Pentru început, vei putea visa orice ţi-ai dorit vreodată, orice consideri tu că îţi lipseşte acum. Şi astfel, odată pornit în această aventură, îţi vei îndeplini în mod natural toate dorinţele. Vei putea experimenta orice plăcere la care te-ai putea gândi, apoi, după câteva nopţi, vei ajunge să vrei şi mai mult. “Totul a fost absolut minunat până în acest punct, nimic de obiectat, dar, totuşi, am nevoie de o surpriză”, îţi vei spune… Atunci vei avea un vis pe care nu-l vei mai putea controla. Ceva ţi se va întâmpla, însă nu vei mai şti ce anume. Pe măsură ce vor mai trece câteva nopţi şi vei deveni din ce în ce mai aventuros în noua ta experienţă, provocând hazardul, vei ajunge să visezi unde ar trebui să te afli. Nu-ţi pot răpi eu plăcerea descoperirii. Când te vei trezi din această iluzie, ar trebui să realizezi însă că viaţa implică moartea la fel cum întunericul implică lumina. Te vei simţi nu ca un străin în această lume, nu drept cineva abia sosit în acest loc sau, aflat în vacanţă, ci doar, ca o piesă importantă din ţesătura şi structura existenţei înseşi.
Luz era uşoară ca un fulg, şi pentru prima oară în viaţa ei, purta o rochiţă elegantă creată de un designer celebru. Era atât de mândră de cadoul pe care i-l făcusem încât, toată ziua şi-o pierduse defilând prin faţa oglinzii. Yolanda îmi spusese să fiu atent ca nu cumva să şi-o murdărească de sânge, pentru că asistentele sunt mereu parcă cu gândul la altceva. Poate că rutina ajunge să le răpească aplecarea către detaliile mărunte sau, poate că fiind prost plătite, nu mai au niciun motiv să fie cu ochii în patru la micii lor pacienţi. Vaccinul se dovedise a fi însă doar o formalitate, iar Luz fusese atât de curajoasă, cum probabil nici eu nu eram la vârsta ei, şi nici măcar acum. Deşi eram obişnuit cu rigorile unei vieţi cazone, după ce Luz s-a stins în braţele mele din cauza acelui nenorocit de vaccin expirat, tot curajul meu se spulberase precum un val impetuos în faţa unei stânci ivite de niciunde. Aşa că, de atunci, nu am mai putut suporta clinicile de niciun fel, iar Spitalul de Copii din Lima devenise un loc pe care îl evitam cu obstinaţie în toate peregrinările mele prin oraş. Aş fi fost în stare să ocolesc câteva străzi şi să pierd minute bune, doar ca să nu-mi stârnesc demonii mâniei, pentru că cei ai disperării deja mă acaparaseră. Zile întregi hoinăream prin oraş, căutând să ajung în stadiul în care să nu mai simt nimic, nici măcar revoltă faţă de acel sistem corupt, din care, paradoxal, făceam şi eu parte. Această caracatiţă prefera să-şi otrăvească cetăţenii doar pentru faptul că un vaccin aflat foarte aproape de data expirării putea fi achiziţionat din banii statului pe sume mai mici, profitul astfel obţinut fiind direcţionat către buzunarele mereu înfometate ale funcţionarilor. Cu o ultimă fărâmă de raţiune, reuşisem să-mi iau un concediu prelungit, şi spre surprinderea mea, cei din minister dăduseră dovadă de înţelegere. Gradul de General şi funcţia de Ministru al Apărării se pare că îmi dădeau şi acest privilegiu, cel de a fi respectat, mai mult de frică probabil, pentru că, mă îndoiesc că alte motive ar fi stat la baza compasiunii unor cadre militare obişnuite cu răceala – cea a raţiunii, atât de necesară pe un câmp de luptă, cea a zidurilor de cazarmă, a oţelului puştilor sau a aerului condiţionat din birourile în care unii avuseseră, iată, norocul să ajungă.
Yolanda nu mai suportase să mă vadă prăbuşindu-mă zi de zi în prăpastia nepăsării de sine, şi într-o noapte, ameţit de alcool şi de incertitudinile încă unei zile pierdute aiurea, am rămas ţintuit în mijlocul unei case dintr-odată pustii. De acum, se pare că trebuia să lupt şi pentru ea, nu numai pentru mine, să fac toate aceste lucruri în numele lui Luz.
