William Faulkner – Absalom, Absalom!

Incipit

Pericolul cel mai mare care te paște atunci când recitești o carte care ți-a plăcut cândva este, în opinia mea, de-a nu mai vedea în ea lucrurile care te-au încântat odată (iar oamenii au în genere tentința de-a „învinovăți” cartea, când, de fapt, nu cartea este cea care s-a schimbat de-a lungul anilor, ci ei, pierzându-și pe drum – printre atât de multe altele, și – entuziasmul), însă la Faulkner nu poate fi vorba de așa ceva, povestirile sale fiind atât de complexe încât, chiar dacă știi cum se termină fiecare, la fiecare nouă lectură descoperi lucruri noi, care au stat ascunze în profunzime și care așteaptă să fie aduse la suprafață. (Și cu fiecare lectură descoperi tot mai multe despre propria ta persoană, pentru că nu doar citești, ci, ca să-l parafrazez pe Umberto Eco¹, contribui cu propriile tale precepte și experiențe la actul de lectură, dând o mai mare importanță anumitor lucruri, ignorându-le pe altele și formându-ți în cele din urmă o imagine ușor diferită vizavi de povestirea parcursă, diferită față de imaginea pe care alți cititori și-o formează. Chiar William Faulkner, într-una dintre sesiunile de întrebări și răspunsuri susținute la Universitatea din Virginia în 1958², acolo unde a și predat preț de două semestre, vorbind chiar despre cartea despre care am discut în continuare, spune că există treisprezece moduri în care poți privi un lucru (numărul este aleatoriu, fiind adus în discuție de un student, care făcea aluzie la poezia lui Wallace Stevens, Thirteen Ways of Looking at a Blackbird³), „dar adevărul, îmi place să cred, este că, după ce cititorul a citit toate aceste treisprezece moduri în care poți privi o mierlă, el însuși își formează o a paisprezecea imagine a mierlei, care-mi place să cred că este și cea corectă”⁴. Însă această a paisprezecea perspectivă nu este, asemenea celorlalte, una generală, ea diferind cu fiecare cititor în parte.)

Despre carte

Absalom, Absalom!, publicat în 1936 la celebra editură nord-americană Random House⁵, este unul dintre cele două romane care l-au ajutat pe William Fulkner să câștige în 1949 Premiul Nobel pentru Literatură (celălalt fiind Zgomotul și Furia, despre care am vorbit în urmă cu două săptămâni) și una dintre cele mai bune cărți (în 2009 a fost desemnată de către un juriu format din 134 de scriitori și literați drept cea mai bună – în același clasament Zgomotul și furia ocupând cea de-a treia poziție) despre Sudul Statelor Unite scrise vreodată⁶. În ediția originală, cartea are 378 de pagini, dar ediția folosită de mine în cazul tuturor citatelor de mai jos este cea din 1964 a Editurii Univers, în excelenta traducere a lui Mircea Ivănescu și cu o postfață semnată de Mircea Mihăieș⁷.

