Ziua în care descoperi inamicul

Încerca în fiecare zi de marți să accepte ideea că plecarea dis-de-dimineață la ”militărie” , cum spuneau fetele orelor chinuitoare de pregătire militară, făcea parte din deliciile vieții studențești.” Delicii” pe care unele colege ,care erau șefe de grupă sau de an , avuseseră grijă să le ”rateze”.Cum?! Ileana nu și-ar fi putut închipui că existau modalități prin care puteai „păcăli” sistemul să te scape de aceste suplicii săptămânale și care, după cum avea să afle pe parcursul desfășurării lor, aveau să continue și în vacanțe.
Mai târziu, avea să devină invidioasă pe Odette, pe Carmen Oancea și pe toate celelalte fete de bani-gata care rămâneau acasă în ziua de pregătire militară, îşi pregăteau seminariile sau, și mai bine, îşi permiteau o dimineaţă liberă fără griji, aşa cum ea, Ileana nu avusese niciodată, nici aici, nici acasă.Cu toatea acestea, marțea la ora 14 când grupa lor avea franceză cu Olănescu, tot ele, cele scutite de „militărie”, întârziau. În special Odette, oferea o imagine de divă aflată pe culmile succesului, intrând în sala de curs la două și jumătate, împrăștiind printre bănci până la catedra profesorului adierea unui parfum franțuzesc a cărui origine n-o bănuia, alt motiv de invidie, și apoi se așeza cu zgomot, fără măcar să ceara scuze pentru întârziere, convinsă fiind că răspunsurile pe care avusese timp să și le pregătească toată dimineața, vor compensa impresia lăsată de întârzierile ei săptămânale.
Poate armata ar fi fost o obligație acceptabilă, printre atâtea altele, dacă uniforma sau „harnaşamentul” cum îi spuneau ele, pe care o primise la începutul anului universitar, nu i-ar fi creat probleme de spațiu.Tunica din veston, uriașa manta pe care fetele mai fragile o purtau cu greu iarna mai ales când era gheață pe jos, pantalonii groși din dimie și ținutele de vară, două bluze subțiri kaki și centura militară cu steaua României ocupau mai mult de jumătate din spațiul unicului dulap de şaptezeci de cm lățime și doi metri înălțime de care dispunea în camera de cămin alături de alte șapte fete, ”provinciale”, ca și ea , pe lângă cele câteva bluze și pulovere și unica ei pereche de blugi. La sfârşitul stagiului, când avea să înapoieze echipamentul militar, avea să descopere cu surprindere că lipseau bluzele subţiri pe care însă trebuise să le achite din minuscula și mereu insuficienta bursă studențească. I-ar fi plăcut desigur, un șifonier doar al ei în care să se lăfăie și echipamentul militar și puținele ei bluze și rochițe, așa cum își puteau permite cele care locuiau în gazdă sau cele din oraș care locuiau cu părinții. Dar cele mai multe dintre ele se scutiseră de armată: ba că au platfus, ba că au avuseseră hepatita A în copilărie, ba că ar avea sub 1,50, lucru de multe ori neadevărat. Toate astea avea să le afle mult mai târziu. Ele, fetele din porivincie erau ușor, sau chiar mai mult, marginalizate. Dispreţ, ignorare, toleranţă din obligaţie. Asta i se părea ei că citea în privirea locotenentei, când le dicta comenzile militare sau se prefăcea că le predă secretele armatei. Rostea cu respect, chiar cu afecţiune, numele colegelor, al Nadiei, al Sabinei, al Luminiței, încât Ileana se întreba care este cauza. Poate erau cunoștințe vechi, locotenenta era destul de apropiată de vârsta lor şi se ştia că e şi studentă la Filologie la fără frecvenţă, poate ea fusese prevenită să trateze diferențiat fetele în funcție de zona din care proveneau, era o întrebare care o chinuia ori de câte ori se simțea discriminată şi umilită de răceala locotenentei și chiar de satisfacţia pe care i-o citea în privire când Ileana dovedea că nu-și însușise perfect elementele componenete ale apărării sau strategia de luptă. De altfel, pe celelalte, favoritele ei, nu le chinuia cu asemenea detalii profesionale, întrebările erau destinate doar grupului de studente de la cămin, în special, Ileanei.
