Această colecție de povestiri ale Ancăi Goja am cumpărat-o, laolaltă cu alte câteva volume semnate de autori români, cu ocazia ultimei mele reveniri în țara natală și vizitarea unui târg de carte. Recunosc, am luat cartea într-un fel „random”, pentru a-mi completa lista cu cei patru scriitori și patru scriitoare de naționalitate română pe care mi-o propusesem de multă vreme, așa că nu am avut nici un fel de așteptări. Iar acest fapt cred că a contribuit la surpriza plăcută pe care mi-a făcut-o lecturarea povestirilor.
Despre Anca Goja am aflat că este jurnalistă, redactor la „Graiul Maramureșului” și revista „Familia română”, iar volumul de față, apărut la editura Tracus Arte în 2014, reprezintă debutul său și i-a adus o nominalizare la Premiul pentru debut al Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor.
Cartea este formată din 34 de povestiri și are două părți: „Singur pe drum” și „La răscruce de lumi”.
Textele au ca subiect, în general, viața cotidiană și sunt redate uneori cu realitate, alteori (se observă asta mai mult în a doua parte) într-un mod fantastic, ireal. Deși stilul predominant este cel al realismului magic, autoarea dovedește totuși o diversitate care face lectura cu atât mai captivantă. Observațiile și psihologia personajelor sunt redate cu obiectivitate și siguranță. Cred că aici își pune amprenta și experiența ca jurnalistă a scriitoarei, siguranța cu care și-a scris poveștile fiind evidentă.
Un scurt exemplu am cules la întâmplare din textul „Grădina cu trandafiri”:
„Când ceasul de pe peretele localului arătă ora 8 seara, Vali începu să trepideze. Valuri de transpirație îi udau tricoul plin de pete și îi făceau palmele să alunece pe pahar. Văzu exact cât era ceasul când totul se făcu negru în jurul lui: era 8 și 23. Când începu să audă ciripit de păsărele, îi fu groază să deschidă ochii. De fapt, nici nu avea nevoie. Știa exact ce o să vadă: cerul de un albastru intens, doi-trei nori la orizont, care se oglindeau în ferestrele vilei cu acoperiș roșu, iar el stând în iarba șanțului, sub un tufiș. Simți furnica gâdilându-l pe ureche și își dădu seama că soarta îi fusese pecetluită. Era mai mult speriat decât nervos când se îndreptă spre ușa casei, pe care o deschise brusc, cu un gest larg. Îl văzu pe Ion stând pe canapea, numai în chiloți și în maiou, cu o cană mare de cafea în mână. Pe ecranul televizorului rula același film pentru copii.”
Anca Goja mi se pare că este o reprezentantă de seamă a prozei scurte românești, ramură a literaturii despre care unii susțin că ar fi în cădere. Dar, la fel cum Alice Munro a „dărâmat” această teorie prin câștigarea premiului Nobel în 2013, cred că „Zăpadă neagră și alte povestiri” este una din multele exemple care ar trebui să pledeze în favoarea prozei scurte. Poate că și editurile vor începe să fie mai deschise în această privință.
Deoarece o face mult mai bine decât mine, redau în continuare prezentarea Crinei Bud de pe coperta IV a volumului:
„Roase de singurătate și strivite de idealuri de normalitate sunt personaje din prima parte – Singur pe drum – a povestirilor Ancăi Goja. Nu cele cincisprezece minute de celebritate le caută eroii ei anacronici și cronic aparținători unei provincii, ei tânjesc, în schimb, după câteva zile de normalitate. După ele, nu vine neapărat potopul – deși sfârșitul lumii apare obsesiv printre temele și temerile acestor proze -, dar vine mai mereu surparea, vine resemnarea, vine eșecul, somnul ori moartea, vine prea-târziul și, de aceea, ca-n versuri de multă vreme uitate, pentru ei, „e totuna”. (…) În această primă parte a volumului, Anca Goja alege, deci, doar să rețină, în treacăt, mici episoade în care prin fisurile realității dense se ițește fantasticul. În partea a doua însă, exact cărăruile neprevăzutului, ale coincidențelor tâlcuitoare, ale semnelor de (alt) rost prevestitoare sunt, cu prudență, încercate.”
Volumul este disponibil și în format eBook.
Născută în 1987, Galați. Din 2006, locuiesc în Marea Britanie, dar îmi place să gândesc, să scriu și să citesc românește. Uneori compun povestiri și poezii, alteori desenez. Citesc literatură tot timpul.
”Literatura este istoria sufletului.” – Barry Hannah
Citeam pe net ca in unele tari au inceput sa se formeze grupuri de sprijinire pentru romancierii-barbati pentru ca numarul lor e in scadere. Se afirma deasemenea (nu stiu cat este de adevarat) ca statistic exista mult mai multe cumparatoare de carte, mai multe editoare decat editori si in juriul multor concursuri de proza mai multe femei decat barbati. Iar acum coincidenta face ca atat tu cat si Cornel recomandati autoare femei de proza scurta, Munro e femeie iar eu tocmai am citit un alt debut tot al unei doamne, Anca Vieru, povestiri scurte recomandate de o amica de-a mea care lucreaza pentru Polirom. Where are the males? :)
„Tara natala” – de ce eviti sa spui Romania? :) Te afli probabil in Franta. Eh, unde sunt eu nimeni nu stie de Romania… e sinonim cu Zimbabwe. Nu sunt sigur cum e mai bine: faima cam proasta sau complet neauzit?
femeia, daca este casnica, are mai mult timp pentru scris. barbatul trebuie sa produca, sa intretina familia, ii ramane mai putin timp :) dar eu oricum citesc mai multe stiri despre scriitori decat despre scriitoare. se poate ca numarul barbatilor ca citiori si scriitori sa fie in scadere totusi. daca iti cer sa-mi enumeri 10 mari scriitori ai momentului, sunt curioasa cate femei s-ar afla printre acestia. incerc sa fiu impartiala :D
”tara natala” pentru ca folosisem deja in doua fraze ”romani” si „romana”.