Zgomotul și furia – William Faulkner

Propunându-și, parcă, să dărâme orice convenție literară, într-o epocă a inovațiilor pe toate planurile culturale, Faulkner descrie câteva zile din viața a trei frați pe fundalul decăderii și decadenței întregii lor familii. Împărțită în patru părți, primele trei redate prin prisma câte unuia dintre frați (interesant este aici faptul că sora lor Candance/Caddy este lăsată de-o parte, deși tot romanul se rotește în jurul ei) și doar ultima din punctul de vedere al unui narator omniscient, cartea include patru tehnici narative distincte.

Prima parte, a cărei acțiune se desfășoară (de fapt are ca prezent această zi, dar se desfășoară doar incidental în ea) în ziua de 7 aprilie 1928, este văzută (deși un termen mult mai potrivit ar fi aici simțită) prin ochii lui Benjy, născut Maury, care, deși nu ni se spune în mod clar de ce anume suferă, având la vârsta de 33 de ani mintea unui copil de trei ani, putem presupune că are o formă de retardare severă. Cu toate că vocabularul folosit de el este unul sărac, Benjy nu cunoaște proprietatea multora dintre termenii pe care îi folosește („iarba țârâie”, „camera a plecat”), utilizează expresii mai mult sau mai puțin criptice („au început formele”, „forme luminoase” (flăcări), „eu n-am tăcut” (a început să câncească ori să plângă)) și grație fluxului conștiinței cade pradă analepselor, lucru care face ca textul să fie pe alocuri ilizibil la o primă lectură. Deși povestea fragmentară și confuză spusă de el, înrădăcinată în prezentul zilei de 7 aprilie 1928, se întinde pe aproape trei decenii, există câteva momente de referință asupra cărora se oprește, sub o formă sau alta, de mai multe ori. Cea mai vizibilă dintre ele este chiar ziua de 7 aprilie, când, lăsat în grija lui Luster se zgâiește pe lângă terenul de golf amplasat pe pajiștea vândută de familia sa în 1910 pentru ca fratele său, Quentin, să poată studia la Harvard. Un alt moment de referință – nu doar pentru această primă parte dar și pentru întregul roman – este moartea bunicii sale, eveniment care s-a petrecut în 1898 (putem deduce data după vârsta pe care sora sa, Caddy, o avea pe atunci – 7 ani). Ceea ce face ca acest eveniment să fie atât de important este simbolistica sa și nu mă refer aici la moartea buncii, ci la Caddy, care se suie într-un copac pentru a observa ce se petrece în interiorul casei și care, după cum vor observa și cei trei frați ai săi, are lenjeria murdară. Deși nu este vorba de o corelație evidentă (pentru că nu știm felul în care percep ceilalți doi frați – Quentin și Jason – episodul, ci doar modul în care este el simțit de Benjy), ci mai degrabă de una subliminală, aceasta pare a fi punctul pivotant al întregului roman, eșafodajul pe care sunt clădite personalitățile celor trei frați, toate raportate la această „murdărie” a surorii lor, care se va transcrie mai departe în decadență, obstracizare și damnare (iar Faulkner rezumă tranșant întreaga ei viață în anexa de la finele cărții, adăugată la 16 ani distanță de la apariția primei ediții și unde, pe scurt, sunt prezentați principalii membri ai familiei Compson: „Candance (Caddy). Damnată şi ea ştiind asta, şi-a acceptat damnarea fără să încerce s-o caute sau să fugă de ea”). Viziunea lui Benjy (cel mai inocent dintre frați din pricina (sau