Naratori și perspective⁸

Romanul este extrem de prolix, povestirea cuprinsă-n el fiind redată din mai multe perspective – la o privire superficială, ar fi doar patru în total – a Rosei, a lui Quentin, a tatălui său, Jason III Compson, și a naratorului omniscient (iar la o privire și mai superficială ar fi doar două – a lui Quentin și a naratorului omniscient, care intervine arareori în povestire). Însă la acestea patru, care aparțin toate prezentului și care-l au pe Quentin ca element de legătură (atât Rosa, cât și tatăl său povestindu-i lui Quentin ce s-a întâmplat), se mai adaugă alte cinci: a lui Sutpen (care, dacă stăm mai bine să ne gândim, ar cădea sub incidența perspectivei lui Jason III Compson, pentru că relatările sale nu ajung în mod direct la cel care le narează, ci prin intermediul Generalului Compson (tatăl lui Jason și bunicul lui Quentin) ajung la Jason, iar Jason i le relatează mai departe fiului său, Quentin. Iar Quentin, de parcă n-ar fi fost destul de complicat, le unește pe toate și i le spune colegului său, Shreve, care, la rândul său, le interpretează), a Generalului Compson (care iarăși cade sub incidența perspectivei lui Jason, inseparabilă uneori de cea a lui Quentin), a lui Shreve (cel mai puțin de încredere dintre toți naratorii, el realcătuind pe baza informațiilor furnizate de Quentin întreg tabloul și interpretându-l într-un mod profund personal. Iar când Shreve se apucă de interpretat, nu ne mai dăm seama care sunt opiniile lui și care informațiile concrete pe care i le-a furnizat Quentin) și a celor două cupluri narative inseparabile: Quentin-Shreve și Quentin-Generalul Compson. În total avem de-a face cu nouă perspective, tot atât de multe câte capitole sunt, însă să nu credeți că fiecărui capitol îi revine un singur narator (acest lucru se întâmplă doar în capitolele al VII-lea și al VIII-lea, pentru ca restul să aibă chiar și patru povestitori). Toată această cascadă de naratori nu face decât să modifice, puțin câte puțin, povestirea inițială, fiecare eliminând din lucrurile care nu i se par importante și accentuând altele, cu fiecare narare, istoria modificându-se după „chipul și asemănarea” celui care-o spune. Nu putem, de exemplu, știi cu siguranță cine folosește cuvântul „arhitecturizează” (în fragmentul „Se făcuse după-amiaza tîrziu cînd l-au prins – pe arhitect vreau să spun – şi chiar şi atunci numai pen­tru că-şi rupsese piciorul încercînd să se arhitecturizeze peste rîu. Dar de data asta făcuse o greşeală de calcul, aşa că negrii şi cîinii l-au încolţit şi negrii făceau acum un scandal grozav”⁹), pentru că povestirea respectivă îi este spusă de General lui Jason, de Jason lui Quentin, iar Quentin i-o spune lui Shreve. Toate aceste relatări nu se suprapun în roman (cu câteva mici excepții, Shreve și cuplul Quentin-Shreve mai recurgând din când în când la acest lucru), ci se completează. De pildă, Rosa îi spune lui Quentin o anume întâmplare, dar când Quentin i-o spune mai departe lui Shreve, în carte nu este redat nimic din ce-i povestise Rosa, ci doar informațiile inedite, pe care Faulkner nu ni le prezentase înainte (cu alte cuvinte, ce-i povestește Quentin lui Shreve este ceea ce i-a povestit Rosa lui, dar nu apare în carte, iar ce i-a povestit Rosa lui și apare în carte, îi povestește el, Quentin, lui Shreve și nu apare în care). De aici rezultă o imixtiune aproape inextricabilă a personalităților naratorilor în povestirea narată. Nu cunoaștem precis cum a interpretat Quentin poveștile care i-au fost spuse, când la rândul său i le-a prezentat lui Shreve, cel puțin nu în mod direct, dar sunt câteva modalități prin care putem trage anumite concluzii, cea mai simplă și relevantă fiind urmărirea narațiunii din capitolul al VIII-lea, când Quentin și Shreve pur și simplu interpretează și deformează tot ceea ce știau deja. Iar aici, cel mai edificator exemplu este deznodământul bătăliei de la Pittsburg Landing: în capitolul al IV-lea, Jason ne spune că Henry l-a salvat pe Bon, după ce acesta fusese rănit la umăr: „soldatul care-l purtase pe acel ofiţer, rănit la umăr, în spinare, pe cînd regimentul se retrăgea în faţa tunurilor yankee la Pittsburgh Landing, readucîndu-l în siguranţă în spatele liniilor,  după toate aparenţele doar cu singurul scop de a-l mai pîndi timp de încă doi ani, scriindu-i între timp lui Judith că amîndoi trăiesc, şi asta a fost totul.”¹⁰, lucru reiterat și de Quentin o sută de pagini mai târziu, „încă dinainte ca bunicul să fi ajuns colonelul regimentului din care făcea parte compania pînă cînd a fost rănit la debarcaderul din Pittsburg (unde a fost rănit şi Bon) şi s-a întors acasă”¹¹, dar refutat în capitolul al VIII-lea de Shreve: „Şi ascultă, strigă Shreve: aşteaptă, acuma; aşteaptă! (strîmbîndu-se la Quentin, gîfîind şi el, ca şi cum ar fi trebuit să dăruiască umbrei lui nu numai o replică, ci şi respiraţia cu care să-i asculte îndemnul): Pentru că şi bătrînul tău a greşit, aici! Spunea că Bon fusese cel rănit, dar n-a fost adevărat Pentru că cine i-a spus? Cine-i spusese lui Sutpen, sau bunicului tău, care acolo, şi nici bunicul tău nu fusese, pentru ca acolo lusese el însuşi rănit, acolo-şi pierduse braţul. Aşa că cine le spusese? Nu Henry, pentru că tatăl său nu l-a mai văzut pe Henry decît o singură dată de atunci şi poate că nici n-au avut timp să stea de vorbă despre răni, şi pe lîngă asta să vorbeşti despre răni în armata confederată în 1865 ar fi fost cam ca minerii vorbind despre funingine; şi nici Bon, pentru că Sutpen nu l-a mai văzut, pentru că murise; – nu fusese Bon, fusese Henry; Bon care-l găsise pe Henry în cele din urmă şi se aplecase să-l ridice şi Henry se împotrivise, se zbătuse, spunînd: «Lasă-mă! Lasă-mă să mor! Aşa nu va mai trebui să ştiu» şi Bon spusese: «Aşadar vrei ca eu sa mă întorc la ea»”¹²).

