– Bine v-am găsit! zise bărbatul de 47 de ani cu un zâmbet larg, după ce închise portiera Fiatului închiriat.
– Ciao, Dane! sări Clementina să-l îmbrățișeze cu lacrimi în ochi.
N-o mai văzuse de aproape șapte de ani. O reîntâlnea mai bătrână, cu kilograme în plus, cu o pereche de ochelari groși micșorându-i ochii și cu buze subțiate și uscate. Vocea însă îi rămăsese neschimbată, cu debitul ei verbal de mașină de curse cu motorul turat la maxim. Ardeleancă din Baia de Arieș, cu temperament de moldoveancă pusă pe harță, firea Clementinei rezona cu nervozitatea Vezuviului și ruperile de ritm și accelerările circuitului de la Monza.
Sorin, la fel de jovial, lat în umeri, cu labe de urs și mers greoi, încărunțise foarte puțin pentru cei cincizeci și doi de ani și-și păstrase podoaba capilară de star de cinema. Doar gușa care-i învelise gâtul îl făcea să semene cu o broască.
– Cum o fu drumul?
– Frumos.
– Da’ tot mai frumos îi la noi.
Dan zâmbi. Erau cu toții emoționați. Își luă rucsacul de pe scaunul din dreapta și urcară în apartamentul de la ultimul cat al vilei cu două etaje unde locuiau de zece ani soții Partoș. Printre trombele de cuvinte presărate cu expresii italienești, la loc de frunte fiind como se dice, Clementina îl conduse pe terasa care dădea spre podgoria unde lucra Sorin. O întindere verde-aurie făcea mătanie orizontului, iar pe coamele dimprejur sclipeau acoperișuri roșiatice de țiglă.
– O priveliște răpitoare, zise Dan.
Își desenă cu minuție tabloul în memorie, pierzând pentru câteva momente șirul discuției.
– Sorine, mă, porta una bottiglia pentru văru-miu, că i s-o făcut sete de la tâta vie.
Se așezară pe canapeaua generoasă din living. Pe măsuța joasă cu blat de sticlă trona o farfurie în formă de barcă, plină cu fursecuri făcute în casă. Sorin apăru cu o sticlă rece de la frigider.
– De anu’ ăsta, negru ca gemu’ de prună.
Întări pupându-și vârfurile degetelor împreunate în semnul crucii.
– Poco, ma buono, cum zic italienii.
Surâse ștrengărește, destupă sticla și umplu paharele cu dexteritatea unui somelier.
– Pizda mamii lor, zise pentru sine.
Conversară dezlânat. Dan vorbi cel mai puțin. Goliră pahar după pahar, iar sticlele umplură masa, flancând din toate părțile corabia cu fursecuri. Între reprize de efuziuni emoționale și erupții de râsete, care-și revărsară lava peste balconul deschis în capul octogenarilor de la unu, cu soarele care cobora cu umbre prelungi peste podgoria nudă, până ce-i surprinse din dreptul balconului într-un halou de lumină palidă, soții Partoș și Dan își potoliră foamea cu pește sărat, brânzeturi și pizza neaoș italienească. Săracă și nesățioasă, nu fu pe placul lui Dan. Dar notă gustul ei străin în agenda interioară.
– Și așa, reluă Sorin cu un pronunțat accent italienesc, lovind ca un baros neobosit prima silabă, uite cum viața ne aduce…
Se auzi un tril de pasăre din hol. Soneria.
– Sorine, mă, du-te de vezi cine e, îl împinse ușor Clementina.
Se întoarse către Dan:
– Să nu fie baba da sotto, și indică podeaua cu privirea. Cică-i surdă. No.
Sorin se întoarse cu o privire încurcată.
– Ce e, mă, nu mă mai ține… como se dice?
– Mai încet, tu, că n-o plecat, coborî tonul Sorin. E donna Nazario. Mille scuze, Dane, nu știu cum o aflat, ma venit să zică că de ce nu le-am zis și…
– Ma perché le importa? se zbârli Clementina.
– Taci tu!
– E ok, interveni calm Dan. Nu-i nicio supărare.
– I-am zis că ești obosit și să vină mâine.
– Nu e nevoie, îți mulțumesc.
Se strădui să-și ascundă iritarea. Băuse cam mult și oboseala îl trăgea către un pat cu saltea moale.
