Provocată de frig, încordarea crudă mi-a fost distrasă de șuieratul turbat al vântului ce dezrădăcina ferestrele de lemn ale unui impunător imobil, un fel de templu ce se oglindea înspre înalt, terorizând orice privire ar fi îndrăznit să se strecoare amețitor până la ultimul nivel al cuvântului viu. Pe Simion îl întâlnisem întâmplător acolo. Ieșise din spatele unei uși. Amuțisem privindu-l. Cu înfățișarea mată și veștedă, încadrată de șuvițele părului argintiu, brăzdate pe alocuri de un cenușiu vânăt, părea absorbit de ceea ce știa doar el că avea să se petreacă dincolo de zidurile imensei case, aflată în paragină. Simion era asemenea unui bărbat magnific, situat parcă într-o altă lume, având o privire lungă și înfricoșătoare, de care te simțeai intimidat, căruia părea că îi fusese încredințat misterul acestor ziduri și doar asta îl menținea în viață. Până când va sosi restauratorul…!
Cei căre credeau că-l știu pe Simion, din vedere, de fapt “auziseră” amănunte întotdeauna de la alții. Simion se considera singurul supraviețuitor, ultimul Mag, plămădit din stele și din foc, scris cu zăpadă în umbra înserării, atât de neînțeles și cu desăvârșire știut de dinainte, înnăscut și desfăcut din razele soarelui, urzind pașii celui care avea să vină din urmă… Despre Simion am aflat că în trecut locuise aici, iar acum doar obișnuia să vină zi de zi în interiorul Palatului Gheorghiu. Se zvonea despre acest “castel al sufletelor” că ar fi bântuit, și doar valurile timpului împietriseră harta vieții lui prin care acum șuiera doar vântul. Casa era prevăzută cu un subsol parțial, avea parter și două etaje, fiind construită între anii ‘23 și ‘25, și bombardată în ‘45, când aproape că se năruise. Fusese reconstruită. Acum arăta, din nou, jalnic.
Am constatat că accesul în clădire se poate face printr-o scară exterioară, parțial dărâmată, gata în orice clipă să se prăbușească. Însăși construcția se afla într-un stadiu avansat al degradării. Oricine se poate expune riscului pătrunzând în interiorul acestui munte de moloz, lemn și cărămizi, însă pentru Simion acesta este singurul loc ce-i poate provoca o “nostalgie fără reținere”. Aici e acasă și piatră de temelie.
– Trebuie să existe o ieșire, să pot să mă întorc de unde am venit, rosti înfrigurat Simion adresându-mi-se. Trebuie să reușesc să ies la suprafață, până nu se “închide”. Altfel pierd totul! adaugă pe un ton inconștient sardonic, cuprins de un tremur și de o emoție a amintirilor pe jumătate regăsite. Era copleșit de o disperare covârșitoare pentru tot ceea ce-și închipuia el că se poate întâmpla în cazul în care ar fi rămas “blocat”aici. Începu a se teme, cuprins de disperarea că iar se va confrunta cu izbucnirile neașteptate ale crizelor de mânie împotriva celui ce-i furase trecutul, transportându-l mereu în alte și alte locuri. Ochii clipiră, scuturându-se de câteva lacrimi. Cunoașterea îi deveni prezență pentru adevărul nerostit și tandră chemare a privirii, depășire a tuturor clipelor promise, încă netrăite, neștiute și mereu visate, încă nenăscute, dar și sfârșit a tuturor ninsorilor și zărilor răsfrânte în alb. Simion continuă astfel:
– Așteptând, uneori am topit zăpada revărsată din cer și am băut-o. Alteori, doar am dansat cu ea și mi-a ținut de urât. După o clipă de tăcere, întrebă:
– Ce cauți aici? Piatra regală? Privește în jur la câte pietre prăfuite sunt, și adapă-te! În toate se află spiritul meu. Nimeni nu va recunoaște piatra, dacă nu o va fi zărit deja în Cer. Nici măcar nu mi-ai adresat intrebarea…?! Și totuși, nu ar fi trebuit să vii aici, doar eu sunt unicul supraviețuitor… Ultimul Mag! Și nici măcar nu mi-ai adresat întrebarea?! Însă acum trebuie să ne despărțim, altfel nu se poate!
Scoase un imens cuțit, asemenea unei spade pe jumătate frântă. Inima începu să-mi pulseze neregulat, înotând printre singurele clipe de sărbătoare rămase. Neant de posibilități teribiliste s-a așternut, m-a înconjurat pe după umerii faptului de a fi, ca un spectacol. O țesătură cromatică, de unde ieșea la iveală timpul și se avânta printre secunde, mă înveșmântă în straie neglijente. Îmi simțeam bătăile înnebunite ale sufletului în orice lucru exterior, gândind la ce-ar fi fost mai rău. Doar auzisem de crimă…! Însă nu credeam.