datorită?) bolii de care suferă) vizavi de acest episod nu este, ca în cazul celorlalți doi, una amplasată la un nivel de judecată superior, acesta pur și simplu asociind-o pe sora sa cu mirosul pomilor (acesta fiind unul dintre elementele care declanșează la el fluxul conștiinței. Un altul este rostirea numelui surorii sale, atât de către Luster, care dorește pur și simplu să-l supere, cât și, folosit ca substantiv comun („caddie”, ortografiat cu „i” în loc de „y” însemnând în limba engleză „băiat de mingi” și provine din franțuzescu „cadet”), de către jucătorii de golf de pe pajiștea din apropiere). La Quentin, cel mai sensibil și inteligent dintre toți Compsonii, episodul se va lega, în schimb, de noțiunea de puritate, o puritate a surorii sale atât de prețuită de el încât ajunge să se contopească cu noțiunea de iubire (și iarăși îmi permit să citez din anexă, unde Faulkner, foarte sarcastic, îi descrie această însușire: „Quentin III. Care iubea nu trupul surorii sale ci o anumită noţiune a onoarei Compsonilor, precar şi (ştia bine) doar temporar întruchipată de membrana minusculă, fragilă, a fecioriei ei, aşa cum o machetă în miniatură a întregului vast glob pământesc poate sta în echilibru pe nasul unei foci dresate. Care iubea nu ideea incestului pe care nu avea să-l săvârşească, ci o anumită noţiune prezbiteriană a pedepsei veşnice a acestuia; el, şi nu Dumnezeu, putând astfel să se arunce pe sine însuşi şi pe sora sa în iad, unde putea s-o păzească veşnic şi s-o menţină de a pururi neatinsă în mijlocul flăcărilor veşnice.”), o iubire pe care el însuși este incapabil să o înțeleagă („i-ai iubit Caddy i-ai iubit Când mă atingeau muream” – ultima frază aparținându-i lui Caddy). Iar la Jason, din pricina firii sale mult mai practice, meschine și răutăcioase, episodul pare să nască ori adâncească ideea de depravare. El nu-și poate vedea și înțelege sora decât ca pe o „putoare” („o putoare de fată” „putoarea asta.” și, prin extensiune, sau mai potrivit limbajului Compsonilor, prin blestem, putoare este și fiica acesteia: „o putoare de soră şi o alta de nepoată”, „putoare cu muci la nas”) de care ajunge în cele din urmă să profite (și de a cărei fiică, „putoare”, cum am spus, și ea, să fie jefuit – probabil una dintre singurele dreptăți întâlnite în întregul roman. Dar voi reveni asupra acestei idei, pentru că nici măcar dreptate nu este, cel puțin nu pentru ea). Deși metanațiunea face lectura dificilă, Faulkner recurge la câteva subterfugii prin care încearcă să-i ușureze cititorului munca. Încă de la prima pagină ne spune vârsta lui Benjy, naratorul acestei părți („treizeci și trei de ani și uite cum te porți”), lucru pe care îl repetă („Dacă nu taci din gură, mammy n-o să ţi mai facă ziua ta. Dacă nu-ţi ţii gura, ştii ce am să fac. Am să mănânc eu tot tortul. Şi lumânările. Toate lumânările. Treizeci şi trei, câte sunt”) și reiterează de câte ori are posibilitatea („umbra mea era mai înaltă decât a lui Luster pe gard”), stabilind în același timp relația de subordonare dintre cei doi („Stai nițel, a spus Luster, iar te-ai agățat în cui. Nu poți să te strecori pe-aici fără să te agăți în cuiu’ ăsta”) chiar înainte de-a ne spune, prin intermediul altui personaj, ce este în neregulă cu el (≪”Câţi ani are.” „Treizeci şi trei”, a spus Luster. „Treizeci şi trei împliniţi astăzi dimineaţă.”