Donna Nazario, o femeie măruntă, trecută de optzeci de ani, se prezentă cu un surâs abia schițat. Avea o postură atât de dreaptă încât nu putea fi decât îndelung exersată, efect dublat de mâinile împreunate delicat în poală. Rochia până sub genunchi, subțire și înflorată, cu un decolteu larg, care lăsa neprotejat pieptul pătat, bătut de soare, adăuga un contrast izbitor chipului aproape inexpresiv. Lănțișorul de aur alb cu cruce de la gât curma din fașă orice impolitețe.
Sorin traduse discursul concis și măgulitor al signorei. Dan mulțumi pentru invitație și-i oferi un rânjet ce se voia afabil. Donna aruncă o privire scurtă asupra mesei pline de dezordine bahică, mulțumi la rându-i și plecă.
Șueta luă sfârșit. Dan făcu un duș si se duse la culcare în camera fiicei, studentă la actorie la Milano. Lungitul în patul adolescentei, înconjurat de jucării de pluș, zorzoane multicolore și postere cu bărbați semidezbrăcați, îi produse o ușoară amețeală. Își afundă fața în pernă și trase adânc în nări. Avu vise ciudate.
Ziua următoare, Sorin îi făcu turul micuțului oraș de două mii de locuitori. Vizitară fortificația de pe colina domoală din centru, înconjurată de un șanț de apărare și legată de oraș printr-un pod arcuit de piatră, roman, botezat Podul Tremurător, o bazilică cu turn rotund și acoperiș conic de ardezie, o mănăstire întunecată ca un mormânt numită Madonna della Monte – în podeaua căreia ardea o flacără de lumină în formă de cruce, proiectată de fanta săpată în zidul gros și umed, erau cu zece grade mai puțin înăuntru – și o via flancată de două linii înalte de chiparoși. Mâncă spongata – un fel de prăjitură de ciocolată cu miere și castane – și niște paste cu pesto. Totul udat cu mult vin roșu, încât până la lăsarea serii se abțiguise bine.
Se întoarse asudat acasă, făcu un duș și se bărbieri. Mai bău o cafea cu Clementina și Sorin și mai pălăvrăgiră puțin. Ziua nu fusese la fel de fructuoasă. Nimic nu se desprinsese cu adevărat de pe suprafața tulbure a impresiilor. O senzație nelămurită îl împiedicase să rețină ceva notabil.
– N-o să fie mare brânză, Dane, stai liniștit, zise Clementina luându-l de braț. Stăteau în picioare, sprijiniți de măsuța de cafea. Babele alea e toate cochete și le piace moda. Mi credi că acu două săptămâni făceau parada prin centro și pă ele le caută moartea acasă?
– Dar sunt cât se poate de liniștit, răspunse mirat Dan, ridicând ochii din telefon.
De ce oare vară-sa se dăduse cu rujul ăla vinețiu, cadaveric? Îi găsi chiar săraci. Putea jura că se îmbrăcau de la second hand.
– Nu le mai vorbi așa tu. Ce? Foarte bine că se distrează. Și eu vreau să fiu ca ei la optzeci de ani. Ce, ești bătrân și gata, pui mâinile pă piept? E!
Se întoarse către Dan, cu labele pe genunchii crăcănați, ocupând jumătate de canapea.
– Ei când ajung bătrâni se căsătoresc și zic că atuncea trăiesc cu adevărat. Se vaită că n-au tempo de toate care vor să le facă și se plimbă în croaziere. Așa vreau să fiu și io!
Au plecat cu mașina soților Partoș. Un VW break argintiu, uzat, cu vopseaua ușor scorojită pe la aripi și jante lipsă. Drumul a început să urce abrupt după doar câteva minute. În stânga lor, înserarea se lăsa peste scufiile de țiglă ce se adunau una în alta ca niște carapace de broască țestoasă. În dreapta, tapiseriei zidurilor de piatră străjuite de castani și smochini îi luă locul un mal de pământ stâncos, înalt, îmbrăcat în vegetație deasă.
– Vezi râul cela mic care duce pă la castel? E! Mai încolo în față se duce pă sub pământ. E una grota acolo. Oamenii se duce cu bărcile și navighează.
Sorin ridică palma de pe volan și-și îndreptă arătătorul ca un revolver cu cocoșul ridicat undeva în stânga lui, unde colina se lățea și se înălța.
– Deasupra sus merem noi.
– Îți place Italia, Dane?
Dan tresări și întoarse capul în spate.
– E splendidă. Mă bucur să știu că sunteți bine.
