitoria Lipan modernizată, la fel de hotărâtă să-l confrunte pe criminal), și Adrian, înotător în ape reci și fiu al aceleiași victime, care visează la o viață mai bună „în afară”.
Firul narativ, cu acele repetiții care intensifică senzația de vertij temporal, pendulează între prezentul fragil și un trecut plin de umbre. Flashback-urile dezvăluie nu doar fragmente ale vieții fostului securist, ci și momente istorice relevante. Aldulescu excelează în abilitatea de a face conexiuni subtile între trecutul personal al lui Lepară și cel al unei societăți care refuză să-și înfrunte demonii.
Ca și în alte ocazii, autorul se folosește de vocabularul străzii pentru a nuanța cotidianul și universul în care se învârt personajele. Dialogurile, deseori brutale, sunt pline de subtext. Această autenticitate a limbajului adaugă o greutate aparte scenelor și le face să iasă din pagini, iar frazele lungi, complexe și încărcate de tensiune invită la o imersiune totală, chiar și în momentele cele mai sordide.
Romanul atinge subiecte precum vinovăția, reconcilierea cu trecutul, dezrădăcinarea și impactul devastator al tranziției post-decembriste. Virgil Lepară devine un simbol al individului prins între două lumi: una pe care nu o poate lăsa în urmă și alta care refuză să-l accepte. Cum își poate cineva reconstrui viața după ce a fost complice al unui sistem opresiv? E posibilă izbăvirea în absența recunoașterii greșelilor? Cititorul primește invitația să reflecteze asupra propriilor perspective legate de vină și iertare. Atmosfera romanului oscilează între claustrofobic și visceral, iar Aldulescu nu se ferește (nici de astă dată) să exploreze teme incomode, ceea ce până la urmă oferă mai multă forță întregului volum.
Vertijuri, goluri de memorie… poate că solicită de la cititor ceva mai multă răbdare și o deschidere spre înțelegerea anumitor nuanțe, dar promite o experiență profundă. Volumul poate fi privit și ca o meditație asupra identității, vinovăției și a prețului pe care îl plătim cu toții pentru alegerile noastre.
Aldulescu la 70 de ani e ca un pugilist exersat care, după o viață petrecută în ring, știe toate strategiile jocului și poate să lovească și acum cu putere.
Cine nu și-ar dori o astfel de recenzie pe post de prefață? Cuvintele atent ticluite, introducerea treptată a celui ce o citește în contextul semnificativ al cărții nu ne face decât să ne rămână în retina mintală, căutând-o cândva prin librării poate. Aprecieri!…
Din greșeală, publicasem articolul în loc să-l salvez ca ciornă – am mai corectat între timp pe alocuri. Romanul propune o experiență mai bună decât am reușit să exprim aici, după atâta pauză.
Felicitări domnului Aldulescu pentru vigurosul roman pe care ni-l supune atenției această recenzie.
La câte prezențe deosebit de interesante a avut dânsul, de la o vreme încoace, în paginile acestei reviste, mai mult ca sigur că ar putea fi unul dintre personajele principale ale viitorului roman de actualitate… „LiterNautica”. :)