Cronologie

Romanul nu doar că este spus din nouă perspective, dar nu este nici măcar redat în ordine cronologică, nici chiar atunci când vorbim despre același narator. Așa se întâmplă că aflăm despre el tot felul de lucruri disparate, ca într-un puzzle în care nu avem ocazia să alegem ce piesă să așezăm în continuare, ci aceastea, piesele, de parvin într-o ordine aparent aleatorie. Și de parcă nici acest lucru nu ar fi fost de ajuns, unele piese se bat cap în cap, reprezentând două versiuni incongruente ale aceluiași eveniment, după cum se poate observa și din fragmentele de mai sus. Iar această lipsă a unei prezentări cronologice aduce cu sine un plus de tragism, pentru că, la fiecare nouă respunere, aflăm lucruri noi, care schimbă uneori în totalitate ceea ce știam până în acel moment. Să-l luăm, de pildă, pe Charles Bon. Primul lucru pe care-l aflăm despre el este că e mort – eveniment care se petrece în 1865 („Chiar dacă n-ar fi murit Charles Bon, după toate probabilităţile tot s-ar fi dus să locuiască la Suta lui Sutpen mai devreme sau mai tîrziu după moartea tatălui ei, şi o dată ce ar fi făcut asta e probabil că şi-ar fi petrecut acolo tot restul vieţii, după cum se aştepta fără îndoială s-o facă atunci cînd s-a dus într-adevăr acolo.”¹³). Apoi aflăm că acesta a venit la Suta lui Sutpen adus de noul său prieten, Henry (1859, de Crăciun)¹⁴, pentru ca în paginile următoare Ellen, mama lui Henry și a lui Judith, să vorbească despre căsătorie – vara lui 1860 („Vorbea despre Bon ca şi cum el ar fi fost trei obiecte neînsufleţite cuprinse într-unui singur, sau poate un singur obiect neînsufleţit pentru care ea şi familia ei ar fi găsit trei utilizări concomitente: un veşmînt pe care Judith l-ar fi putut purta ca pe un costum de călărie sau o rochie de bal, o mobilă care ar fi venit să se adauge şi să completeze locuinţa şi situaţia socială, şi un mentor şi un exemplu care să corecteze compor­tamentul, vorbirea şi felul de a se îmbrăca provinciale ale lui Henry”¹⁴). Apoi căsătoria pare să iasă brusc din peisaj, în vacanța de Crăciun a anului 1860 („Şi atunci se petrecuse ceva. Nimeni nu ştia exact ce: dacă fusese ceva între Henry şi Bon pe de o parte şi Judith pe de altă parte, sau între cei trei tineri pe de o parte şi părinţi pe de altă parte. însă oricum, cînd sosise ziua Crăciunului, Henry şi Bon erau plecaţi. Şi Ellen nu mai era de văzut (părea să se fi retras în camera întunecată pe care n-avea s-o mai părăsească pînă avea să moară, doi ani mai tîrziu) şi nimeni n-ar fi putut spune nici după chipurile, nici din acţiunile, nici din comportarea lui Sutpen sau a lui Judith nimic, astfel că povestea  s-a  aflat de  la  negri: cum în noaptea dinaintea Crăciunului se iscase o ceartă nu între Bon şi Henry sau între Bon şi Sutpen, ci între fiu şi tată, iar Henry îşi renegase cu glas tare tatăl şi renunţase la dreptul său de prim născut şi la acoperişul sub care se născuse şi că el şi cu Bon plecau împreună călare în noaptea aceea”¹⁶). Apoi aflăm că Bon este plecat alături de Henry în război, eveniment care se petrece în 1864 („Poate că Ellen nu apucase să afle înainte de a muri că Henry şi Bon erau acum soldaţi în compania organizată de foştii lor colegi de universitate”¹⁷), după care ni se vorbește iar de moartea lui (“Cred că nici măcar nu bănuise, pînă în după-amiaza aceea patru ani mai tîrziu, cînd îi văzuse iarăşi, cînd trupul lui Bon fusese adus în casă şi ea găsise în haina lui fotografia care nu era a ei, care nu era a copilului ei”¹⁸), pentru a reveni la momentul și motivul pentru care Sutpen îi interzice fiicei sale, în 1861, să se căsătorească cu el („Bon trebuie să fi aflat de vizita lui Sutpen la New Orleang îndată ce el (Bon) ajunsese acasă în vara aceea Trebuie să fi înţeles că Sutpen îi aflase acum taina”¹⁹). Odată stabilite câteva repere, Faulkner se întoarce prin vocea personajelor sale pentru a le adânci și explicita. Știm că Bon are să moară, știm când, iar după ce aflăm că Judith îi găsește, în 1865, în buzunar „fotografia care nu era a ei”, aflăm și a cui era de fapt (a găsit în haina lui Bon fotografia ibovnicei metise şi a băieţaşului²⁰), iar pentru o vreme suntem lăsați să credem că din pricina aceasta Sutpen nu-i dă voie fiicei sale să se căsătorească cu el („Apoi a venit iunie şi sfîrşitul anului şcolar şi Henry şi Bon s-au întors la Suta lui Sutpen, Bon să stea cu ei o zi sau două înainte de a pleca spre fluviul de unde avea să ia vaporul spre casă, spre New Orleans, unde Sutpen se şi dusese deşi nimeni n-o ştia, iar Ellen cel mai puţin dintre toţi. Rămăsese doar două zile, însă acum sau niciodată avea şansa de a ajunge la o înţelegere cu Judith, poate chiar de a se îndrăgosti de ea. Fusese singura lui şansă, ultima, deşi bineînţeles că nici el şi nici Judith n-ar fi avut de unde să ştie, căci Sutpen, deşi lipsea doar de două săptămîni de acasă, aflase fără îndoială de ibovnica metisă şi de copil.”²¹), pentru ca mult mai târziu, după ce ni se spune că Henry este cel care are să-l ucidă pe Bon în 1864 „în fața porții”, să afăm și că Judith și Bon (și implicit Henry și Bon) erau de fapt frați. La momentul acesta, deși ne dăm seama că din acest motiv Sutpen nu i-a lăsat pe cei doi să se căsătorească, suntem îndemnați și lăsați să credem că Henry l-ar fi ucis din același motiv pe Bon. Însă nu pentru a opri căsătoria dintre doi frați l-a împușcat Henry pe Bon, ci pentru a o împiedica pe sora sa să se căsătorească cu un bărbat care avea o șaisprezecime de sânge negru. Tot în acest mod anacronic se derulează și poveștile lui Sutpen, Henry, Judith ori Rosa, întrepătrunzându-se într-un păienjeniș de relații inextricabile.