Soarele era pregătit să apună. Pe drumul ce se îngusta apărură pete de întuneric și umbră care alergau pe lângă mașină. Pe retina lui Dan farurile aprinse capturau fulgerătoare năluciri de praf. Îi trecu prin minte silueta unui soldat roman lungit după o zi de luptă crâncenă, plin de sânge, în patul cu cuvertură fucsia a adolescentei. În orașul bătrân, la căderea nopții umbrele locuitorilor semănau izbitor cu rudele lor moarte demult. Volskwagenul acum cenușiu opri chiar la capătul drumului care, după o curbă strânsă spre stânga, se desfăcu într-un rond de zgură vineție, încercuită de lămpi solare cu timide miezuri de lumină ca niște fire de metal incandescent. O casă joasă de piatră, cu ferestre mici, îi aștepta cu ușile deschise. În stânga, printre câteva rânduri de castani și arbuști, Dan ghici o prăpastie. Trecură printr-un hol răcoros și întunecat într-o curte interioară mică, traversată de șiraguri de becuri aprinse. Pe câteva scaune de lemn cu spătar înalt beau vin din pahare cu cupa cât un castron de borș câteva figuri de mumii sulemenite. Pantaloni de doc, pantofi italienești, cămăși cu cravată sau descheiate la doi nasturi, rochii drepte până sub genunchi, coliere de perle, eșarfe vaporoase, parfum discret. Păr rar întins pe spate cu pieptenul ud. Îi întâmpină signora Nazario.
– Ne face o deosebită plăcere că ne-ați acceptat invitația.
Se întoarseră capete și cei nu mai mult de douăzeci de oaspeți se ridicară de pe scaune sau se adunară de prin colțuri ca la un semn. Dan se amuză găsind mișcarea aproape amenințătoare.
– Suntem o comunitate mică și nu avem parte de vizitele unor oaspeți de seamă. Vă rog să ne iertați stângăciile.
Avea clasă bătrâna. Închidea ochii pe jumătate când vorbea și lua pauze lungi între fraze. Dan îi descoperi însă și un tic deranjant, pe care nu-l trădase la prima întâlnire. Cu un colț al gurii parcă mesteca un rest de mâncare rămas între măsele.
– Dar facem ce putem să păstrăm viața culturală vie. Avem și un premiu literar, știați? Premiul Bancarella. Tocmai ce a avut loc în iulie. Ne mândrim să-i avem printre laureați pe Hemingway și Boris Pasternak. Vă miră?
– Nu știam, recunosc.
Dan ridică sprâncenele.
– E foarte adevărat. O să vă arăt pozele. Din păcate, de ani buni am devenit un premiu regional. Toate orașele din jur au rămas fără tineri. Singurii tineri pe care o să-i vedeți pe aici sunt românii care îngrijesc bătrânii sau muncesc în podgorii.
Clementina scăpă o grimasă de lehamite. Bătrâna o surprinse cu coada ochiului. Zâmbi și o prinse afectuos de braț.
– Zucchero a fost de două ori pe la noi. E cântărețul preferat al tău, nu-i așa?
– Da, signora Nazario, mi piace tanto.
Lui Dan îi fu întins un pahar de vin. Înconjurat de priviri stranii, un creuzet de confuzie, admirație și curiozitate, strânse câteva mâini uscate și moi. Se așeză la masa din față, în mijloc, ca un Iisus între niște discipoli care nu vor apuca să-i răspândească învățăturile. Îi plăcu metafora. Gazda serii, donna Nazario, ridicată în picioare, ținu o cuvântare scurtă și banală, trădând o mică emoție în tremurul celor două muchii de piele care-i uneau bărbia și pieptul. Clementina îi traducea la ureche cu poticneli, Zice că…, Acuma zice că… Pentru noi e… Își însușea frazele donnei Nazario, devenise un oficial care-și reprezenta orașul. În momentul în care îi fu înmânat microfonul, Dan realiză că nu avea nimic pregătit. N-ar fi vrut să repete discursul ținut la Roma sau să improvizeze cu citate și referințe culturale, nu se simțea în apele lui când apela la memorie. Până și poantele și le exersa în fața oglinzii. Totul trebuia trecut mai întâi pe foaie.
– Applausi!
Îndemnul urmat cu un val neașteptat de bătăi energice din palme îl luă prin surprindere. Abia rostise câteva locuri comune despre cărțile lui, unele împrumutate din recenziile care-l unseră pe suflet. Punctase mai bine la capitolul complimentelor aduse locurilor vizitate și mâncării. Fusese sincer. Donna Nazario luă din nou cuvântul.