Locul de întâlnire era în curtea TCM-ului, facultate masculină prin excelență, unde sosirea grupurilor de fete dimineața, declanșa o mulțime de strigăte, fluierături și zgomote de geamuri deschise la ferestrele căminelor studenților care se pregăteau să înceapă o nouă zi cu plăcutul spectacol gratuit al fetelor încă adormite și nevoite să se alinieze chiar sub ochii lor de experți, care făcuseră deja un stagiu militar de nouă luni înainte de facultate și acum își puteau vedea liniștiti de cursuri, ceea ce nu se putea spune și despre fete.
-Ile…Ile, mă auzi…
Fata nu auzea sau se prefăcea că nu o aude pe Vica, una din colegele de cameră de la cămin..Locotenenta se așezase la catedră și-și consulta notițele. Ileana însă se temea să nu fie atenționată ca de atâtea alte ori că ”deranjează” și nu voia să-i răspundă Vicăi.
-Ile…
-Spune…acu’ ți-ai găsit!
-Ile…Azi avem apă caldă.Cu riscul că n-ajung la timp la curs, stau să fac baie!
Ce veste, se gândi Ileana, ceva pentru care într-adevăr merita să pierzi o oră de LFC! Se cam săturase de dușurile reci , de penele de lumină, de prizele care nu mergeau, de autogospodărirea de care numai căministele aveau parte și de cât de des îi venea rândul să facă de serviciu la cantină unde i se dădea cea mai umilitoare sarcină: splălarea vaselor, că de maşină de spălat vase nu se auzise încă. Se săturase de toate și era abia în anul întâi. În faţa ei se întindea deşertul a încă trei ani de educaţie, de formare a omului nou, armonios, emancipat, educat în spiritul propagandei comuniste de către tovarăşa locotenent Burlacu Bianca şi de către toţi profesorii de filozofie şi de socialism ştiinţific din facultate. De parcă acasă, în sat lucrurile ar fi stat mai bine.Nici canalizare, nici grupuri sanitare, nici dulapuri la discreție pentru fiecare membru al familiei.Facultatea, orașul, cu tentațiile și tentaculele lui uneori periculoase, era un lux pentru Ileana și pentru colegele de cămin, singurul pe care şi-l puteau permite atunci, mai bun decât nimic. Oare într-adevăr fusese mai bun? Ileana avea să afle răspunsul târziu, după 1989, când răspunsul aflat n-avea să-i mai folosească la nimic.
În sala de pregătire militară, Ileana se așeza întotdeauna în ultima bancă.Spre a fi cât mai invizibilă, spre a nu deranja. Încă din prima oră Nadia, Sabina, Luminita, se grăbiseră să se așeze în primele bănci și înțelesese din cordialitata cu care le primise locotenenta, că ele se cunoșteau dinainte. Ele aşteptau ziua de marţi ca ziua întâlnirii cu o prietenă, nu, nu prietena numită „Armata” ci cu „Tovarăşa Locotenent”!În schimb, pentru Ileana și colegele ei de cameră, armata se dovedise exact ceea ce îşi imaginase: un coșmar care se repeta săptămânal cu o intensitate crescândă, care nu dădea semne că s-ar putea diminua.Dacă ele, favoritele sultanei nu-și făceau probleme din a întârzia sau a atenua monotonia costumului militar cu o eşarfă , rujuri stridente, machiaj sau cu nasturi diferiți, ele fetele de la cămin, se bucurau de alt tratament.
-Bluza nu are dunga perfectă, pantalonii sunt şifonaţi, ghetele nu lucesc…Tresele sunt gata să cadă…
-Să trăiți, am înțeles, nu se va mai repeta, trebuia să spună victima, una din fetele de la cămin!