Abia acum realizez ce însemnătate a avut acea întâmplare aparent banală, de la aniversarea ei, când implinise 5 ani. Cerul era presărat din loc în loc cu norii fericirii, cumulus, acei nori bucălaţi, pe care orice copil îi desenează deasupra căsuţei ideale. Aerul era respirabil, pentru că verile aici sunt totdeauna suportabile, datorită curenţilor oceanici, iar strigătele copiilor adunaţi pe mica pajişte din spatele casei păreau că se ridică într-o odă a bucuriei nevinovate. Brusc, ea îşi părăsise micii ei prieteni adunaţi de prin vecini pentru a o sărbători, şi se îndreptă alergând împiedicat spre mine. Am prins-o în braţe şi am ridicat-o în lumina soarelui, ştiind că vrea să-mi spună ceva. Întrebarea ei nu m-a pus pe gânduri, aşa cum poate că ar fi trebuit să se întâmple în acel moment.
-Tata, tu crezi că îngerul a vorbit serios?
Am preferat însă să intru în jocul ei, aşa cum o făceam de obicei.
-Totul depinde dacă era îmbrăcat la costum şi cravată sau nu. Însă şi aici e loc de ceva îndoieli, dacă e luat de la tarabele din Gamarra, poate fi un costum de firmă contrafăcut, şi nimeni nu poate fi luat în serios dacă îşi cumpără lucruri falsificate.
Căzu un pic pe gânduri şi îmi ceru să o las jos.
-Nu, purta o uniformă ca a ta, ca cea pe care o porţi tu la paradele militare care îmi plac mie atât de mult.
Abia reuşeam să-mi ascund zâmbetul, însă am continuat să mă prefac nelămurit.
-Şi aripile, cum le purta pe sub uniformă? Îmi închipui că-i era cam incomod cu ele…
-Nu avea aripi, arăta ca un om normal, numai că era înger.
-Şi de unde ştii asta?
-Pentru că aşa mi-a zis el, spuse ea, făcând ochii mici şi încruntându-se la mine.
-Şi ce ţi-a mai spus în afară de asta? Că de fapt asta doreai să mă întrebi, nu?
-Mi-a zis că o să ai o bătălie de dat. O să fie război, tată? Nu vreau să pleci de lângă noi!
Aproape că izbucni în plâns, aşa că am încercat să o liniştesc şi să-i spun că deşi sunt militar, membru al partidului aflat la guvernare şi şef al unui minister esenţial în apărarea ţării, deocamdată e pace şi nici nu se întrevede vreun război, şi nu are de ce să se îngrijoreze doar pentru un vis urât. Apoi, m-am amestecat printre ceilalţi copii, provocându-i la joacă, însă un vânt rece şi nişte rămăşiţe de furtună de pe spinările îndepărtate ale Anzilor îşi făcură în curând prezenţa deasupra Limei, destrămând mica noastră reuniune.
Deşi eram catolic, nu eram şi un habotnic, însă obişnuiam să merg cu toată familia la Biserica noastră din cartier cu regularitate, în special la sărbătorile majore. Cred că eram ceea ce se cheamă a fi un bun creştin. Asta, până ce am pierdut-o pe Luz. Şi iată că acum şi Yolanda dispăruse din viaţa mea. Nicio nenorocire nu vine de una singură. Se ivise astfel o adevărată stavilă, mai departe de care credinţa mea nu putea pătrunde, era ca un gard de sârmă ghimpată interpus între mine şi Dumnezeu. Pierderea lui Luz era insurmontabilă, indiferent de câtă înţelegere aş fi avut faţă de ascunsele căi divine, despre care fusesem învăţat încă de mic la şcoala catolică. Un Dumnezeu bun, atent la tot ce se întâmplă, fără capricii sau porniri revanşarde, nu ar fi putut să ia la el copii nevinovaţi. Este El un egoist cinic care nu îşi doreşte altceva decât ca noi să-i mulţumim în genunchi, în mod necondiţionat, indiferent de ce ne-a oferit în această viaţă? Dacă Dumnezeu este atotputernic, de ce nu are puterea de aşeza lucrurile în aşa fel, încât nimeni din cei fără de vină să nu mai sufere? Are El un plan atât de bine elaborat, încât să includă suferinţa printre mijloacele Sale, pentru a ne ghida către un potenţial bine, mai mare decât orice prejudiciu care ne-ar fi fost adus până atunci? Dacă Dumnezeu ar opri răul şi suferinţa oamenilor, atunci liberul arbitru ar fi alterat. Un plan presupune predeterminare, la fel cum o hartă militară pregăteşte poziţiile de pe care se va desfăşura asaltul de a doua zi. În atare condiţii, mai sunt soldaţii liberi să atace cum vor? Îmi era din ce în ce mai greu să fiu un soldat credincios, atât patriei cât şi lui Dumnezeu. Gândurile începuseră să mi se amestece în cap, la fel de haotic precum cuburile de gheaţă din paharul aflat în faţa mea.