„Vrei să spui că de treizeci de ani are trei ani.” „Eu mă iau după ce spune mammy”, a spus Luster. „Eu nu ştiu. O să avem treizeci şi trei de lumânări pe tort≫). Un alt subterfugiu constă în folosirea italicelor atunci când fluxul conștiinței întră în acțiune (inițial Faulkner dorea ca analepsele să fie tipărite în culori diferite, în funcție de perioada în care se petreceau, iar în 2012 chiar a apărut o astfel de ediție, însă culorile au fost alese și corelate cu perioadele respective de către editor și nu de către autor, ceea ce le face nu futile, ci mai mult sau mai puțin arbitrare. De asemenea, cred că ar trebui menționat și faptul că italicele folosite-n text ar trebui privite cu oarecare condescendență și precauție pentru că acestea nu marchează de fecare dată schimbarea perioadei și nici nu urmează cu fidelitate perioada pe care o introduc. Cu toate acestea, au o logică anume). Alte elemente care facilitează lectura: stabilirea timpului (cel al primei analepse este bine precizat, ajunul Crăciunului, în contrast cu prezentul, 9 Aprilie – ajunul Paștelui. Iar aceste referințe biblice nu sunt deloc întâmplătoare), vârsta diferitelor personaje („Eşti prea mare să mai dormi în pat cu cineva. Eşti băiat mare acuma. Ai treisprezece ani.”) ori schimbarea persoanei care are grijă de Benjy (Versh în copilărie, T.P. în adolescență, Luster în prezent). Un al treilea moment de referință, puternic legat de cel anterior, este episodul în care Benjy o surprinde pe Caddy cu un băiat (≪Acum erau doi, şi pe urmă unul în hamac. Caddy a venit repede, albă în întuneric. „Benjy”, a spus ea. „Cum de ai ieşit. Unde-i Versh.” M-a strâns în braţe şi am tăcut şi m-am agăţat de rochia ei şi am încercat s-o împing încolo. „Ce-i, Benjy”, a spus ea. „Ce e, T.P.” a strigat. Cel care era în hamac s-a ridicat şi a venit, şi eu am plâns şi am tras-o de rochie pe Caddy. „Benjy”, a spus Caddy. „E doar Charlie. Nu-l cunoşti pe Charlie.” „Unde-i negrul lui”, a spus Charlie. „De ce-l lasă să umble singur pe aici.” „Şşşş, Benjy”, a spus Caddy. „Du-te tu, Charlie. Nu te place.” Charlie a plecat şi eu am tăcut. Am tras de rochia lui Caddy. „Ce-i, Benjy”, a spus Caddy. „Nu mă laşi să stau de vorbă niţel cu Charlie.” „Cheamă-l pe negrul ăla odată”, a spus Charlie. S-a întors înapoi. Am plâns mai tare şi am tras-o pe Caddy de rochie. „Du-te, Charlie”, a spus Caddy. Charlie a venit şi şi-a pus mâinile pe Caddy şi eu am plâns mai mult. Am plâns tare. „Nu, nu”, a spus Caddy. „Nu, nu.” „Nici nu poate să vorbească”, a spus Charlie. „Caddy.”„Eşti nebun”, a spus Caddy. A început să respire repede. „Vede. Nu. Nu vreau.” Caddy s-a luptat. Amândoi respirau repede. „Te rog. Te rog”, a şoptit Caddy.≫), tranziția către el fiind făcută de vorbele lui Luster referitoare la fiica lui Caddy („Nu te du într-acolo, Benjy, a spus Luster. Ştii că domnişoara Quentin se supără rău pe tine.”). Iar dacă lenjeria murdară era ca o profeție a pierderii purității, acum putem vedea deja cum se desfășoară această pierdere. Mai sunt redate și alte episoade, peste care se trece fugitiv (înmormântarea lui Quentin, fuga de acasă a lui Caddy, castrarea sa, adică a lui Benjy etc), toate amestecate, învălmășite într-o serie de flash-back-uri inextricabil legate între ele prin anumite cuvinte, imagini ori mirosuri.