Stil

Deși Faulkner poate și folosește cu aceeași măiestrie și un stil mai concis (așa cum se întâmplă în Zgomotul și furia, și cu precădere în primul capitol al acestuia), în Absalom, Absalom! uzitează frazele ample și alambicate, care-au ajuns să-l descrie. Foarte asemănător din acest punct de vedere (și nu numai) realismului magic (de care se deosebește totuși prin încrâncenarea personajelor, o încrâncenare care răzbate până la nivelul frazei, precum și prin vocea auctorială mai degrabă gravă, de un umor sec și grotesc, decât jucăușă, așa cum se întâmplă în cazul realismului magic), southern gothic recurge la un stil baroc, plin de înflorituri, cu nenumărate figuri de stil și cuvințe prețioase. Nu ar trebui să ne mire faptul că romanul de față a ajuns în ediția din 1983 a Cărții Recordurilor cu cea mai lungă frază scrisă vreodată – 1288 de cuvinte²². Sper că între timp a fost eliminată de acolo pentru că în mod sigur Gabriel Garcia Marquez are în Toamna Patriarhului fraze mult mai lungi, unele ajungând chiar și la 40 de pagini (în jur de 10.000 de cuvinte), dacă nu mă înșel. În pofida stiluli baroc, Faulkner nu ajunge să fie ilizibil (așa cum se întâmplă uneori în Zgomotul și furia din pricina fluxului conștiinței), ci se străduie să păstreze de-a lugul frazei un fir logic. Ceea ce nu înseamnă că este și ușor de înțeles pentru că de multe ori folosește un limbaj vag ori cuvinte cu dublu sens pentru a-l menține pe cititor pe o pistă greșită. Cu toate acestea, trebuie să remarcăm recurenta folosire a parantezelor, menite cel mai adesea să puncteze subiectul propoziției pentru a fi sigur că știm la cine anume se referă. Ca mostră redau doar începutul de-a dreptul memorabil al romanului: „Începuseră puțin după ora două şi pînă aproape la apusul soarelui în după-amiaza de septembrie nesfîrşită, tăcută, fierbinte, inertă, moartă, rămăseseră în încăperea pe care domnişoara Coldfield o numea încă birou pentru că aşa îi spusese tatăl ei – o cameră întunecoasă, fierbinte, neaerisită, cu toate obloanele închise şi zăvorîte de patruzeci şi trei de veri, pentru că pe vremea cînd era ea mică se spunea că lumina şi curenţii de aer aduc cu ei căldura şi că în întuneric e întotdeauna mai răcoare, şi care (pe măsură ce soarele bătea tot mai puternic pe această latură a casei) se zăbrelea cu dungi gălbui, încărcate de fire de praf – Quentin se gîndea că ar fi cojiţe din vopseaua veche, uscată, decolorată, suflată înăuntrul camerei de pe jaluzelele jupuite, aşa cum le-ar fi împins boarea de afară.”²³.