Când am primit telefonul de la Ángel Ricardo López, eram pe terasa unui bar orientat către plajă, însă de pe care se putea zări în depărtare şi farul care păzea de prin anii ’70 zona Costa Verde din cartierul Miraflores. Lumea roia în jurul meu, printre mesele mici, cu feţe de masă învechite, care parcă nu mai fuseseră schimbate de zile bune. Clinchetul strident al paharelor sau al veselei mă trezi brusc la realitate, suficient cât să aud telefonul sunând. Ricardo, deşi nu îmi era neapărat prieten, îmi era totuşi destul de apropiat. Ţin minte că îl primisem la noi acasă odată, chiar în perioada când Yolanda era însărcinată. Ca ziarist, era un profesionist fără cusur, dur, tăios, necruţător cu tot ceea ce se întâmplase în Peru, în ultimii douăzeci de ani. Şi totuşi eram politicianul lui preferat. Întotdeauna îi acceptam interviurile, fără să fac nazuri ca alţii. Şi, deşi uneori mă lăsam tras în jos de cei din partid, în jocurile lor murdare, pentru că altfel nu aş fi putut supravieţui atâta amar de timp la nivel înalt, se pare că aveam o conştiinţă care nu mă lasa prea mult timp să zac în aceeaşi mlaştină cu ei. Cel puţin asta îi placea la mine, din propriile lui spuse. Astăzi aveam vocea ceva mai guturală, şi la început, din ezitarea pe care a avut-o, a părut că se străduieşte să-şi dea seama dacă a greşit numărul sau nu.
-Da, Ángel, chiar nu mă aşteptam să mă suni, de fapt, nu aşteptam să fiu sunat de nimeni, spusei eu încurcat.
-Generale, tu eşti? Scuze dacă te deranjez. Ştiu prin ce treci acum…condoleanţele mele! Pot să te ajut cu ceva, măcar să te văd cinci minute…?
-Eu sunt la Mangos, e un restaurant din Miraflores, chiar pe plajă, ştii cum să ajungi până aici?
-Sunt ziarist doar, am şi eu sursele mele, mă descurc, încercă el să facă o glumă.
Afară soarele îşi mai pierduse din putere, în timp ce valurile deveniseră din ce în ce mai viguroase, ameninţând să ajungă în curând până la noi. Terasa era delimitată de un zid înalt din piatră, fiind construită pe o ridicătură deasupra mării, dar senzaţia de invazie iminentă rămânea. Când a ajuns, mi-a strâns mâna, şi m-a încurajat, bătându-mă uşor pe spate. Cuvintele sunt de prisos în astfel de situaţii. Am acceptat să ne plimbăm pe faleză, până la digul de după care farul răsărea împietrit şi alb.
Starea în care mă aflam devenise deja una vizibilă pentru cei din jur, pare-se că deteriorarea produsă înăuntrul meu începea să lase urme şi la suprafaţă. Intrasem într-un tunel cu un singur capăt, şi înaintasem prin el suficient de mult încât să nu mai văd de unde venisem, întunericul copleşindu-mă până la limita iraţionalului şi a pierderii de sine. Universul meu intim se prăbuşise în abis, şi odată cu el şi întreaga lume care mă înconjura se scufunda în mizerie morală, în corupţie, în viciile aduse de sărăcie şi de lipsa de educaţie, iar eu eram părtaş la toate acestea. Atunci când ne judecăm propria viaţă, în mod inevitabil, supunem judecăţii întreaga omenire. Mai poate fi Peru patria mea? Nu există nicio patrie, există numai tărâmul stăpânilor şi cel al sclavilor, şi în atare condiţii, nu poate exista un interes comun, un bine general. Aflat în derivă, fără niciun orizont pe moment, m-am agăţat de propunerea lui Ángel cu disperarea celui care ştie că nu mai are nimic de pierdut.
-Tocmai am primit de la ziar însărcinarea de a face un reportaj cu Pablo Amaringo, de fapt despre influenţele spirituale ale şamansimului în arta sa. Ai auzit de el, nu? Ángel se întoarse spre mine cu tot corpul şi mă privi în ochi.
