D-alea bune, d-alea bune!

D-alea bune, d-alea bune are moșu’ Pandelică! Pixuri cu gel, leucoplast cu rivanol, șervețele umede, marcatoru’ permanent, ace de cusut, ace de siguranță, forfecuțe, pile de unghii, suport de buletin, alifie chinezească.

Urcă în tramvaiul 32 la fel ca în fiecare dimineață, cu geanta plină și îmbrăcat cu o cămașă albă, curată. Pantalonii negri, tot curați, sunt călcați de aseară. Are același repertoriu. Vinde aceleași produse. Își spune moșu’ Pandelică. Are 75 de ani și puțini știu că îl cheamă, de fapt, Costică. La mâna stângă are trei degete: arătătorul și mijlociul au fost smulse de lanțul de la căpăstrul vacii, pe când avea șapte ani. O dus-o de la poartă la grajd, cu lanțul întins. Cu o smucitură făcută de gâtul vacii, zalele au rupt cele două degete prinse ca într-o menghină. Nu a prins, însă, frică de animal, chiar dacă a pierdut mult sânge și ai lui l-au dus cu căruța la spitalul din comună.

Cei care fac zilnic naveta cu tramvaiul 32, dinspre depoul Alexandria spre Piața Unirii – și în sens invers – îl cunosc prea bine după vorbele cu care își face reclamă. Unii cumpără pachete de șervețele – trei la un leu – și îi mulțumesc. Alții, dornici de socializare, intră în vorbă cu el. De cele mai multe ori, vorbesc despre obiectele pe care le vinde, despre calitatea lor.

Urcă în fiecare dimineață în tramvai de la aceeași stație: Piața Regina Maria. Își prezintă cu entuziasm toată gama de produse. Le ține într-o geantă neagră, de poștaș, imitație de piele. D-alea bune, d-alea bune! De la moșu’ Pandelică! Pixuri cu gel. Părul alb, tuns scurt și proaspăt spălat, îi sporește credibilitatea în fața clienților din tramvai. Ochii mici și sclipitori sunt mereu atenți la călători, la cel mai mic gest ce ar trăda că vor să cumpere ceva. Unii scot portofelul, alții scot bancnote din buzunar. El nu vinde orice prostii. Vinde obiecte utile. Nu știi niciodată când ai nevoie de un pix cu gel sau de un marcator permanent, mai ales că studenții și elevii circulă cu 32-ul, de toamna până vara. Nu are probleme cu clienții, în ciuda traseului pe care l-a ales. Merge până la Piața Unirii și înapoi. Niciodată mai departe de Piața Regina Maria, cel mult până la Piața Chirigiu. Le vorbește călătorilor politicos și nu-i agasează, așa cum a văzut că fac alți vânzători, prin alte tramvaie. El nu țipă și nu se grăbește. Doar ridică tonul când tramvaiul trece printr-o intersecție aglomerată și se aud claxoane la tot pasul. Păstrează o urmă de veselie în glas, când își spune numele și face reclamă – veselia este marca lui. D-alea bune are moșu’ Pandelică! Toată lumea știe asta în tramvaiul 32.

O singură dată a rămas fără cuvinte în fața întrebării pe care i-a adresat-o o călătoare. L-a redus la tăcere un minut, poate chiar mai puțin. Lui i s-a părut o veșnicie. O femeie cu basma neagră și cu o bluză înflorată, cu mâneci lungi. Era prin 2001 sau 2002. El s-a urcat în tramvaiul 2, din intersecția de la Apaca. În vagon erau 40 de grade Celsius. În anii ăia obișnuia să vândă brățări, iconițe, brelocuri și tot felul de obiecte bisericești. Când a ajuns în dreptul unei femei, care ținea la picioare o sacoșă voluminoasă, din pânză neagră, a rămas surprins de un gest făcut de ea. Când a urcat în tramvai, nici nu a observat-o. Abia după ce s-a strecurat ca pisica pe lângă rândul de scaune de plastic a simțit gestul. Și-a făcut loc printre doi adolescenți cu ochii în telefoanele mobile. Bătrâna i-a atins mâna cu cele trei degete. O adiere ușoară. O zvâcnire de aripi de fluture. Costică, tu ești? Ești chiar tu?