Personaje²⁴

Thomas Sutpen. Toate perspectivele din care este redat romanul (mai puțin cea a lui Shreve, aș spune, interesat mai degrabă de triunghiul Henry-Bon-Judith) se concentrează în jurul legendarei figuri a lui Thomas Sutpen, care, după ce a apărut ca din neant în Jefferson în anul 1833 pune stăpânire (nu se știe precis prin ce mijloace) pe o bucată impresionată de teren (nu mai puțin de o sută de mile pătrăte, moșie care va purta în carte numele de Suta lui Sutpen). Deși pare a fi destul de înstărit încât să se căsătorească cu orice fată de oraș, o alege pentru a-i fi nevastă pe Ellen Coldfield, fiica pastorului Goodhue Coldfield, ca parte a mărețului său plan, născocit încă de la vârsta de 14 ani, când, de către un servitor negru, „I se poruncise să ocolească pe la uşa din spate chiar înainte de a fi apucat să spună de ce venise, el care se trăgea din oameni ale căror case n-aveau uşă din spate ci doar ferestre, şi oricine ar fi intrat sau ar fi ieşit pe fereastră ar fi făcut-o fie ca să se ascundă, fie ca să fugă, şi el acum nu făcea nici una, nici alta”²⁵ și care prevedea nu doar să-și construiască o casă precum cea în care nu fusese lăsat să intre pe ușa din față, nu doar să dețină proprii lui servitori negri, ci să clădească în jurul său o dinastie care să moștenească și perpetueze toate dorințele sale. Iar tot ceea ce pare că face începând de la acea vârstă este să-și realizeze acest plan, trecând peste toate obstacolele care-i stau în cale. De-o fenomenală putere psihică, Thomas Sutpen o pornește de nu mai puțin de patru ori de la început (prima oară cu Eulalia Bon, care i-l dă ca fiu pe Charles Bon, repudiați amândoi de Sutpen în momentul în carea cesta află că Eulalia avea o optime de sânge de negru, lucru care intra serios în conflict cu mărețul său plac, a doua oară cu Ellen, care moare ca urmare a interdicției sale de-a o lăsa pe fiica lor să se căsătorească cu fratele ei vitreg (Ellen n-avea să știe niciodată că Judith și Charles Bon sunt soră și frate), și al cărei fiu, Henry, își ucide mai apoi fratele vitreg și dispare, stingând și această posibilă dinastie, a treia oară cu Rosa, sora lui Ellen, care fuge imediat din casa sa când Sutpen comite eroarea de a-i mărturisi mărețul plan, iar a patra oară cu Milly Jones (la data căsătoriei avea 15 ani, iar Sutpen 61), care nu-i dă un băiat, cum și-ar fi dorit, ci o fată, distrugându-i pentru totdeauna planul. Nu cred, totuși, că Sutpen ar fi renunțat nici măcar în acest moment, dar o secure în cap din partea bunicului lui Milly pare să fi fost în cazul său argumentul irefutabil). Cu toată această tărie de caracter, care frizează nebunia, Sutpen este incapabil să-l recunoască pe Charles Bon ca fiu, nici când acesta vine pentru a se căsători cu Judith și nici după ce Ellen moare. Putem vedea cum acest lucru îl macină, îl fărâmă încet, bucată cu bucată și cu toate acestea nu găsește puterea de a-și accepta fiul cu o șaisprezecime de sânge negru, pentru că acest lucru ar fi însemnat, în cuvintele lui Faulkner, „să-și distrugă propriul vis, imboldul care l-a determinat să treacă prin atâtea dificultăți și prin atâta suferință pentru a-l realiza”²⁶.

Henry Sutpen, fiul lui Thomas și al lui Ellen, este, așa cum îl vede Jason, „provincialul, aproape ţărănoiul, dedat mai curînd acţiunilor violente şi instinctive decît gîndirii şi raţionamentului logic, căci altminteri ar fi putut să-şi dea seama că mîndria lui sălbatică de provincial faţă de virginitatea surorii lui era un factor fals şi nedăinuitor pentru a putea fi preţios, pentru a exista, şi astfel ea trebuia să ajungă să fie pierdută, absentă, pentru a fi existat vreodată. De fapt, poate acesta este incestul pur, perfect: fratele care-şi dă seama că virginitatea surorii lui trebuie distrusă pentru a fi putut exista vreodată cu adevărat, luînd această virginitate prin persoana cumnatului, omul care ar fi fost el însuşi dacă ar fi putut deveni, dacă s-ar fi putut metamorfoza în iubit, în soţ; de care ar fi fost jefuit, pe care l-ar fi ales ca jefuitor, dacă ar fi putut deveni, dacă s-ar fi putut metamorfoza în soră, în iubită, în soţie. Poate lucrurile acestea i-au trecut lui Henry nu prin minte, ci prin inimă. Căci n-a stat niciodată să se gîndească. Simţea doar şi acţiona îndată. Cunoştea loialitatea şi acţiona potrivit ei, cunoştea mîndria şi gelozia; l-a iubit, a suferit pentru asta şi a ucis, încă suferind şi, cred, încă iubindu-l pe Bon, omul căruia îi oferise patru ani ca să-l pună la încercare, patru ani în care să renunţe şi să desfacă cealaltă căsătorie, ştiind că aceşti patru ani de speranţă şi de aşteptare aveau să fie zadarnici. Da, Henry a fost cel care a sedus-o pe Judith; nu Bon”²⁷. Henry se împrietenește cu Bon în cursul facultății și îl admiră necondiționat pe acesta, împrumutând din manierele lui, din felul de-a fi și a vorbi și dorind să i-o introducă pe sora sa, Judith, pentru ca Bon și Judith să se căsătorească într-un final. Chiar și după ce află că Bon are deja o soție, este determinat, după cum reiese și din fragmentul de mai sus, să aștepte să o repudieze pentru a (re)veni la sora sa, însă tot acest plan cade în momentul în care află că Bon îi este frate vitreg. Și nu faptul că îi este frate vitreg îl deranjează atât de mult, cât faptul că are în el sânge de negru. Nu-și pierde nimic din admirație și respectul pe care le are față de Bon, dar pur și simplu nu-l mai poate accepta ca soț al surorii sale. Îi spune lui Bon să nu se întoarcă la Judith pentru că o să-l omoare, dar Bon o face oricum, așa că, după ce au mers împreună până-n Jefferson, Henry își împușcă prietenul în fața porții, apoi îi spune simplu surorii sale că „Acuma nu mai poţi să te măriţi cu el. De ce nu mai pot să mă mărit cu el? Pentru că a murit. A murit? Da. Eu l-am omorît.”²⁸. Drama lui Henry nu se termină, însă aici, pentru că el nu moare, cel puțin nu atunci, ci continuă să trăiască ascuns la Suta lui Sutpen până-n 1910, fără ca vreunul dintre naratori să fi fost conștient de acest lucru. Iar William Faulkner folosește un limbaj de-o subtilitate și eleganță remarcabile (și nu doar când vorbește despre Henry) pentru a-l îndrepta și menține pe cititor pe piste greșite. Priviți cum se continuă fragmentul citat mai sus: „El (Quentin) nu putea să treacă peste asta. Nici măcar n-o mai asculta; îi spuse, ≪Stai! Ce-i asta? Ce-ai spus dumneata?≫ ≪E ceva în casa aceea.≫ ≪În casa aceea? E Clytie. Ea nu…?≫ ≪Nu. Ceva care stă, trăieşte acolo. Ascuns acolo. E acolo de patru ani, stă acolo, ascuns în casa aceea.≫” ²⁹. Interlocutorul lui Quentin este aici Rosa, iar casa la care se referă nu este, după cum am putea crede după cei patru ani menționați, cea în care a stat ascuns tatăl ei, Goodhue Coldfield, ci vechea casă de pe moșia lui Sutpen, unde Henry stătea ascuns, îngrijit de sora sa neagră, vitregă și renegată, Clytemnestra (Clyte). Și asta după ce, cu multe zeci de pagini mai devreme, astfel se vorbește de dispariție lui Henry, care aduce mai degrabă a moarte: „însă dacă ar fi trăit Bon şi dacă el s-ar fi căsătorit cu Judith şi dacă Henry ar fi rămas în lumea cunoscută lor, ea s-ar fi mutat acolo”³⁰.