Îmblânzitorul timpului continuă să-și verse tăcerea. Țesea înserări, le cobora, apoi le suspenda în îmbrățișarea nesfârșită a veșniciei. Simion îmi mărturisi:
– Atunci ușa s-a deschis și în încăpere a năvălit lumina. Iar eu am închis ochii de teamă. De jur împrejur, puncte luminoase se mișcau unduietor, ca niște ochi zvăpăiați ce fermentau în lumina ancestrală. “Ușa din perete” îmi provoca în mod inconștient “amintiri” ce nu erau ale mele. Exista nevoia “exilării” într-un altfel de timp, care nu aparținea prezentului, trecerea provocând un fel de agitație nefirească. Totul mi se arăta în cele mai vii detalii. “Vedeam” diferit. Totul era teribil de real. Cunoșteam acum în cele mai mici detalii ceea ce trebuia cunoscut. “Auzeam” chiar și frânturi ale dialogurilor, răsuflări înfiorate ale celor demult trecuți.
Eram doar un spectator înghețat. Simion continuă astfel:
– Altcineva a obținut pe nedrept ceea ce nu i se cuvenea, subminând percepția, deformând exagerat perspectiva asupra sinelui real. Mie îmi venea să-l înjur pe subiect, să-i dau de mâncare din ceea ce gustasem și eu mai devreme, să-l umilesc, să-l observ apoi cum își cară secundele iritat și să-l îngrop de viu în nimicnicia cuvântului ascuns, să-i calc veșnicia în picioare și să-l privesc cu privirea cu care cândva l-am văzut în mine perfect. Nu, nu poate fi vorba de o trecere oarecare în singuratatea de gheață sau de o prelungire în disperare, când tocmai tu ai posibilitatea să constați cum îți este ucisă inocența, când de fapt tu știi că ai făcut toate alegerile și-ai străbătut toate drumurile pe care, altfel, nu le-ai fi văzut și nu le-ai fi putut seduce într-o simplă îmbrățișare de verb neconvențională.
Eu ascultam în tăcere ceea ce avea să urmeze. În general “cosmetizarea” prezentului, amăgire voită prin care se încearcă autoiluzionarea, n-ar putea duce decât la o cunoaștere parțială despre ceea ce se dorește a fi cunoscut.
– M-am trezit pe o plajă pustie, continuă Simion, pe nisip, iar în depărtare am zărit zidurile izolate și fortificate ale Palatului Gheorghiu, aflat acum în mijlocul Dunării asemenea unui turn. Zidul ultimului Mag radia într-un punct luminos, strălucitor și viu colorat, asemenea aedificium-ului unei cetăți sau luminii celei vii. Acum știam și eu că trebuie să ajung înapoi, de unde plecasem, însă accesul îmi părea imposibil. Descălțat de propriul sens, privirea tăcută îmi era ca sarea din mare. Valurile își izbeau notele asemenea unor aripi disperate. Pe portativ zboru-mi era flămând, din optimi ajustând propriul tiv. Totul în jur se scufunda în adânc…
L-am ascultat cu neîncredere. Știam că “ușa” din zid ducea spre un trecut pierdut și uitat, despre care credeam că-i provocat de “halucinații”, și că totul nu e decât o dedublare de conștiință înnădită, o tulburare ce putea provoca în permanență starea de visare. Deși se încăpățânase să rămână multă vreme doar un simplu zid pentru privirea oricui, “ușa” s-a “deschis”, conform mărturisirilor lui Simion. Ciudat.
În Simion exista prezența a două realități diferite pentru aceeași trăire originară a amintirilor ce tânjeau după veșnicie. Ceea ce mi s-a părut uimitor a fost însă altceva. În acele momente de cumpănă, un înger din cer stătea aplecat asupra lui Simion, curgând asemenea unui izvor, în șoapte dulci dând năvală asupra prezeneței lui…
– N-ai plecat vreodată…, i se adresă lui Simion astfel. De când ne cunoaștem ai locuit permanent în mintea și în spiritul meu. Însă ceea ce vei trăi de acum înainte, nu se va asemăna cu nimic din cele știute de tine, iar eu te voi ține în brațe toată noaptea și toată viața ta!
Apoi, privind spre mine, își desfăcu ferecăturile aripilor și-ntinse o cărare de stele. Se întoarse, brusc, și mai spuse c-o zbatere de aripă:
– Sad, să nu-mi ceri niciodată să profanez. Totul nu e nimic mai mult decât o fascinație. Te cunosc din prima secundă a nașterii tale, acea Zi Una, pe când încă nu i se auzea scâncetul de zori. Să-ți faci frumoasă dimineața…, și când vom reveni, să inventăm din nou plecarea. Solve et Coagula!
N-am crezut nimic atunci. Încă mă mai gândesc, după atâta timp că, totuși, poate chiar exista posibilitatea ca acea ușă să se deschidă, în inconștient, și Simion să pătrundă dincolo… Mă încumet acum să pun în balanță pojghița de viață reală ce-i mai rămăsese lui Simion. Era real Simion? Timpul lui fugea amprentând viața.
