Eram iresponsabilă. Eram ca o mamă plină de griji ce-şi mută privirea pentru o secundă de la copilul ei neastâmpărat, iar apoi nu-l mai vede în jur. Mă panicam, mă gândeam la ce-i mai rău, iar apoi începeam să-l caut. Când în sfârşit reuşisem să îl găsesc, nu-l îmbrăţişam şi nici nu păream fericită să îl revăd. Începeam să ţip şi-l trăgeam de mână, strângând-o cu putere.
„Nu-mi mai da drumul niciodată!” îi ziceam, iar apoi furioasă îl trageam după mine. Era uşor să-l pierd, mereu eram pe câte un drum diferit şi niciodată nu apucam să închid un ochi. Atunci când doarmea, eu stăteam aşezată lângă el, privindu-l, întrebându-mă la ce se gândeşte în momentul acela. La locul în care vom fi următoarea zi? La următoarea dată când voi ţipa? Liniştea serii era plină de griji.
Copilul meu nu vorbea atunci, deci nu mi-a răspuns. Uneori mă gândesc că toate poveştiile pe care i le citeam erau degeaba. Odată l-am privit în ochi şi mi-am cerut scuze că am ţipat la el. Nici măcar nu s-a mişcat. Eu totuşi continuam să-i vorbesc, să-l strâng în braţe şi să-l sărut pe obraz, chiar dacă o faceam doar când doarme. Totul pare mult mai uşor atunci, chiar dacă nimeni altcineva nu va ştii. Adevărul este că m-am învăţat să iubesc pe furiş. Totul pare mai puţin riscant atunci când nimeni nu se uită. Cele mai sincere cuvinte le-am rostit în şoaptă şi fără ca altcineva să mă audă.
De dimineaţă, imediat ce se trezea, porneam la drum. Eu din nou obosită, fără vlagă, închideam ochii pentru câteva momente, iar când priveam în jur, nu mai era lângă mine. Deobicei nu pleca prea departe. Se aşează undeva la un colţ pe bordură şi aşteaptă să-l găsesc. Niciodată nu mi-am închipuit cum ar fi să-l pierd de tot, chiar dacă gândul mă copleşea atunci când nu era în primele locuri în care mă uitam. Desigur că asta făcea regăsirea şi mai grea, căci îmi tot promiteam să nu mai ţip la el pentru propriile mele greşeli. Atunci când în sfârşit am înlocuit obişnuitele mustrări cu o strânsă îmbrăţişare, nu a mai plecat.
La scurt timp, şi-a rostit primele cuvinte. Pe zi ce trecea, vorbea din ce în ce mai clar şi mai corect. Atunci când m-a întrebat de ce numele lui este Visul şi nu are un nume ca toţi ceilalţi, i-am spus că s-a născut din pasiune şi speranţă, iar ăsta era singurul nume care i s-ar fi potrivit.
Într-o zi s-a oprit din vorbit, iar noi doar am continuat să mergem. În timp ce îl priveam, a deschis ochii şi m-a întrebat de ce niciodată nu ne oprim în acelaşi loc pentru mai mult timp. I-am răspuns că dacă ne-am opri undeva, am cunoaşte oameni şi ar trebui să le fac cunoştiinţă, iar asta l-a făcut confuz, tocmai pentru că nu părea ceva așa rău. Dar oamenii pot fi cruzi şi aş putea să-l pierd.
Nici măcar nu ar fi vina lui, singurul lucru care ar putea fi blamat ar fi slăbiciunea mea.
Diana Ștefănescu, 21 ani. Graphic Designer & Specialist Comunicare. Cluj.
nu vreau să fiu greşit înţeles dar, uneori imaginaţia şi dexteritatea în proiectarea unui eu, aici matern, nu pot suplini experienţa reală.chiar dacă e vorba de un text încărcat de lirism, autoreflecţii, propuneri introvertite, descărcate în scris.în subtext îmi răsuna varianta unei iubiri adolescentine în care El,iubitul imatur e un bărbat-copil, vegheat cu o excesivă gelozie maternă.o altă sugestie ar fi să dezvolţi scriind despre drum, ca itinerar al cunoaşterii copilului din el/tine.
@Dan Recheșan, într-adevăr, mi s-a mai spus că experiența reală, sentimentul de mamă ar trebui trăit, că nu poți scrie din ceea ce crezi, dar nu este asta intenția mea. Subtextul este strict despre aspirațiile pe care le ai, un vis de a deveni cineva, pe care îl tratezi ca o parte născută din tine, respectiv un copil. Lumea critică sau cinică pot pune integritatea acestui vis în pericol, descurajându-te, căci undeori, asta se întâmplă. Protejarea copilului, drumul din care nu vreau să mă opresc și prezentarea acestui vis altei persoane este doar o măsură pe care am luat-o pentru siguranța mea, cât și a visului pe care vreau să-l ocrotesc, ținându-l cât mai departe de gura lumii. Nu este vorba de o iubire adolescentină, de această dată. Vă mulțumesc pentru sugestii, sunt de folos.
@ in general: Observatie facuta de mine tot citind comentarii pe marginea textelor: cei care scriu bine primesc parerile critice fara sa se ofenseze si sa faca mare caz din asta :)
@Cornel Balan, nu știu dacă la asta te refereai, dar nu m-am ofensat, doar am vrut să lămuresc ideea. Părerile, oricare ar fi natura lor, sunt constructive și chiar mă bucur să am parte de ele.
@ Diana Ștefănescu Da, asta remarcam si eu: primesti frumos criticile.. De apreciat!