Locotenenta se apropia de ea, îi pipăia dunga, o atingea ca din greșeală, o privea cu asprime în ochi, se îndepărta apoi de ea cu mișcări lascive, pantalonii strânși scotându-i în evidență fundul bombat iar bluza nouă și impecabil călcată, cu nasturii gata să crape, scotea în evidență sânii obraznici.Se pare că Regulamentul era destul de permisiv cu uniformele locotenentelor: nici o culoare nici un croi, oricât de clasic ar fi fost, nu le putea împoiedica să arate sexi chiar și în acele costume terne. Erau parcă de un kaki mai viu, materialul era desigur de o calitate mai bună decât echipamentul studentelor iar regulamentele erau încălcate cu nonșalanță de locotenente, care nu făceau economie la ruj sau parfum, că la pantaloni și bluze făceau din belșug, de parcă le-ar fi intrat peste noapte la apă.Ileana lăsa privirea în jos și prefera plecarea pe câmpul de instrucție, orelor de teorie, când privirile locotenentei o sfredeleau fără milă, fără ca ea să le înțeleagă vreodată rostul.
La începutul orei, locotenenta descuia o vitrină în care erau aranjate caietele studențești ale fetelor pe care ele notau valoroase secrete de stat . O ruga pe Sabina, sau pe Luminița sau pe Nadia, nu conta care din ele, să le împartă caietele recrutelor, apoi cu solemnitatea unui preot care oficiază un cult unic în lume, responsabil cu salvarea sufletelor speciilor umane, începea să dicteze: Pregătirea pentru războiul chimic, Componentele pistolului mitraliera.Tema preferată a locotenentei Burlacu Bianca era ”Pregătirea pentru apărare împotriva invaziei inamicului”.Dar unde se afla inamicul? Se întreba în mintea ei Ileana, că ea nu-l vedea nicăieri. Cum unde, îi auzea parcă locotenenta gândurile. La cămin, pe etajul unde locuiesc ”străinele” cu care sunteți prietene, de la care fumați kent. Oricând inamicul putea xeroxa sau fotografia caietul de pregătire militară, plin de informații vitale pentru siguranța statutului socialist, dacă studentele ar fi avut imprudența şi libertatea să-și ducă la cămin caietele. De aceea caietele statăteau bine protejate în dulapul securizat al locotenentei de unde nici un inamic nu le putea sustrage secretele.Inamicul putea fi și la discotecă, el le putea ușor depista pe studentele militărese și dacă ele nu erau vigilente, ei bine, oricând se putea produce acea spargere a cifrului secret al caietelor studențești și el, inamicul, duşman al socialismului, putea intra în posesia secretelor militare de care depindea siguranța statului român. Ileana, și ele studentele, ar fi trebuit să fie mândre și să rămână foarte vigilente, da, da, de importanța care li se acorda prin instrucția militară de care dispuneau, în sistemul de protecție al României Socialiste.
Dar Ileana și colegele ei preferau defilarea, alergatul prin intersecții pe culoarea verde”să nu încetinim circulația rutieră”, în admirația pruncilor duși la grădiniță de bunici, însoțițe de exclamațiile pline de bucurie ale copiilor: ”Trec milităresele! Trec milităresele!”
Îi observa cu coada ochiului, invidiindu-le libertatea sau ceea ce părea libertate.Se simțea prinsă în plasa zilei de marți în care orice încercare de eliberare nu făcea decât să grăbească micșorarea zonei libere .Pe trotuar, elevi în uniforme, cu eternele ghiozdane burdușite de cărți și copii în costume ridicole de șoimi, se bucurau de apariția lor exotică. „Trecerea unui pluton de băieți trecea neobservat pe când noi stârneam atenția ca o defilare neprogramată pe scena orașului . Cumva , fetele se simțeau invidiate și această mândrie ridicolă le făcea să urmeze docile comenzile femeii care le urla acoperind zgomotele străzii: ”Cu cântec, înainteeee! Marș!””Când am plecat din sat/și militar m-am înrolat”, răsunau versurile vechi din vocile tinere și ușor obosite de alergarea de la semaforul de pe Calea București, traversat în fugă spre a continua apoi pe jos timp de douăzeci de minute până în Valea Fetelor, unde aveau loc exercițiile militare. Era o ușoară excitaţie a celor care le priveau imaginându-și, că acolo se vor petrece cu adevărat exerciții și jocuri militare de o importanță crucială pentru securitatea orașului și a statului român. De aici, curiozitatea și admirația trecătorilor ocazionali sau obișnuiți și dedați viciului privitului în fiecare marți sau în alte zile când treceau plutoanele studentelor spre Valea Fetelor. Circulau zvonuri că unii chiar îşi luau liber de la serviciu spre a putea asista la acest spectacol gratuit, singurul, al celor care nu erau obişnuiţi cu defilări de concursuri de Miss sau alte parade civile.