La numărul 24, pe Domnească, nu mai era niciun Zid al Ultimului Mag. Doar o clădire goală, distrusă… De atunci au dispărut cu toții în adânc.
Uite ce spune scriitorul asta in ult. interviul tradus:
„Ce ai de făcut e să te întrebi: care sînt scenele mele mari? Apoi le foloseşti la maximum. Principiul după care mă ghidez cînd scriu un roman este să mă gîndesc la personaje ca la actorii unei piese. Îmi spun aşa: dacă unui actor mare i s-ar propune să joace rolul ăsta şi acesta ar descoperi că după un prim act bun nu ar avea practic nimic de jucat în actul doi – ar refuza piesa. Aşa că mă întreb: pot să concep o poveste în aşa fel încît să-i poată da satisfacţie totală? Cred că singura modalitate ca un scriitor să rămînă “în priză” este examinînd fiecare roman la rece înainte să înceapă să-l scrie şi să se întrebe dacă este bun ca poveste.”
Personajul tau Simion este Ultimul Mare Mag pentru ca asa spune titlul. Dupa cum vorbeste nu e nici mare, nici mic, nici mag. Parafrazindu-l pe Wodehouse, un actor ar refuza sa-l joace pe Simion, asa cred.
Nu te supara dar cred ca utilizezi intr-adevar mult prea multe adjective.
Multi mari scriitori avertizeaza asupra „pericolului” de a cadea in betia adjectivelor.
Voltaire imi place cel mai mult: “Adjectives are frequently the greatest enemy of the substantive.” dar de retinut l-am retinut pe al lui Stephen King pt ca e mai scurt si mai usor „The road to hell is paved with adjectives.”
„Descălțat de propriul sens, privirea tăcută îmi era ca sarea din mare. Valurile își izbeau notele asemenea unor aripi disperate. Pe portativ zboru-mi era flămând, din optimi ajustând propriul tiv. Totul în jur se scufunda în adânc…” un mod de a povesti complet nenatural. Nu poate fi dialog, imposibil.
Cine a zis că e un dialog real? Sau că personajul este/trăiește în realitate? Tu ai văzut vreun nebun care să trăiască total, cu adevărat, în lumea reală? Și dacă ai cunoaşte un astfel de „actor”, care-și trăiește irosind „rolul” propriei vieți, nu ai simți același gust amar?
Finalul l-ai citit? Poate că acel adânc unde au dispărut toate (dialogurile imposibile și personajul descris haotic, cu toate adjectivele lui stufoase) e doar în subconștient. Unul subconştient oarecare. Și nu mai contează absolut niciun regizor și nicio scenă. Totuşi A. Tarkovski ar fi sculptat în timpul personal al unui astfel de personaj. Așa cum am făcut și eu sondând profunzimile (stu)rufoase ale lui Simion. Aşa cum mi+am imaginat mai bine.
Finalul e așa: Mă încumet acum să pun în balanță pojghița de viață reală ce-i mai rămăsese lui Simion. Era real Simion? Timpul lui fugea amprentând viața.
La numărul 24, pe Domnească, nu mai era niciun Zid al Ultimului Mag. Doar o clădire goală, distrusă… De atunci au dispărut cu toții în adânc.
Nu există niciun Simion. Doar CASA. Palatul Simion Gheorghiu. Şi aceasta va rămâne la un moment dat doar o simplă amintire, atunci când se va prăbuşi definitiv. E doar unul dintre monumentele istorice lăsate să se prăbuşească, furat şi vandalizat. „Personajul” este casa, îndrăznesc să afirm…
Un text emfatic, cu care cititorul nu are cum să rezoneze. Degeaba înmoaie pictorul pensula în cea mai aprinsă nuanță de roșu și îngroașă culoarea pe florile sale, ele nu-i vor părea privitorului mai frumoase, mai armonizate între ele. E adevărat, așa se scria în secolul romantic, poate că așa ar fi scris E. A. Poe, sau Dimitrie Bolintineanu, sau pe aproape.
Adjectivele și adverbele fac parte din limbă, dar mai binele este dușmanul binelui. Non multa sed multum, fiindcă am observat că vă plac latinismele.
încordarea crudă mi-a fost distrasă de șuieratul turbat al vântului ce dezrădăcina ferestrele de lemn ale unui impunător imobil, un fel de templu ce se oglindea înspre înalt, terorizând orice privire ar fi îndrăznit să se strecoare amețitor până la ultimul nivel al cuvântului viu.
Florin Giurcă, îți mulțumesc pentru adevărurile în care ți-ai sculptat cuvintele! Și nu e treaba ta ce-mi place sau ce nu-mi place mie (latinismele)?! Ia textul ca atare, cu toate dizarmoniile… Apoi zi-mi care sunt procedurile de evacuare. Mulțumesc!