Cartea „Vioara de la Auschwitz” scrisă de Maria Angels Anglada a fost publicată iniţial în 1994. Maria A. Anglada este autoare de poezii şi de proze în limba catalană (limba din care a fost tradusă şi cartea de faţă). Ea are drept surse: documentele regăsite în „Putere fără morală – O istorie documentară a SS” (documente autentice ale organizaţiei paramilitare hitleriste).
Cartea, în exemplarul din limba română, de la editura Meteor Press (2010), conţine 125 de pagini. Lucrarea face parte din colecţia beletristică. Naraţiunea este împărţită în 8 capitole de dimensiuni ce variază, iar că prefaţă pentru fiecare capitol este redat un fragment din „Putere fără morală”. Întreagă creaţie este dedicată victimelor din cadrul crudului regim nazist.
În alineatele extrase din documentele organizaţiei paramilitare ni se evidenţiază modalităţile prin care evreii din lagărele naziste erau ucişi; ce tip de pedepse erau aplicate deţinuţilor; ce suma de bani era alocată pentru fiecare persoană cât şi numărul de vagoane alocat pentru haine şi mâncare aduse în lagăre.
Titlul „Vioara de la Auschwitz” este semnificativ pentru lucrare deoarece prezintă motivul central al naraţiunii. Este relevant deoarece vioara, instrument muzical, învăluie spaţiul în care se petrece acţiunea. Titlul tinde spre o antiteză între frumos şi urat, între libertate şi damnare. De asemenea, povestea se întâmplă pe două planuri: prezent şi trecut.
Deşi lucrarea face parte din colecţia beletristică şi înfăţişează viaţa dură a unui evreu din lagărul hitlerist Auschwitz, ea trimite spre istorie. Având în vedere fragmentele menţionate la începutul fiecărui capitol cât şi întâmplările relatate în carte (viaţa pe care evreii trebuiau să o îndure în lagăre), opera literară evidenţiază trăsăturile severe ale regimului.
Temele esenţiale sunt: apariţia viorii, trecerea timpului, concertele, deţinuţii şi viaţa lui Daniel – protagonistul. Acestea vor fi detaliate în rândurile ce urmează, într-un rezumat. Lucrarea abordează probleme din domeniile politice şi sociale; înglobează ideea conform căreia prizonierii au rămas uniţi în umbra unui regim totalitar.
Primul şi ultimul capitol prezintă spaţiul prezentului unde, nepoata protagonistului – Regina, împreună cu un tânăr muzician au discutat despre trecutul viorii. Cele şase capitole interioare detaliază trecutul prin perspectiva Reginei. Cartea oferă stări de tristeţe, de melancolie, de ură, de iubire şi de curiozitate pe tot parcursul acesteia.
Daniel Cracovensis este unchiul Reginei. El este un evreu, prizonier în lagărul Auschwitz. Iniţial ni se povesteşte că lucra drept tâmplar, pe o sumă infimă de mărci, pentru comandantul lagărului. Acesta, Rascher, pasionat de muzică şi auzind că Daniel era lutier înainte să fie arestat, îl obligă pe Daniel să îi facă o vioară „fără cusur”.
Iniţial, Daniel a fost adus în casa comandantului pentru a-i îndeplini o anumită cerinţă însă, în acel moment, în casa lui se afla Bronislaw – un violonist evreu ce cânta pentru musafirii comandantului. Daniel le-a explicat acestora că nu se aude bine din cauza unei crăpături. El a fost pus în atelier timp de o noapte pentru a rezolva problema.
După ce Rascher, unul dintre musafiri, a observat că vioara a fost reparată – i s-a cerut să îl ia pe Daniel în alt lagăr pentru a-i făuri o vioară fără cusur. Acesta, împreună cu Bronislaw, au fost mutaţi. În noul atelier, este batjocorit de „kapo” – militari ai armatei naziste. Totuşi, el lucra la vioara cerută şi se gândea la fata pe care o iubea şi la care spera să se întoarcă într-o zi.