Cât timp dura traversarea orașului, atât studentele cât și locotenenta, nu ieșeau din ritm și cântecul era interpretat de mai multe ori sau urmat de altele cu conținut asemănător, cântece al căror mesaj zaharisit lăsa pe buzele fetelor un gust de bomboană căzută pe jos, spălată și apoi suptă din nou din obligație până când ea se topea cu totul în gură și le înroșea buzele datorită conținutului artificial, fetele mascându-şi dezgustul până când ajungeau în Valea fetelor. Aici se întâmpla ceea ce la început pe fete le uimise, le decepţionase şi apoi le dezgustase. După treizeci de minute de pseudo-instrucție, urma o pauză care ținea până la ora 12 moment la care fetele erau din nou adunate în pluton pentru a pleca ordonate spre oraș intonând acelaşi cântec ostăşesc cu glasurile mai stinse de data asta, până în curtea facultăţii de unde plecasera. Pauza se dovedea odihnă sau mai bine-zis chiul în toată regula, sfidare a Regulamentului şi a disciplinei pe care tot ea, locotenenta se străduia să le impună din răsputeri recrutelor. Sau cel puţin aşa voia să pară. Unele fumau, dacă era o zi însorită își dezbrăcau bluzele, făceau topless până la sfârșitul programului de instrucţie. Uneori, când locotenenta era informată că se pot întâlni și cu alte plutoane, se păstra aparența de disciplină militară. Aliniere, alergare, supraveghere atentă pentru capturarea inamicului. De obicei însă, vigilența era inutilă.Toți știau dar se prefăceau că nu știu.Toți închideau ochii și jucau teatrul pregătirii militare până în anul III când după ultima convocare din vară de trei săptămâni, urma examenul și promovarea.Toată lumea obținea un grad și un livret cu care nu se știa ce avea să facă.
În ziua aceea Vica se tot ținea după Ileana ca și cum ar mai fi avut ceva de spus.Ileana căuta doar un loc în care să facă plajă, să fumeze și să-și repete un curs din care își conspectase pe o hârtie minusculă câteva idei și-l ascunsese în buzunar, deoarece fetele nu aveau voie să aibă nici un bagaj cu ele, nici măcar un minuscul bidon cu apă, ceea ce la 25 de grade nu era chiar ușor de suportat.E adevărat, le aștepta acolo o canistră de apă cu o singură cană de aluminiu dar se pare că prea puține dintre fete aveau curajul să-și înfrângă dezgustul și să bea dintr-o apă și cu o cană a cărei provenienţă nu o cunoșteau.
-Ile, am aflat ceva foarte important!
-Da, când, despre cine, întrebă Ileana, mimând curiozitatea, căci căldura care deja începuse să se instaleze, nu o stimula spre dezvăluiri senzaționale.
-Locotenenta noastră…
-Fetelor, nu ați auzit că s-a dat ordin de adunare?Era vocea Sabinei, una dintre favoritele sublocotenentei. Avem control neanunțat! N-ați văzut-o pe Bianca?
-Pe cine?Care Bianca?
-Locotenenta noastră, nu o găsesc…
-A!Bianca…Era surpriză, în vocea Ileanei. De când până când se tutuiau studentele cu reprezentantul armatei însărcinat să pregătească tinerele fete pentru apărarea țării în caz de pericol?
Ileana nu avu timp să continue conversaţia. Își încheie regulamentar cămașa și se îndreptă spre ieșirea din lizieră . Glasurile celorlalte fete se auzeau tot mai slab ca ale unor păsări surprinse de apariția vânătorului.Nu privi în urmă convinsă că Vica o urma.Sabina era deja în fața ei, nu o mai vedea, era doar o pată de culoare pierzându-se printre copaci.
