Viziunea

Vineri seară eram cu toții la birou. Eu, Justin, Anna, Emily și restul obsedaților de dosare nerezolvate încă. Noi lucram în departamentul pe care toată lumea îl numise „Junk” sau, pe românește, gunoi. La noi ajungeau toate dosarele închise pentru că nimeni nu fusese în stare să le rezolve. Noi eram personalul „în plus”, cel care căuta lucruri ascunse și, ca să vezi, le mai și găsea câteodată.

În seara aceea eram toți la birou, cu câte un pahar de vin în mână, uitându-ne pe niște dosare pe care le primise Emily de la șef în urmă cu câteva zile.

• Ceva nou în cazul răpitorului? ne-a întrebat Justin, fără să își ia ochii de la paharul plin cu vin roșu.
• Nu știu… mormăi Anna. Îmi pică ochii în fișele astea. Cât trebuie să mai stăm aici? mă întrebă pe mine.
• Putem să plecăm, dacă vreți. Venim și mâine.
• Super! am auzit-o pe Emily strigând.

Oamenii ăștia aveau și ei o viață, eram conștientă de asta. Emily era căsătorită, Anna avea o fetiță de 4 ani, iar Justin… păi, ca și mine, burlac convins, cu părinții la mare distanță de casă, într-un stat în care ajunsese din greșeală.

Ne-am ridicat cu toții și fiecare și-a luat propriul dosar pe care să se mai holbeze în taxi, în drum spre casă. Am apucat mânerul genții și am simțit niște fiori pe șira spinării. Nu mai avusesem de mult senzația asta și am crezut că scăpasem de ea.

• Vine cineva, am șoptit eu și i-am cuprins pe toți cu privirea.

S-au blocat în mijlocul sălii, ca niște manechini într-o vitrină. Am rămas cu toții așa pentru câteva secunde, apoi am auzit ușa de sticlă deschizându-se. Lumină nu era decât în dreptul biroului nostru, așa că nu puteam vedea cine vine. Justin s-a îndreptat către întrerupător și a apăsat pe el. Tăcere.

    Cine poate fi la ora asta? Credeam că aproape toată lumea a plecat acasă.

Din întuneric apăru o siluetă masivă, de bărbat, cu un ghiozdan mare în spate.

• Cine e? a întrebat Justin, mutându-și greutatea de pe un picior pe altul. Vocea lui nu avea nimic care să trădeze teama, era mai mult ca o replică spusă din obișnuință.

Nu s-a auzit nimic. Silueta stătea acolo, privindu-ne prin geamul care despărțea biroul de holul principal.

• Ei, asta-i culmea! am auzit-o pe Emily răbufnind. Eu mă duc să văd ce vrea!
• Stai! am oprit-o eu. Am niște fiori pe spate. Nimeni să nu miște. Vă rog!

Afirmația mea i-a speriat puțin, pentru că nici respirația lor nu se mai auzea. M-am uitat înspre geam și am văzut că omul stătea tot acolo. Am tresărit când l-am zărit mișcându-se și dându-și ghiozdanul din spate. Nu l-a desfăcut, doar a stat acolo un minut ca să ne observe mai bine. Părea că ne numără, pentru că îi vedeam capul rotindu-se dintr-un colț al camerei într-altul.

• Cred că poartă o cagulă… observă Anna.

Atunci m-am uitat mai bine și mi-am dat seama că are dreptate.

• Terorist, am șoptit eu, mai mult pentru mine. Dar ceilalți mă auziseră deja și începuseră să se foiască.
• Nu credeam că vor ajunge până aici. Adică, au trecut deja de graniță, dar noi suntem undeva în centru, a explicat Justin.

Ne-am oprit din vorbit când am văzut că necunoscutul se apropie de noi. Am auzit-o pe Anna gemând și m-am apropiat de ea. I-am prins mâna și am strâns-o puternic.

• Mi-e frică…
• Știu, dar o să fie bine, am încercat eu să o încurajez. Probabil că paznicii au chemat deja poliția. Nu are cum să fi trecut de sistemul de securitate fără să declanșeze alarmele.

Mi-am luat privirea de la ea, pentru că o lumină puternică îmi atrăsese atenția. Venea de undeva din mâinile bărbatului și părea să crească în intensitate.

• Ce-i aia? a întrebat Emily, venind și ea lângă mine și Anna.
• Probabil o lanternă… da, lanternă, ceva… a bombănit Justin.

    Nu. E prea puternică pentru o lanternă.