– Cu permisiunea oaspetelui nostru, publicul nostru amator de artă înaltă de-abia așteaptă să asculte câteva rânduri din opera dumneavoastră…
Dan se foi în scaun. Se întoarse către Clementina, apoi către Sorin, care ședea cuminte în primul rând, ca un elev în bancă.
– Mă tem că n-am adus nimic cu mine…
– Nicio problemă Dane! E! Rezolv eu.
Sorin se bătu cu mândrie în piept și se ridică de pe scaun.
– Mă duc la mașină s-o aduc.
Îi scotocise în rucsac.
– Dar eu nu știu italiana… șopti către Clementina.
Îl cuprinse un teribil sentiment de claustrofobie.
– Citesc io văru-miu! Sorin filmează și mă vede mama cum am citit pentru văru-miu scriitor. Îmi vine să plâng amu’.
– Gata, tu! Calmează-te că n-o să poți citi.
Dan își trecu mâna prin păr. I se făcuse cald și ceru un pahar cu apă. Donna Nazario asculta încurcată, dar privind cu speranță la expresiile de pe chipurile românilor. Clementina îi povestise că bătrânii din oraș se trăgeau din familii bune de moșieri viticultori sau rentieri și că mulți dintre ei nu munciseră niciodată. Aveau o purtare aleasă, se îmbrăcau și mâncau bine și mureau la nouăzeci de ani. Dar româncele le văzuseră cururile tuturor acestor simandicoși, le șterseseră și le spălaseră. Ce să vezi, erau la fel de murdare ca ale oamenilor obișnuiți.
Sorin îi înmână cartea Clementinei, iar Dan urmări schimbarea de ștafetă ca pe un gest determinant. I se uscară buzele iască, iar mintea i se împâcli. Se afundă în scaun și ținti luna ce se înălța deasupra copacilor ca un miraj căruia îi fuseseră închinate cele mai multe metafore din istoria literaturii, fără ca faptul să oprească mintea să scornească altele noi, fie chiar și după ce omul pusese piciorul pe ea.
Se lăsă tăcerea în scaune. Cortina fusese ridicată. Donna Nazario, ușor înclinată în față, privea pe după Dan la Clementina. Clementina răsfoia paginile cărții și mișca ușor buzele. Năravul omului neobișnuit cu cititul. Dan încerca să ghicească cu coada ochiului numărul paginii. Cartea, de la un capăt la altul, era un tribut adus limbajului obscen. Din când în când, Clementina înălța ușor capul. Publicul aștepta. Se îndreptă de spate cu cartea ridicată în dreptul feței.
– Ce e, tu? Vrei ochelarii, nu vezi bine?
– Per favore, posso leggere io, chiara!
– No, I’ho trovato.
Dan se scărpină în cap. Nădușeala îi provoca mâncărimi în tot corpul. Degetele Clementinei se plimbau pe suprafața foii ca niște picioare de păianjen în căutarea prăzii.
– Eram doar noi doi. Purtam pantalonii scurți de alergare și soldatul ridică privirea în front. Mi-am răstignit coapsa dreaptă peste cea stângă, apoi m-am răzgândit. Voiam să vadă, impulsul din vintre urcase la creier și îmi dicta voința.
Clementina înghiți în sec. Nu traducea nimeni, însă Dan ghici pasajul. În italiană suna ca o înjurătură.
– Așa trebuie să înceapă orice sfârșit al lumii. Cu o iubire zdrobitoare și interzisă. Cu un val de dogoare care mistuie fiecare organ în calea lui și lasă în urmă mărturia pură a cenușii.
Un pahar de vin alunecă pe gâtlejul uscat.
– Eram copilul ei. Nu trebuia decât să-și arcuiască sprânceana ca să mă arunc la picioarele ei și să-i sărut labele muiate în nisip, să-mi zdrelesc buzele frecate de șmirghelul cu parfum de lapte. Trebuia să înțeleagă asta. Eram cu adevărat copilul ei și nimic din ce făceam nu era altceva decât ascultare și supunere. Aveam să mă întorc în România a doua zi, ca un laș, la visul meu de scriitor. Ea avea să înceapă clasa a șaptea cu o amintire: o pată de sânge pe cearșaful azvârlit pe furiș în mașina de spălat.