Față de săptămâna trecută copacii erau mai umbroși, le crescuseră parcă frunze uriașe ori Ileana nimerise într-o zonă pe care până atunci nu o vizitase.Înainta grăbită, fără să o strige pe Vica ori pe Sabina.Știa că cele rămase s-au încolonat, că locotenenta o să o certe ca de obicei tot pe ea dar nu se putea desprinde din vraja de a călca prin coridorul acela de lumină ivit printre coroanele copacilor ca și cm ar fi pătruns într-o zonă feerică, imaginată de un pictor impresionist.La un moment dat, se opri în fața unui spectacol ireal, desprins parcă dintr-un film suprarealist a cărui descriere o citise cândva într-o carte la Institutul francez, pentru că asemenea filme nu difuzau cinematografele din Romania.În mijlocul coridorului de lumină, două siluete aurii, plutind parcă deasupra ierburilor uriașe, atingând aproape coroanele, se îmbrățișau pătimaș și nimic altceva nu mai conta în jurul lor.Ileana zări un păr desfăcut, un sân dezgolit, apoi alte plete amestecându-se în acea îmbrățișare, alt umăr gol, un sân mângâiat de o mână delicată și i se păru că aude și simte emoția celor două.Se apropie cu teamă, nedorind să le tulbure intimitatea deși ramurile atinse de ea în mers, foșneau.Atunci le recunoscu pe amândouă și fu momentul în care și ele conștientizară prezența celei de a treia persoane.Era Bianca, locotenenta și una din favorite, Luminița. Inamicul, de care locotenenta le vorbea cu atâta dăruire, pasiune și devotament comunist, se pare că totuși, în ciuda vigilenței revoluționare de care fetele dădeau dovadă, găsise un mod pervers de a se strecura în plutonul de fete de la Filo.Era inamicul asupra căruia nici tânăra locotenentă, în ciuda școlii serioase și a instrucției de care avusese parte în școala militară, nu fusese prevenită: da, inamicul interior, micul demon ascuns in orice suflet de filoloagă, ieșise la iveală.Ileana se smulse din vrajă și reuși să–și continue drumul, ca și cum n-ar fi văzut nimic, căutând un alt drum de ieșire din liziera pădurii spre locul de aliniere de unde se auzeau deja glasurile vesele ale celorlalte fete, inocente, neștiutoare, nebănuind că inamicul pândește undeva foarte aproape de ele și că într-o zi, le va captura.

Maria Postu

A debutat cu volumul de poeme Insomnii molipsitoare, la editura Pandora în anul 1994, urmat de alte volume de  versuri și colaborări cu poeme, proză scurtă și eseuri la diverse reviste. A obținut premii  naționale și un premiu internațional. A publicat volume de poezie, proză și eseu și a fost inclusă în antologii de poezie și proză: antologia Alertă de grad zero în proza scurtă românească la editura Herg Benet, realizată de Igor Ursenco și în Antologia scriitorilor români contemporani din întreaga lume realizată de Ligia Diaconescu, editura Star Press, 2011. Este prezentă în câteva dicționare și istorii literare din județul Teleorman și din țară: O istorie critică a literaturii și a publicisticii din sudul extrem, editura Semne, București 2021, autor Ștefan Marinescu Vida,  Enciclopedia scriitorilor români de pretutindeni, realizată de Acad Mihai Cimpoi și Traian Vasilcău, Chișinău, 2019, Antologia Balcanica.  Poeți români și din Republica Moldova, Brăila, 2017,  cu ocazia celei de-a 11 ediții a Festivalului Poeților din Balcani, Județul Teleorman, Dicționar bibliografic, autor Stan. V. Cristea, editura Teleormanul liber, Alexandria 1996, Dicționarul scriitorilor și publiciștilor teleormăneni, autor Stan V. Cristea, editura Rocris, Alexandria, 2005. Colaborează cu eseuri stiintifice, poezie si proza la numeroase reviste literare: Pro saeculum, Alternante, Poesis, Luceafărul de dimineață, Contemporanul, Convorbiri literare, Oglinda Literară, Vatra Veche, Meandre, Faleze de piatră, 13 Plus etc. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România.

www.mariapostu.ro