Lumina creștea sub ochii noștri, până a reușit să treacă de birouri. Acum mai avea puțin și ne atingea. Părea oarecum solidă, pentru că puteam să îi văd marginile. Era foarte clar că avea să ne înghită pe toți, doar că nu știam și efectul pe care urma să îl aibă.

Deodată, necunoscutul a început să numere invers de la 3.

• Ce-i asta? O bombă? a strigat Emily, speriată.
• Nu cred. Nu știu… m-am bâlbâit eu. Simțiți cum frige lumina când se apropie de noi? Mă ustură pielea. Haideți în spatele bibliotecii! i-am îndemnat eu.

Într-adevăr, mă simțeam de parcă stătusem prea mult la soare și mă prăjisem ca un cârnat. I-am luat pe toți de mână și ne-am înghesuit în spatele rafturilor.

    Ce-o fi, o fi!

Când necunoscutul a ajuns la 0, eram cu toții la adăpost. Mă rog, cât putea să ne adăpostească o bibliotecă de la IKEA? Când am auzit „0”, am simțit o căldură uriașă invadându-mi tot corpul. În jurul nostru era întuneric, un negru amenințător și o liniște totală.

    Nu a fost nicio explozie, altfel am fi auzit ceva.

Brusc, se făcut lumină. Dar nu mai era lumina albastră a neoanelor, ci era mai mult o lumină galbenă, ca soarele. M-am uitat în dreapta mea și toți păreau să fie bine. Se uitau la mine, întrebându-mă parcă din priviri dacă să ieșim sau nu de după bibliotecă. Am dat din cap și m-au înțeles. Ne-am strecurat înapoi în birou. Doar că… Unde e biroul?

• Unde Dumnezeu suntem? a întrebat Justin cu glas stins, în timp ce pipăia frunzele mari din jurul lui.

Atunci am simțit durerea. M-am prăbușit în genunchi și mi-am pus capul pe podeaua rece. Văzusem tot.

• Ce e? Altă viziune? i-am auzit pe toți întrebându-mă. Se adunaseră în jurul meu și se așezaseră lângă mine.

Mi-am tras puțin sufletul până să le povestesc ceva. Încă încercam să înțeleg și eu ce anume se întâmplase și unde eram. Am tras aer în piept.

• Suntem în jungla Amazoniană.
• Perfect! Cum mai ajungem la New York acum? întrebă Emily revoltată.
• Suntem în New York, i-am răspuns eu. Am fost transportați într-un fel de dimensiune verde.
• .. adică naturală? mă întrerupse Justin. M-am uitat urât la el și a tăcut, înțelegând că trebuie să mă lase să îmi termin povestirea înainte să uit tot.
• Naturală. Și permanentă. În dimensiunea asta, lumea a fost așa dintotdeauna. Vedeți biblioteca aia? am întins eu mâna, arătând spre locul unde ne ascunseserăm cu câteva minute în urmă. Au privit toți într-acolo și, când am fost sigură că am atenția lor, am continuat. Aia a fost acolo mereu, de la început. La fel și birourile. Mi-am îndreptat mâna spre locul unde stătuse tipul ciudat cu lumina și am văzut că plantele ocupaseră totul. Podeaua, pereții, mesele, scaunele, dulapurile, chiar și cafetiera de pe hol.
• Deci, stai, lasă-mă să pricep, zise Anna, dându-și părul pe spate, așa cum făcea de fiacre dată când era confuză. Vrei să spui că tipul ăla cu lanterna ne-a adus aici? Lumina aia? Și cum scăpăm?
• Nu știu… am răspuns, dezamăgită că viziunea nu îmi arătase nicio soluție. Nu era o lanternă simplă, era un cristal…

Ne-am ridicat și ne-am îndreptat cu toții către balconul biroului, de unde înainte puteai să zărești tot New-York-ul. De la etaul 40, vedeam toată lumea.

• Mamăăă! a exclamat Justin. Ce-i asta?

Am privit umită întinderea de verdeață care acoperise totul. Părea de parcă ne-am fi aflat într-un viitor eco, foarte, foarte îndepărtat de anul 2015. Totul era un labirint verde, ca și când cineva se chinuise să tundă gardurile în așa fel încât să construiască un joc inteligent pentru copii. Crengile copacilor nu mai creșteau alandala, ci urmau  o traiectorie dreaptă, ca niște ziduri înalte și nemuritoare.

• Oameni! exclamă Emily, arătând cu degetul înspre colțul stâng al clădirii.