A doua parte îl are ca narator pe Quentin și se desfășoară pe data de 2 iunie 1910. Față de narațiunea lui Benjy, cea de față este mai puțin frântă, însă acest lucru nu se traduce decât incidental printr-o cursivitate sporită. Deși Quentin este în stare să păstreze liniaritatea acțiunii și descrie destul de fidel acea zi, rămâne și el un narator nedemn de încredere, pentru că spre final, din pricina sentimentelor resimțite, ideile, locurile și timpul încep să se învălmășească în mintea sa, semnele de punctuație fiind suprimate aproape în întregime (în prima parte acestea erau acolo, doar cel al exclamării și al întrebării lipsind). Așa cum am precizat deja, Quentin este obsedat de virginitatea și puritatea surorii sale, momentul To al manifestării ei putând fi chiar acest episod redat de Benjy: ≪„Descheie-mă, Versh”, a spus Caddy. „Sau îi spun lui Dilsey ce-ai făcut ieri”. Aşa că Versh a descheiat-o. „Scoate-ţi tu numai rochiţa, şi ai să vezi”, a spus Quentin. Caddy şi-a scos rochiţa şi a aruncat-o pe mal. Atunci nu mai avea nimic pe ea decât pieptarul şi pantalonaşii, şi Quentin i-a dat o palmă şi ea a alunecat şi a căzut jos în apă.”≫ Toate referințele directe legate de Caddy sunt în această parte ancorate în trecut, pentru că prezentul o găsește însărcinată în 7 luni și căsătorită cu un bărbat, altul decât tatăl biologic al copilului. Însă există un substitut al lui Caddy în acest prezent și este nevoie de un substitut pentru că fratele ei mai mic este pur și simplu incapabil să accepte aceste schimbări la ea: pierderea virginității, iubirea, amanții pe care îi are, căsătoria, iar această incapacitate a sa este pusă de Caddy pe seama faptului că el este încă virgin („Sărmanul de tine Quentin tu n-ai făcut asta niciodată nu-i aşa”), iar de Faulkner, în cadrul anexelor, pe seama imposibilității sale de-a iubi pe cineva („ea l-a iubit nu numai în ciuda ci şi din cauza faptului că el însuşi era incapabil să iubească, acceptând faptul că el trebuia s-o preţuiască mai presus de orice nu pe ea, ci virginitatea căreia ea îi era custode”). Substitutul de care vorbesc este fetița căreia el îi cumpără o pâine și o prăjitură și care îl urmează credincioasă preț de câteva ore bune în acea zi de 2 iulie 1910, zi la capătul căreia el are să se sinucidă. Quentin o numește „surioară” și încearcă zadarnic să scoată de la ea un cuvânt, să afle unde locuiește și să o înapoieze familiei sale. Quentin este fără nicio îndoială cel mai inteligent din întreg neamul Compson, motiv pentru care și ajunge să sfârșească în acest mod tragic. Este deopotrivă neînțeles și neînțelegător, nu este în stare să scoadă un singur cuvânt de la fetiță, tot așa cum nu este în stare să o priceapă pe Caddy, însă nici lumea din jur nu pare a-l înțelege pe el. Ajuns din urmă de tatăl fetiței, însoțit de polițist și câțiva săteni, este acuzat că ar fi răpit-o. Judecătorul nici măcar nu-l întreabă ce s-a întâmplat, iar el nu se obosește să-i explice. Nu l-ar înțelege oricum, așa cum nimeni nu poate să-i înțeleagă naivitatea, inteligența și sensibilitatea. După succintul proces, lipsa fetiței o readuce în