„Charles Bon din New Orleans, prietenul lui Henry, care nu numai că era cu cîţiva ani mai în vîrstă decît Henry, ci chiar puţin cam prea în vîrstă ca să mai fie student la vreun colegiu şi care, în mod sigur, nu prea îşi găsea locul în colegiul unde se afla înscris – un mic colegiu de curînd înfiinţat în hinterlandul Mississippi-ului, chiar într-o pustietate a acestei regiuni, la trei sute de mile bune de oraşul elegant şi cosmopolit unde-şi avea casa – un tînăr cu o eleganţă lumească şi o degajare mai sigure decît s-ar fi cuvenit la vîrstă lui, atră­gător, după toate aparenţele bogat şi avînd în spate mai degrabă silueta nedesluşită a unui tutore decît vreo rudă de sînge – un personaj care în Mississippi-ul îndepărtat din vremea aceea trebuie să-şi fi făcut apariţia asemenea unei păsări phoenix, răsărit deodată fără să-şi trădeze vreo copilărie, fără să pară născut din femeie şi vulnerabil la trecerea timpului, dispărut apoi fără să lase în urma sa un schelet sau ţarină trupească pe undeva – un bărbat cu atîta degajare în gesturi şi cu un aer atît de graţios.şi de galant, încît prin comparaţie cu el aroganţa pompoasă a lui Sutpen era doar o înşelăciune stîngace iar Henry părea doar un ţîngău neîmplinit.”³¹ Charles este victima circumstanțelor, un fatalist prin excelență (după cum consideră și Jason atunci când spune „că Bon nu numai că o iubea în felul lui pe Judith, ci îl iubea şi pe Henry, şi cred chiar într-un fel mai adînc decît pur şi simplu în felul lui. Poate că în fatalismul lui îl iubea pe Henry cel mai mult, văzînd poate în soră doar umbra, recipientul femeiesc în care  să consume iubirea al cărui obiect real era tînărul – acest Don Juan cerebral care, inversînd ordinea, învăţase să iubească ceea ce rănise; poate că era ceva mai mult decît Judilh sau Henry; poate viaţa, existenţa pe care o reprezentau ei. Pentru ca cine ar putea sti ce imagine a liniştii a văzut el în acea monotonă şi provincială apă stătătoare; ce uşurare şi ce evadare pentru un călător istovit care străbătuse un drum prea lung la o vîrstă prea puţin matură, într-un asemenea izvor de ţară cu ghizduri de granit”³²) fiind repudiat de tatăl său, Thomas Stupen pe motiv că mama lui, Eulelia Bon, avea sânge de negru („Tatăl mamei lui – îi mărturisește Sutpen lui Henry în acea noapte dramatică, când s-au întâlnit pe frontul de luptă – îmi spusese că mama ei fusese spaniolă. L-am crezut; de-abia după ce s-a născut el am aflat că maică-sa avea sînge negru.”³³). Este totdată nepăsător, inteligent și calculat („Da, pot să-mi închipui cum şi-a pregătit Bon terenul, – îi povestește Jason fiului său – cum a pregătit şocul: abilitatea, calculele, pregătind mintea de puritan a lui Henry aşa cum ar fi pregătit un cîmp bolovănos şi arid, semănînd şi cule-gînd apoi recolta pe care şi-o dorea. Faptul ceremoniei, indiferent de ce fel, avea să-l stîrnească pe Henry, Bon ştia asta.”³⁴), nu dă semne că ar iubit-o pe Judith, cel puțin nu de față cu ea, dar ajunge de-a lungul timpului, prin intermediul tuturor elogiilor pe care Henry i le aduce surorii sale, să se îndrăgostească de ea, sau cel puțin de imaginea pe care și-o formase despre ea, chiar dacă știa – sau mai ales știind – aici intervenind acel implacabil tipic tragediilor grecești la care se referea Faulkner – că îi este soră vitregă (despre acest lucru, iată ce are de spus însuși autorul la întrebarea A iubit-o Bon pe Judith?: „Cred că a iubit-o, cred că a iubit-o, și știa că dacă ea ar fi aflat că este în parte negru, cu tot trecutul și toată învățătura ei, ar fi distrus-o și pe ea”³⁵. Și observați aici termenii relativi prin care Fulkner ne vorbește despre motivațiile propriilor sale personaje). Să fi fost acesta motivul pentru care, atunci când s-a întors, din război, la Judith, purta în medalionul dăruit de ea poza concubinei sale negre și a fiului lor? („Şi cum am văzut că ceea ce ţinea în mîna destinsă, neglijentă, era fotografia, imaginea ei însăşi în caseta de metal pe care i-o dăruise lui, lăsată acum să atîrne, uitată, cu neglijenţă, pe lîngă şold, ca o carte oarecare de citit pentru a-ţi trece timpul şi pe care ai întrerupt-o o clipă.”³⁶) Să se fi gândit, așa cum își imaginează Shreve, că Henry nu ar fi putut fi în stare să-l omoare, și a pus poza acolo pentru a face căsătoria dintre el și Judith imposibilă? Că s-a întors la Judith pentru a muri, iar poza ibovnicei și a copilului era doar plasa de siguranță care să-l împiedice să se căsătorească cu Judith tocmai pentru că o iubea? („«Wash s-a dus în oraş să-i spună mătuşii Roşa şi mătuşa Roşa vine pe nerăsuflate în după-amiaza aceea şi-o găseşte pe Judith nemişcată în picioare, fără nici o lacrimă în faţa uşii închise, ţinînd în mînă caseta de metal pe care i-o dăruise lui cu portretul ei înăuntru, dar care nu mai avea acum portretul ei, ci pe cel al metisei şi al copilului. Şi bătrînul tău n-avea să ştie nici asta: pentru ce copilul negru al unei tîrfe ar fi avut nevoie să-i scoată portretul ei şi să pună portretul metisei înăuntru, aşa că el a născocit un motiv. însă eu ştiu. Şi ştii şi tu. Nu ştii? Nu ştii, spune?≫ Se uita pătrunzător la Quentin, aple-cîndu-se mult peste masă, arătînd uriaş şi diform ca un urs înfofolit în tot felul de haine una peste alta. «Nu ştii? Pentru că el îşi spusese: „Dacă Henry n-are de gînd să facă ce spune, atunci e în regulă; pot să-l scot şi să-l rup. Dar dacă are de gînd să facă ce spune, are să fie singurul fel în care am să-i pot spune ei: N-am fost bun; nu plînge după mine.” Nu-i aşa? nu-i aşa? Pentru numele lui Dumnezeu, nu-i aşa? »  «Da», spuse Quentin.”³⁷). Așa educat și indolent cum este, Bon rămâne instrumentul ineficace prin care Eulalia dorește să se răzbune pe Sutpen, iar avocatul ei să pună mâna pe averea lui.