-Da, da, spusei eu grăbit, gândindu-mă însă la altceva. Sunetul valurilor care se spărgeau de ţărmul destul de îngust, avea darul de a mă linişti, ceea ce mi se părea ciudat, pentru că dintotdeauna am asociat plaja cu furnicarul gălăgios de oameni retraşi acolo, chipurile pentru relaxare.
-Uite ce e, vreau să mergi cu mine acolo, ia-o ca pe o excursie care nu durează decât o săptămână. Mâine, în zori, ne urcăm în avionul de Pucallpa, iar până spre seară, putem deja să vizităm şi oraşul. Iar apoi…garantez că o să-ţi placă de Pablo, poate ne îmbie şi cu ceva ayahuasca, cine ştie ce revelaţii o să avem, zise Ángel pe un ton voit misterios şi îmi făcu cu ochiul, pentru a mai atenua ceva din seriozitatea spuselor lui.
-Poate mi-ar prinde bine o ieşire din jungla asta de beton, ai dreptate…aici totul pare fără speranţă.
Pucallpa fusese înfiinţat relativ recent, prin 1840, de către nişte călugări franciscani, apoi, pentru vreo jumătate de secol a stat într-o relativă izolare, din cauza a doua bariere naturale – munţii Anzi şi jungla Amazonului. Abia pe la începutul secolului următor s-a încercat construirea unei căi ferate, însă proiectul a fost întrerupt şi reluat de mai multe ori, pentru a fi abandonat într-un final. Izolarea oraşului luase sfârşit abia în 1945, când a fost conectat la autostrada care duce spre Lima.
Când am ajuns, ne-am cazat la hotelul Ucayali River, denumit aşa chiar după râul care străbate oraşul. Ángel se ocupase de toate amănuntele din timp. Se pare că eu eram ultima piesă din puzzle. Dar, de asta aveam să-mi dau seama mai târziu. Nu prea aveai ce vedea în Pucallpa, aşa că, am preferat să mă întorc singur la hotel după vreo oră de plimbare prin centrul prăfuit, cu un aer provincial, care parcă fusese proiectat special de un arhitect mizantrop, pentru a-şi alunga vizitatorii de ocazie. A doua zi, urma să descoperim Usko-Ayar, cunoscută scoala amazoniana de pictură a lui Pablo Amaringo, şamanul care îşi transpunea în adevărate opere de artă viziunile din timpul transelor ritualice. Spre surprinderea mea însă, interviul pe care urma să-l facă Ángel acolo s-a dovedit a fi doar un pretext pentru a mă prezenta şamanului uşor încovoiat de spate, care, şi mai inexplicabil, deja ştia cine sunt. Mi-a spus că simte că am sufletul încărcat de o povară grea, şi mi-a propus o vizită într-unul din centrele din zona în care obişnuia să ţină ritualuri şamanice de vindecare spirituală şi nu numai. Sute de turişti îl vizitau anual din toate colţurile lumii. Mulţi veneau doar din curiozitate, ca să poată experimenta efectele halucinogene ale plantei, însă erau destui care, după consumul de ayahuasca, susţineau că au avut adevărate revelaţii spirituale, prin care îşi descopereau scopul propriei vieţi, adevărata natură a universului sau, pur şi simplu, modul în care pot deveni mai buni. Mânat mai mult de o inexplicabilă speranţa oarbă, am acceptat. Ceea ce a urmat, greu poate fi descris în cuvinte, calea aleasă de bătrânul şaman de a-şi transpune pe pânză experienţele era într-adevăr cea mai nimerită. Numai redarea vizuală poate pune cât de cât în contact această lume cu dimensiunile revelate acolo. Ayahuasca este o poartă către lumi ascunse, care mi s-au dezvăluit treptat, însă totul sub atenta supraveghere a lui Pablo. Asta până în cea de-a cincea zi, când am pierdut complet controlul. Tot ce ştiu e că m-am trezit în propriul meu pat, din vila mea din Lima, cu o durere groaznică de cap şi mort de foame. Mă simţeam slăbit, dar totuşi cu simţurile neaşteptat de agere, de parcă aş fi ţinut o cură de detoxifiere, iar acum organismul îmi mulţumea. Însă, mai important decât atât, dispăruse acea apăsare grea şi gheara care-mi scrijelea cuvinte de neînţeles pe pereţii tunelului în care orbecăiam de luni bune. Dintr-odată aveam un scop. Ştiam că urmează să fac ceva important, încât să desăvârşesc acea stare de bine. Şi prilejul mi s-a oferit, mai repede decât m-aş fi aşteptat, prin acelaşi salvator apărut de nicăieri. Ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, fără să-mi fi dat vreo lămurire cu privire la modul în care ajunsesem direct din sanctuarul de vindecare al lui Pablo Amaringo în comodul meu pat de acasă, Ángel suna de zor la intrarea străjuită de cele două statui – Tristan şi Isolda – cum le „botezasem” eu cândva.