prim-plan pe sora sa, Quentin retrăind momente pe care, oricât de mult ar încerca, nu poate nici să le priceapă și nici să le schimbe: discuții cu Caddy, ziua în care-l înfruntă pe primul bărbat al acesteia, ziua în care-l cunoaște pe viitorul ei soț, toate sunt însemne lăsate cu fierul roșu în inima sa. Erijându-se nu în apărătorul femeilor, al castității și purității, ci în apărătorul ideii de femeie, care le înglobează și pe celelalte două, cu trecutul viu în mintea sa, ajunge să se bată (a se citi: să fie luat la bătaie) de Gerald, care ≪”Făcea pe grozavul, ca de obicei”, a spus Shreve, „în legătură cu femeile lui. Ştii, cum face mereu când sunt fete de faţă, şi ele nici nu ştiu despre ce-i vorba. Tot cu aluzii şi minciuni şi prostii care n-au nici cap nici coadă. Ne povestea despre o nenorocită cu care-şi dăduse întâlnire undeva la un bal la Atlantic City şi cum a plantat-o şi s-a dus liniştit la hotel să se culce şi cum toată vremea îi mai şi părea rău că stă şi-l aşteaptă acolo pe dig, şi el nici nu se duce să-i dea ce ar vrea ea de la el. Îi tot da zor despre frumuseţea trupului şi despre servituţile lui şi cât e de greu pentru femei, care n-au altceva de făcut decât să se lungească pe spate. Leda pitită în tufişuri gemând şi smiorcăindu-se după lebădă, înţelegeţi. Porcul. L-aş fi pocnit şi eu.≫ Totul la Quentin este suferință, acesta preferând flăcările iadului în locul iubirii pe care Caddy o revarsă răzbunătoare asupra oricărui nemernic întâlnit în cale („Dac-ar putea să mai existe un iad dincolo de asta: flacăra limpede noi doi mai mult decât morţi. Atunci n-ai să mă mai ai decât pe mine atunci numai pe mine atunci noi doi în stigmatizarea şi oroarea de dincolo de flacăra limpede”). Pentru că flăcările iadului înseamnă purificare, o purificare prin suferința pe care este dornic să o simtă. O suferință oarbă, mută, pe care nimeni nu i-o poate împărtăși și nimeni nu i-o poate înțelege. Este puritatea lui Gatsby, durerea lui Joe Christmas, deziluzia lui Martin Eden. Un monument de neînțelegere și suferință, victimă a unei lumi pe care nu o poate pricepe și-n consecință nici nu o poate accepta. Și spuneam că referințele biblice nu sunt deloc întâmplătoare, iar aici găsim una dintre cele mai edificatoare dovezi (cea mai edificatoare fiind, de fapt, slujba din ultimul capitol). Quentin se sinucide. Și sinucigându-se va ajunge în iad. Va arde printre flăcările iadului și va fi purificat.

Acest capitol însumează unele dintre cele mai frumoase și tragice pagini din literatura nord-americană (și n-aș îndrăzni să le compar în tragism și frumusețe decât cu unele dintre scrierile lui Toni Morrison), concentrate în jurul sexualității și virginității minimalizate până la disoluție de opiniile tatălui lor („Femeile nu sunt niciodată virgine. Puritatea este o stare negativă şi deci contrarie naturii. Natura este cea care te face să suferi nu Caddy şi eu am spus Astea sunt vorbe şi el a spus Tot o vorbă e şi virginitatea şi eu am spus dumneata nu ştii. Nu poţi să ştii şi el a spus Ba da în momentul când ajungem să înţelegem asta tragedia trece pe planul al doilea”).