Quentin Compson este naratorul spre care converg toate variantele aceleiași povestiri, el însuși creator al altora prin simpla lor rememorare în fața lui Shreve și împreună cu Shreve interpretându-le mai departe. Este fiul lui Jason III Compson și ocupă un loc proeminent și în romanul Zgomotul și Furia, al doilea capitol al său fiindu-i dedicat în totalitate. Toate povestirile pe care le ascultă și unește aici sunt auzite de el în 1909/1910, cu câteva luni înainte să se sinucidă în celălalt roman mai sus menționat. Chiar dacă el nu participă propriu-zis la evenimentele redate (nici măcar nu se născuse când murise Sutpen ori Judith ori Ellen ori Bon ori Milly), prin simpla lor povestire contribuie nu doar la propășirea acestora, dar și la conturarea lor. Prin intermediul acestui roman cred că îl putem înțelege pe Quentin, pe acel Quentin din Zgomotul și furia, mult mai bine, observând lucrurile care i se par lui importante și modul în care, alături de Shreve, încearcă să absolve de vină (sau cel puțin să adâncească și rotunjească) personale (ori personajele) despre care vorbește, identificându-se nu o dată cu Henry, tot așa cum Shreve se identifică uneori cu Bon („ei patru aşezaţi în salonul de o grandoare barocă şi cam mucegăită pe care îl născocise Shreve şi care era probabil destul de real, în timp ce fiica născută în Haiti a plantatorului francez de trestie de zahăr şi a femeii despre care primul socru al lui Sutpen îi spusese că fusese spaniolă (femeia cam durdulie cu păr lălîi, negru ca pana corbului, dar străbătut de fire cărunte şi aspru ca o coadă de cal, cu pielea de culoarea pergamentului şi cu ochii negri neîmblînziţi, înconjuraţi de pungi, care doar ei nu arătau nici o vîrstă, pentru că nu arătau nici uitare, şi pe care Shreve şi Quentin o inventaseră de asemenea şi care semăna probabil destul de mult cu ce-şi închipuiau ei) nu le spusese nimic pentru că nu mai avea nevoie să le spună”³⁸; “Shreve se opri iarăşi. Putea s-o facă foarte bine, pentru că nu-l asculta nimeni. Poate că-şi şi dăduse seama de asta. Pe urmă dintr-o dată nu mai era nimeni nici să vorbească, deşi poate că de asta nu-şi dăduse seama Căci acum nici unul din ei nu mai era acolo. Erau amîndoi în Carolina şi timpul era cu patruzeci şi şase de ani în urmă, şi acum nu mai erau nici măcar patru, ci încă şi mai adînc încîlciţi unul într-altul, întrucît acum amîndoi erau Henry Sutpen şi amîndoi erau Bon, fiecare din ei fiind amîndoi şi totuşi nici unul, simţind în nări mirosul aceluiaşi fum care unduise şi se risipise cu patruzeci şi şase de ani în urmă de la focurile bivuacului arzînd în crîngul de pini”³⁹).