-Presupun că ai venit să faci ziua mai frumoasă unui biet amnezic, şi să-i povesteşti propria lui viaţă din ultimul timp, nu? M-am încruntat uşor, dar nu m-am putut abţine dintr-un râs sănătos, o mişcare a muşchilor faciali ce părea cu totul nouă pentru mine.
-Grijile sunt un concept inventat, iluzii de moment, nu reprezintă o stare naturală a minţii, deci, crede-mă, nu ai niciun motiv să-ţi pui prea multe întrebări. Pablo a spus că ai fost un elev model, dacă vrei, diploma de absolvire poate să ţi-o trimită prin poştă.
-Îţi arde de glume, iar eu nici măcar nu mai ştiu ce zi e azi.
-E o zi cu însemnătate, în orice caz… Pentru asta am şi venit neanunţat la tine. Există un grup de persoane, cu anumite viziuni politice, care ar dori să te cunoască, şi eventual, şi-ar dori să le susţii cauza. Ángel coborî tonul, de parcă zeci de urechi iscoditoare ar fi apărut din pereţii sufrageriei în care îl invitasem să ia loc.
Ideea de a schimba jocul politic de la noi, nu era tocmai o noutate pentru mine, însă, între timp, în mintea mea încolţise radicalismul. Pentru Peru nu mai era suficientă doar o schimbare de tabere, o alternanţă nefructuoasă la putere, ci o schimbare din temelii a clasei politice, iar căi pentru a face asta nu erau prea multe în acel moment.
-Te ascult, zisei eu, aplecându-mă uşor în faţă, pentru a lua de pe măsuţa de mahon, cutia cu trabucuri. Întotdeauna, când cheful de viaţă şi adrenalina mi-o luau razna, simţeam nevoia de a-mi aprinde un trabuc cubanez.
-Acest grup despre care îţi vorbeam, este compus în mare parte din personalul medical al Spitalului de Copii, de aici, din Lima. Sper să poţi trece peste acest aspect. Ángel făcu o pauză, trase aer în piept, însă nu se lăsă intimidat de ceea ce aş fi putut eu gândi în acel moment. După cum ştii, foarte multă lume a fost bulversată de scandalul pornit acolo, atunci când s-a întâmplat nenorocirea cu vaccinurile acelea expirate. Totul porneşte de sus, mult mai sus de conducerea spitalului, care bineînţeles, că e şi ea implicată. Sunt însă acolo suficienţi oameni cinstiţi, care s-au săturat să fie sfidaţi în fiecare zi, aşa că şi-au propus să dea jos regimul.
-Adică să-l înlăture pe directorul spitalului? Eram nedumerit, fiindcă nu-mi închipuiam cum aş fi putut eu să fiu de ajutor, în acest caz.
-Nu, pe cea a ţării.
Am încremenit pentru o clipă, cu o mână suspendată în aer, pentru că ideea în sine reunea elemente antagonice. Pe de o parte, îmi doream şi eu, ca atâţia alţii, o nouă ordine politică în ţară, însă, pe de cealaltă parte, asta ar fi implicat ajutorul meu dat unor oameni care îmi provocaseră destulă suferinţă în trecutul apropiat.
-Tot nu înţeleg, Ángel, şi cum s-ar putea petrece asta?
-În curând se va da în folosinţă noul corp al spitalului, cu cele două pavilioane ale sale. Ştii foarte bine că era în construcţie, probabil, de când ai fost ultima dată pe acolo. La inaugurare şi-au anunţat prezenta Preşedintele şi mai mulţi membri ai aparatului guvernamental, foarte probabil că şi Primul Ministru va răspunde invitaţiei. La astfel de ocazii toţi se înghesuie să taie panglici şi să mai epateze cumva în faţa prostimii. Iniţial îi vom sechestra în clădire, e un prilej foarte bun pentru o schimbare de regim mai mult sau mai puţin violentă. Însă, aceşti oameni au nevoie de ajutorul armatei, aşa că noi ne-am gândit la tine.