Cu toate că paznicul îl lovea adesea în timp ce Daniel lucra, la inspecţia pe care a avut-o cu comandantul, acesta din urmă a fost într-adevăr curios de înaintarea lucrului cu vioara. „-Cum stăm cu vioara? / Uimit, a băgat de seamă că în vocea comandantului nu se simţea nici urmă de batjocuri sau dispreţ. Părea stăpânit de curiozitatea unui client obişnuit!” (pg. 71)
La scurt timp după ce lui Daniel i se permitea doar să lucreze la vioară, a fost chemat pentru lucrul la tâmplărie. Tot în această perioadă, au fost aduşi comandanţi din alte lagăre pentru a le face poze deţinuţilor şi pentru a râde de trupurile lor slabe. Daniel voia să evadeze din „acel coşmar” însă nu a găsit niciodată oportunitatea. Războiul era deja în desfăşurare, iar Germania nazistă era în defensivă.
Cu o seară înaintea concertului pe care trebuia să-l susţină Bronislaw, Daniel voia să se sinucidă; Bronislaw l-a determinat să nu o facă. În seara zilei cu evenimentul, protagonistul a reuşit să-l otrăvească pe comandant şi să scape amândoi. Din cauza oboselii, Daniel ajunge grav bolnav la spital. Peste câteva zile află de la prietenul său că lucrurile lui Rascher au fost vândute; el reuşind să recapete vioara.
În ultimul capitol, Regina îi poveste că, pasionată încă de mică de muzică, a favorizat vioara. Cu atât mai mult, i se confesează tânărului că ea nu ar renunţa niciodată la vioara ei. „Când mi-a spus că unchiul ei meşterise vioara, am auzit cum a adăugat aproape şoptit: Binecuvântată fie-i amintirea.” (capitolul I, pg. 18)
Că notă personală, am ales această carte datorită modului unic în care a fost scrisă cât şi a temei pe care o abordează. Primul motiv care m-a determinat să o citesc a fost titlul. Nu ştiam dacă se referă la instrumentul muzical sau este folosit drept metaforă. După terminarea ei, pot spune că termenul îmbină ambele sensuri: instrumentul care aduce raze de speranţă într-un loc sterp.
Un al doilea motiv pentru care am dorit să scriu despre „Vioara de la Auschwitz” a fost ambiţia lui Daniel, care a încercat din răsputeri să învingă regimul (comandantul) şi să fie om liber. Ambiţia lui este o trăsătură umană tipică ce ar trebui valorificată mai mult şi în vieţile noastre. Daniel a fost bătut, batjocorit, înfometat, însă a făcut faţă acestor provocări şi a ajuns învingător.
Alături de ambiţia lui, un alt criteriu este pasiunea pe care o are ca lutier. Pasiunea este starea pe care noi o considerăm valoare, însă pe care nu o folosim la potenţialul ei, fiind constrânşi de societate. Aici, în carte, deşi era un prizonier, când a vorbit despre vioară, toată frica îi dispăruse şi uitase că vorbeşte cu duşmanul. „A cules vioara, ca pe un trandafir…”, „Vorbea (…) cu o siguranţă de sine pe care n-o mai simţise de mult timp.” (pg. 45)
Nu în ultimul rând, o altă idee importantă care m-a atras la această operă este ideea de prietenie. Astfel, deşi cei doi (Bronislaw şi Daniel) se aflau într-un lagăr nazist şi erau loviţi şi batjocoriţi de fiecare dată când erau împreună, ei nu au încetat niciodată să se apere. Daniel l-a salvat pe violonist în faţă comandantului în timpul concertului; iar Bronislaw l-a salvat pe lutier de una dintre neprevăzutele vizite.
În concluzie, consider că lucrarea „Vioara de la Auschwitz” este o carte uşor de citit, însă excelent de bine definită. Este o lectură ce nu se risipeşte repede din minte; ba chiar se impregnează în aşa fel încât să-ţi aminteşti de ea în momentele în care vei avea nevoie de un argument solid, de o întâmplare frumos structurată din care să îţi poţi crea un ajutor.
În încheiere, doresc să recomand această carte pasionaţilor de beletristică, dar şi de istorie. Este lectura ce cuprinde relatări autentice ale organizaţiei paramilitare naziste. Defineşte şi consolidează trăsăturile umane de supravieţuire şi afiliere în momentele grele ale viaţii. Descrie, fără a duce la extrem, sancţiunile existente în acea perioadă. Şi nu în ultimul rând, evidenţiază continuarea poveştii şi dorinţa de recunoaştere a acţiunilor din acea perioadă, prin intermediul urmaşilor; în cazul nostru: al Reginei.
Acesta este un cont de administrare al LiterNautica.com
Lasă un răspuns