A treia parte este narată de Jason, cel mai tânăr și pragmatic dintre frați și totodată și cel mai meschin. Prezentul acestei a treia părți este ancorat în ziua de 6 aprilie 1928 (Vinerea Mare), cu o zi înainte de prezentul primei părți și două înainte de prezentul celei din urmă și marchează sosirea în sat a circului (în primul capitol Luster caută moneda pierdută pentru a se duce la circ, în ultimul circul se mută din Jefferson, iar Quentin fuge cu unul dintre acrobați). Jason (al patrulea) este cel care o împinge pe Quentin (aproape ironic, după moartea fratelui său, Caddy decide să-și numească copilul nenăscut, neștiind nici măcar dacă are să fie băiat sau fată, „Quentin”) pe calea pierzaniei, tot așa cum întreaga familie, poate chiar și Quentin, o împinsese pe mama ei, Caddy, pe aceeași cale. Cel care îi este custode lui Quentin și care-și însușește banii trimiși de Caddy fiicei sale. Cel care are grijă de toată familia sa trăgându-și pe sfoară mama. Un personaj profund negativ, încrâncenat și el, aidoma celorlalte, în aceeași incapacitate de-a vedea lumea prin ochii altcuiva. Acest capitol este și cel mai clar și fidel redat dintre toate cele trei povestite de frați, fluxul conștiinței lipsind în această parte, locul acestuia fiind luat de anumite explicații care au la baza lor trecutul (fuga lui Caddy, ostracizată, după divorț, de propria sa familie, tentativa ei de a-și vedea fiica etc). Sentimentul mândriei și al onoarei este prost înțeles, pentru că el se transformă într-unul al rușinii și dezonoarei. Îi este rușine cu Benjy, pe care îl vrea ținut în casă, închis, și rușine îi este și cu Quentin, pe care o vrea dusă la școală, închistată în normele sociale pe care le acceptă cu ardoare (dacă un astfel de substantiv poate fi aplicat ideii de acceptare), lucru care ar trebuit să-i fie îndeajuns, dar care nu-i poate fi niciodată atâta timp cât mama ei este aceeași cu sora lui, iar ea îi e nepoată. El este nu doar simbolul decăderii întregii sale familii, dar însăși făptuitorul ei. Din partea a cincea aflăm că din pricina sa este Benjy castrat, Quentin moare virgin ca urmare a comportamentului surorii sale (ar merita dezbătută aici ideea că Jason stă la baza acestei decăderi tot așa cum stă și la baza fugii fiicei ei), iar el nu are (probabil din același simț practic prost pus în aplicare) niciun urmaș. Prin el, neamul său moare. Comportamentul său este abominabil (după ce Caddy îi dă 100 de dolari pentru a-i aduce pentru câteva clipe fiica, Jason i-o arată doar de la fereastra trăsurii, punându-și vizitiul să biciuie caii și bucurându-se la vederea surorii sale alergând plângând în urma lor), minciunile țin locul oricărei noțiuni de conștiință (își minte mama și își învinovățește și acuză angajatorul din simplul motiv că acesta cunoaște adevărul), iar acuzele proferate țin locul incompetenței sale (dă vină pe evrei și pe angajații telegrafului pentru pierderea unor sume de bani la bursă, când el este incapabil să priceapă cum se joacă). Dar ceea ce-l face pe Jason un caracter atât de friabil și frivol pe plan moral este tocmai amprenta societății ori a conștiinței comune asupra sa. Sora lui este o „putoare” pentru că așa îi înțelege societatea și inclusiv el comportamentul (singurii care nu o fac sunt și cei pe care-i detestă, polițistul și angajatorul său), Benjy este ca un stigmat pe fața întregii familii în aceeași concepție comună a societății, pe care și-o însușește fără s-o filtreze în vreun fel, Quentin, fratele său, este de blamat nu pentru că s-ar fi sinucis, ci pentru că familia sa și-a vândut o parte din teren pentru a-l trimite la Harvard ș.a.m.d. Și ca orice personaj slab din punct de vedere moral, Jason folosește standarde duble: nu găsește nicio scuză pentru comportamentul celorlalți, în schimb nici măcar nu-și poate concepe propria vinovăție, nu-și poate recunoaște propriile minciuni, nu poate propaga asupra sa aceeași conștiință comună a societății. El este, așa cum îl numește Faulkner în anexe, singurul Compson sănătos la cap. Sarcastic sau nu pur și simplu ca marcă a felului în care un astfel de comportament deviant se înscrie, de fapt, într-o societate ea însăși meschină, rea și neînțelegătoare?