Zâmbete și guri pungite. Lectura nu lăsase pe nimeni indiferent. Dan și Clementina fixau puncte de mare interes de pe peretele casei. Sorin își mutase mâinile de pe genunchi încrucișându-le pe piept. Donna Nazario se ridică, luă microfonul lăsat pe masă – ce nevoie ar fi avut un spațiu atât de mic de un microfon? – și îi mulțumi Clementinei pentru lectura deosebită. Nu traducea nimeni, însă Dan simțea că înțelege totul. Se lăsa răcoarea și lui îi era tot mai cald. Gazda explică ceva despre libertatea artei de a spune ce îi trece prin cap, ireverențioasă la adresa bunului simț, așa și mai departe. Nu e ca și cum bătrânii ăștia spilcuiți, la adăpostul înfățișării lor decrepite, inofensive, departe de ochii lumii, nu s-ar putea întruni într-un loc secret, poate temnița fortăreței, poate chiar mănăstirea Madonna della Monte, unde, ca un singur trup, s-ar deda la cele mai neînchipuite sodomii care l-ar face pe Sade să vomite. Da, o imagine de reținut. Dan se scuză și se duse la baie.
La ieșire dădu peste umbra lui Sorin.
– Dane, vreau să vorbim puțin.
Dan îl însoți pe alea îngustă de pe lângă peretele casei în afara cercului de lumină al terasei, printre smochini și castani, până ce zumzetul uman fu înlocuit de zgomotul pașilor. Trecură tăcuți de perimetrul proprietății, iar vegetația tunsă și rânduită fu înlocuită de arbuști sălbatici și teren denivelat. De unde se opriră, Dan ghici, la vreo douăzeci de pași, o linie șerpuitoare. Era buza râpei ce urma râul și pe care-l înghițea în grota înaltă despre care povestise Sorin. În sfârșit, simțea o boare răcoroasă.
– Mă Dane, mă, ce spui tu în cartea ta, mă?
Dan zâmbi cum o tot făcuse de când venise în vizită. Boarea se transformase în frig. O transpirație rece îi lipi cămașa de trup.
– Are peste 450 de pagini. Am spus tot ce am avut de spus între coperte.
Pe solul ușor în pantă, bărbatul din fața lui părea cu un cap mai înalt. Dan primi în nări un iz de pământ și verdeață pârjolită. Și-l închipui pe soțul Clementinei un înger decăzut și confuz.
– Mda, noi nu citim cose deștepte, Dane. Tu ești deștept… Te-ntreb ca un om, no, să-nțeleg.
Se auzi o flegmă plesnind solul.
– Vrei un citat lămuritor? O glumă care să explice totul?
Își ascunse mâinile în buzunar și-și umflă pieptul. Nu izbutea să-i deslușească chipul, dar trupul lui simțea cu precizie greutatea și apropierea trupului celuilalt. Nu-i plăcea deloc.
– Lasă tu, Dane, că nu mi-s prost. Eu vreau să știu de fată.
Se auzi zgomotul unui lichid jucând într-o sticlă.
– Adică… dă unde ț-o venit povestea?
– E o ficțiune. Mi-am închipuit, e meseria mea.
– Ți-ai închipuit? spuse în barbă bărbatul. Nu te superi dac-o citesc și io.
– Dacă crezi că-ți place genu’…
Auzi foșnet de picioare. Sorin se apropiase.
– Ce gen, mă?
Vocea baritonală îi lovi pieptul.
– Deci te-ai gândit tu așa… la o fată care… Mă, explică-mi cum. Cum?
Dan nu se mai putu abține și izbucni în hohote de râs. Rosti gândul care nu-i mai dădea pace de la lectura Clementinei:
– De la o vară pe care am futut-o!
Sorin reveni singur pe terasa unde câteva perechi dansau pe o muzică italiană veche, dată în surdină. Îl întâmpină Clementina, îmbujorată și cu o sclipire în ochi, ca și cum o frământase un gând.
– Da’ unde-i Dan, caro?
Sorin își freca barba, mutându-și privirea printre invitați.
– Tre’ să mă rad.
– No, ți-am spus dară de dimineață, ora mi dai ragione. Uite și tu la babalâcii questi care e… como se dice…
Își odihni mâinile câteva clipe pe pieptul lui mare, apoi îi aranjă gulerul de la cămașă, își stropi degetele cu apă dintr-o sticlă de jumate și i le trecu lent prin pămătuful de pe creștet. Sorin zâmbi și o sărută duios, ca un soț stors de energie, după o zi grea de muncă.
Lasă un răspuns