Și dacă tot m-am pierdut în citate, tot astfel am să și închei, cu un citat din Absalom, Absalom!, care descrie atât de bine întreagul roman încât nu cred că mai este nevoie de vreun alt comentariu: „Cunoaştem doar cîteva povestiri transmise prin viu grai; dezgropăm din cufere, cutii şi sertare vechi scrisori fără o formulă de introducere şi fără iscălitură, în care bărbaţii şi femeile, pe vremuri vii, sînt acum doar nişte iniţiale sau diminutive dintr-o iubire acum neînţeleasă şi care în urechile noastre sună ca nişte cuvinte în sanscrită sau în dialectul Chocktaw; vedem nelămurit fiinţe, fiinţele în ale căror sînge şi sămînţă vii noi înşine somnolam pe atunci în aşteptare, le vedem într-o atenuare umbroasă a timpului căpătînd acum proporţii eroice, săvîrşindu-şi gesturile de pasiune, şi de violenţă simplă, opaci faţă de timp şi inexplicabili – da, Judith, Bon, Henry, Sutpen: toţi Aceştia sînt toţi, şi totuşi mai lipseşte ceva; sînt asemenea unei formule chimice exhumate împreună cu scrisorile din cufărul acela uitat, ţinute cu grijă în mîini, cu hîrtia veche şi îngălbenită destrămîndu-se între degete, cu scrierea ştearsă, aproape indescifrabilă, şi totuşi plină de înţeles, familiară în forma şi înţelesul cuvintelor, cu numele şi prezenţa unor forţe volatile şi încărcate de sentimente; le strîngi laolaltă în proporţiile indicate, însă nu se întîmplă nimic; reciteşti cu trudă şi atenţie, îţi mijeşti ochii, te asiguri că n-ai uitat nimic, că n-ai făcut nici o eroare de calcul; le combini iarăşi şi tot nu se întîmplă nimic; doar cuvinte, simboluri, contururi, umbre inscrutabile şi senine, pe fondul tulbure al unei nefericite aşezări, oribile şi sîngeroase, a treburilor omeneşti.”

 …………………………………………………………………………………………

¹ Umberto Eco, Șase plimbări în pădurea narativă (Ed. Pontica, 1997, Constanța)^â
2 http://faulkner.lib.virginia.edu/page?id=essays&section=intro
³ http://www.poetryfoundation.org/poem/174503
⁴ http://twain.lib.virginia.edu/absalom/aaaudio1.html
⁵ http://en.wikipedia.org/wiki/Absalom,_Absalom!
⁶ http://www.oxfordamerican.org/magazine/item/470-the-best-southern-novels-of-all-time
⁷ William Faulkner, Absalom, Absalom!, Ed. Univers, București, ISBN: ISBN973-34-0554-X, traducător Mircea Ivănescu
⁸ o cronologie în funcție de naratori și momentul în care introduc în roman anumite evenimente poate fi găsită aici: http://twain.lib.virginia.edu/absalom/fulltext.html și în română aici: https://ioanalexandru.wordpress.com/2015/05/15/absalom-absalom-w-faulkner-cronologie/
⁹ p. 224
¹⁰ p. 106
¹¹ p.236
¹² p. 299
¹³ p. 56
¹⁴ p. 59
¹⁵ p. 63
¹⁶ p. 66 și următoarea
¹⁷ p. 74
¹⁸ p. 78
¹⁹ p. 78
²⁰ p. 81
²¹ p. 88
²² http://en.wikipedia.org/wiki/Absalom,_Absalom!
²³ p. 7
²⁴ la finele romanului există un index cu personajele principale, schițate în câte 2-3 propoziții
²⁵ p. 205
²⁶ http://twain.lib.virginia.edu/absalom/aaaudio6a.html
²⁷ p. 83
²⁸ p. 152
²⁹ p. 152, în continuare
³⁰ p. 56
³¹ p. 62
³² p. 92
³³ p. 308
³⁴ p. 92
³⁵ http://twain.lib.virginia.edu/absalom/aaaudio5b.html
³⁶ p. 123
³⁷ p. 311 și următoarea
³⁸ p. 291
³⁹ p. 306
⁴⁰ p. 86

Alexandru Ioan Despina