Ultima parte, a cărei acțiune se petrece pe 8 aprilie 1928, este și singura, de altfel, redată din perspectiva unui autor omniscient, fiind, spre deosebire de celelalte, scrisă la persoana a treia. Stilul este acum cât se poate de clar, fără vreun flux al conștiinței care să întrerupă liniaritate poveștii, frazele devin ample, iar protagonistul se modifică de câteva ori, oscilând cel mai adesea între Dilsey, negresa care a rămas fidelă familiei Compson de-a lungul celor trei decenii surprinse-n carte, și Jason, care, după ce realizează că a fost jefuit de propria sa nepoată, apelează în primă instanță la poliție, apoi se decide să pornească-n urmărirea ei, pe urmele circului ambulant. Din mulțimea personajelor oligofrene (Benjy), decadente (Caddy și fiica acesteia), dependente (Jason III, tatăl lor, care era un alcoolic înrăit, Jason IV juca la bursă), cu o sănătate precară (sau doar bolnave închipuite, Caroline, mama celor patru frați) sau pur și simplu sinucigașe (Quentin) se ridică imaginea puternică a lui Dilsey, a cărei decădere fizică contrastează cu forța ei morală, dar dublează prăbușirea familiei Compson. Este figura matriarhală a întregului roman, și în același timp singurul dușman redutabil pe care-l are Jason IV. Este singura liană care mai ține unită această familie și prin care Benjy, dus la biserica negrilor, își obține izbăvirea (cartea chiar așa se încheie: „ochii lui erau iarăşi goi şi albaştri şi senini”). Așa cum spune Faulkner la capătul anexei, atât de evaziv și descripriv totodată, mai ales dacă ar fi să comparăm cu prezentările făcute celorlalte persoaneje, ea dăinuie. Atât menționează despre ea, atât și nimic altceva, însă această dăinuire cuprinde nu doar trăirea evenimentelor prezente-n carte, ci și a celor care sunt trecute cu vederea. A fost aici înainte de nașterea lui Benjy și va rămâne aici și după fuga lui Quentin. Nu se știe nici măcar când moare pentru că această dăinuire renegă însăși ideea de moarte, iar dacă Quentin, Caddy și Quentin sunt mărci ale suferinței spuse, care poate fi în vreun fel sau altul prezentate, ea este simbolul suferinței nespuse, care transcede limitele limbajului și ale timpului. Cealaltă parte a acestui capitol urmează tentativa eșuată a lui Jason de a da de urmele nepoatei sale și inclusiv a banilor care, de drept, îi aparțineau acesteia. Spun de drept, pentru că acești bani proveneau de la Caddy, mama ei, dar erau retrași și ascunși de Jason, deși atât sora lui cât și nepoata sa îl bănuiau de acest lucru. Ba mai mult, aș spune chiar că știau acest lucru. Menționam la un moment dat că acest jaf ar fi singurul act veritabil de justiție din întregul roman (toate celelalte putând fi trecute la capitol injustiții: Luster îl necăjește pe Benjy, Quentin e amendat de tribunal, de Jason nici nu mai are rost să vorbesc, propria sa existență fiind un astfel de act), însă acest act este, din păcate, unul unilateral, care îl privește, în această calitate, doar pe cel asupra căruia se răsfrânge (Jason) și nu și pe cea care-l comite (Quentin). Pentru că ea, comițându-l, cade pradă aceluiași blestem care-o macină pe mama sa.

Aici cred că ar fi locul concluziilor, însă aș prefera să nu trag niciuna, cartea fiind atât de bogată în sensuri, prolixă în compoziție și ireductibilă în exprimare încât sunt sigur că fiecare cititor va vedea în ea lucruri care mie îmi scapă ori bucăți din acest puzzle enorm care este opera lui Faulkner și pe care eu le-am ratat. Trebuie citită. De cel puțin două ori. Abia apoi am putea discuta despre problematica personajelor feminine (toate, până și Lena din Lumină de august fiind niște proscrise) ori încrâncerea celor masculine ca urmare a diverselor lor neputințe. Cel mai puțin încrâncenat dintre toate cele prezente-n opera lui Faulkner rămâne, probabil, Quentin.

Alexandru Ioan Despina