-Noi? Adică şi tu eşti implicat direct în toată treaba asta?
-Să zicem că sunt doar un mediator al binelui. Angel zâmbi criptic şi se uită la ceas. Deci, ce spui? Mergi cu mine să-i cunoşti şi tu şi să-i asiguri că se pot baza măcar pe o parte a armatei? Sau dacă nu, măcar pe ceva armament şi muniţie, în caz că lucrurile degenerează. În haosul care va urma, ei sunt gata să-şi pună pielea la bătaie.
Nu am stat prea mult pe gânduri, şi, deşi pe moment nu aveam nicio garanţie din partea subalternilor mei, am hotărât să-i cunosc pe cei care se strângeau săptămână de săptămână în subsolul Spitalului de Copii, într-un cadru conspirativ, pentru a pune la cale schimbarea unei lumi. Am intrat amândoi în clădirea modernă, cu şapte nivele, fără a mai schimba vreo vorbă. Eram cuprins de încordare, recunosc, însă aceasta era dată de o hotărâre încrâncenată pe care nu o mai simţisem nicicând. Nici măcar mirosul specific spitalelor, de dezinfectant şi medicamente, nu-mi mai provoca repulsie. Am străbătut un culoar lung, cel de la parter, apoi am coborât pe o scară în spirală, care parcă aducea aminte de perfecţiunea aplicaţiei geometrice a şirului lui Fibonacci. Undeva, într-o sală obscură, care probabil servise cândva drept parcare subterană pentru ambulanţele spitalului, o masă de oameni îmbrăcaţi încă în alb, trepida în aşteptarea noastră.
-Bună seara doamnelor şi domnilor! Mă cunoaşteţi foarte bine, şi eu, la rândul meu, vă cunosc pe unii dintre voi, deci, propun să sărim peste prezentări. Una dintre asistente păru că se face una cu peretele de care se sprijinea. Ştia că o recunoscusem, însă resentimentele mele faţă de tot ceea ce se întâmplase în acea zi le îngropasem adânc, undeva lângă Pucallpa, în jungla amazoniană, şi nu aveau cum să mă mai bântuie vreodată. Mi-am continuat discursul imperturbabil. Prin frică, boală, pierdere sau alta nenorocire, într-un fel sau altul, toţi suntem sortiţi a deveni mai buni şi înţelegători. Mie îmi place să cred că am reuşit acest lucru. Compasiunea însă nu presupune o tocire a raţiunii, ea trebuie să fie aptă în a ne ajuta să identificăm răul din societate şi să-l înlăturăm cu o precizie chirurgicală. Am venit astăzi aici, în faţa voastră, pentru că am realizat că am fost părtaş la nenorocirea acestui popor. Am fost o parte a răului, însă acum, dacă mă primiţi în rândurile voastre, voi lupta prin toate mijloacele împotriva lui. În viaţa fiecărui om există cel puţin o şansă de a renaşte din propria cenuşă. Vă rog să mi-o acordaţi! Suntem toţi o singură familie peruană, o singură naţiune, un singur om. Copilul meu nu mai este printre noi, pentru el e deja prea târziu, însă copiii voştri merită o ţară mai bună decât este Peru acum! O ţară lipsită de sărăcie, în care drogurile să nu mai fie o monedă de schimb contra fericirii lor iluzorii, în care să aibă şanse egale la educaţie, şi da…o ţară în care sănătatea lor să nu mai depindă de capriciile unor funcţionari rapace sau a unor medici prost plătiţi, cărora nu li se acordă respectul cuvenit. Ierarhia valorilor din această ţara trebuie scuturată din temelii şi reaşezată. Politicienii noştri, în general, sunt oameni lipsiţi de empatie, sunt nişte sociopaţi care încurajează doar proiectele pe termen scurt şi doar în interesul lor. Nimeni nu se gândeşte la viitor, la generaţiile care le vor succede. De asta mă aflu astăzi cu voi, pentru că începând de acum, copiii voştri sunt şi ai mei, iar viitorul lor este şi al meu. Este singurul mod în care ne putem perpetua memoria peste ani. Iar, dacă pentru asta va trebui să punem mâna pe arme, o vom face. Împreuna avem datoria de a vindeca aceasta ţară sau de a muri încercând!
„A story is not something of this world. A real story requires a kind of magical baptism to link the world on this side with the world on the other side.” (H.M.)