Erau persoane cunoscute. Tipul care vindea hot-dogi la colțul străzii, femeia care aducea ziarele dimineața și vânzătorul de înghețată de la furgoneta aurie.

    Deci toată lumea a fost adusă aici…

Ca și când mi-ar fi citit gândurile, Justin zise:

• Înseamnă că toți au fost aduși aici împreună cu noi. Toată lumea… Dar cum?

Nimeni nu i-a răspuns, poate pentru că nimeni nu ar fi știut ce să spună. Eu știam. Dar nu i-ar fi plăcut deloc.

Ne-am hotărât să coborâm din clădire și să mergem după ceilalți.

• Deci? întrebă Justin cu un zâmbet ștrengar pe față. Lift sau scări?
• Mai bine o liană, râse Anna.

În ciuda faptului că eram undeva într-o altă dimensiune, departe de familii sau de civilizație, păream destul de relaxați.

    Și de-aia suntem noi prieteni!

Am luat-o cu toții pe scări, încet, pentru că totul era acoperit de frunze umede, și am ajuns în fața clădirii. Nimeni nu a zis nimic tot drumul. Se auzeau doar exclamații din când în când, însă nu s-a pus nicio întrebare și nu s-a făcut niciun comentariu.

În intersecție era plin de lume, toți mergând în aceeași direcție.

• O întreagă armată de oameni! exclamă Anna, fără să își dea seama câtă dreptate avea.
• Unde merg toți? întrebă Emily. Hai și noi! Poate găsim pe cineva cunoscut printre ei. Mai știi? Cineva ar putea să ne explice de ce am fost aduși aici.
• Dar cine altcineva decât o persoană înzestrată cu puterea de a vedea viitorul? zise Justin, sarcastic, și toți se întoarseră cu privirile spre mine.
• Bine, păi… am început eu, v-am zis de dimensiune, nu? Au dat toți din cap. Și de junglă? Din nou au aprobat. Și de luptă?
• Ia stai! mă opri Justin. Ce luptă?
• Cum? Nu v-am zis? De Oamenii Pădurii… și de Oamenii Mlaștinii… Nu cred că am omis asta.

M-au privit fix pentru câteva secunde, apoi au decis că așteptaseră destul răspunsul meu.

• Vorbește, femeie! strigă Anna.

Am oftat. Trebuia să le spun adevărul.

• Am fost aduși aici pentru un război, o luptă, o bătălie sau cum vreți voi să-i ziceți. Am văzut în viziunea mea un bărbat îmbrăcat în pietre care ținea în mână o lumină puternică, lumina care ne-a aruncat aici. Era un Om al Mlaștinii. A fost trimis să strângă o armată.
• Și s-a gândit la oameni. Minunat!
• Nu fii sarcastic, Justin! am auzit-o pe Emily. E de rău. Deci, ce e? mă întrebă ea.
• Păi, lucrurile nu stau chiar așa de bine. Oamenii Pădurii sunt mulți, foarte mulți, mai mulți decât populația planetei noastre la un loc. Am văzu jumătate de Glob acoperită de ei. Cealaltă jumătate era aproape goală.
• Oamenii Mlaștinii?
• Exact, i-am răpuns eu Annei. Sunt prea puțini. De-aia ne vor pe noi.
• Deci suntem prizonieri aici?
• Până la o nouă viziune, da.

Buna dispoziție se scurgea din ei ca apa de la robinet. Nu păreau prea fericiți de veștile mele.

   Voi ați insistat să vă spun…

• Păi, începu Justin, cum nu avem de ales, trebuie să căutăm adăpost. Ne trebuie un somn bun și vom stabili ce facem de dimineață. Cine e cu mine?

L-am urmat pe potecile înguste și întortocheate ale pădurii. Urma să fie un drum lung și periculos, de asta eram sigură. Totuși, încă nu le spusesem totul despre viziunea mea.

    Bătălia se va termina prost.

Cristina Mihaela Botîlcă

M-am născut pe 28 aprilie 1997, la miezul nopții, de Paște. Sunt o adoratoare de pisici, lucruri violet, cărți și yoga. Sunt sinceră când spun că mi-aș dori să îmi petrec viața visând, într-un somn adânc. Viața mea funcționează după trei principii: siguranță, stabilitate și romantism. Îmi place să fac cumpărături online și am dezvoltat o enormă satisfacție pentru momentele în care sunt singură și scriu.

Este o adevărată învălmășeală de informații mai sus, nu? Sper că nu v-am amețit. Dar să nu care cumva să credeți că asta e tot…