El nu i-a răspuns. Doar a întors capul în direcția ei, să vadă cine l-a atins. Aproape că a uitat numele mic, de când a devenit „moșu’ Pandelică”. Acum cineva avea îndrăzneala să îi spună „Costică” de față cu clienții din tramvai. Era o confuzie. Totuși, bătrâna cu basmaua legată sub bărbie și cu zâmbet familiar părea că știe cine este și cum îl cheamă. Sunt eu, Georgeta. Sora ta.

Trecuseră 50 de ani de când Costică plecase de acasă. Abia ce împlinise șapte ani. Într-o vară se hotărâse să plece de la ai lui. Își pusese în gând că ar vrea să stea la altă familie și nimeni nu îi stătuse în cale. Lăsase în urmă părinții și cele trei surori mai mari. Cântărise bine și nu regretase. Cu doar câteva obiecte și haine în paporniță, se dusese să locuiască la un unchi, în Cucuruzu, nu departe de satul natal. Dorința lui cea mare se îndeplinise: de la acea vârstă locuise cu unchiul și cu mătușa.

A avut viață frumoasă și trainică la ei, de când l-au luat sub aripa lor. Nu au avut alți copii, iar Dumnezeu nu avea să le dăruiască moștenitori, oricât de multe acatiste ar fi dat ei pe la bisericile din împrejurimi. Avuseseră, însă, pământ și vite, cai și porci. Și relații cu oameni importanți din comună.

Lui Costică îi plăcuse mult gospodăria unchiului Ion de la Cucuruzu. Se bucurase și de libertatea pe care o câștigase aici. Și, spre deosebire de părinții lui, unchiu’ Ion nu șovăise când fusese vorba să îl dea la școala din Cucuruzu.

Băiatul, pe cât de mic, pe atât era de deștept: se descurca repede la adunări și la scăderi, mai ales în cârciumă la taică-su, știa să dea rest la banii mari și avea o memorie care trezise invidia în cârciumar, chiar dacă era băiatul lui. Fără să se uite-n urmă, Costică a plecat. Le-a spus părinților că el se duce să stea la unchiu’ Ion. Și dus a fost.

Revederea cu Georgeta l-a scos din ritm, din prezentarea listei cu produsele pe care le vindea în tramvai. Nici nu mai știa ce ținea în mâna cu trei degete, pentru că se ținea de bară cu cealaltă. Au intrat în vorbă în tramvai și au tot vorbit până au ajuns la capăt de linie. În seara aia, după ce Georgeta l-a recunoscut după degetele lipsă, nu a putut să doarmă. Lucru care rar i se întâmpla. Nu știa prea multe despre surorile lui: doar frânturi de bârfe auzite de la vecinii din Cucuruzu, care mai treceau prin satul lui natal, cu treabă.

Georgeta i-a povestit în acele minute, până la depou, care a fost viața ei și ce s-a mai întâmplat cu surorile, cu părinții. Mai bine că a plecat să stea la Ion. A fost o hotărâre bună că unchiul și mătușa l-au adoptat, la scurt timp, cu acte-n regulă. Evenimentele de după ar fi putut să-l afecteze pe băiat, credea Georgeta.

Se spusese despre tatăl lor că era chiabur. Comuniștii îl bătuseră aproape în fiecare săptămână. Îi confiscaseră pământurile, lot cu lot. Surorile se măritaseră, care cum a putut, iar povara de pe umerii părinților scăzuse. Doar Georgeta rămăsese în sat și avusese grijă de bătrâni până la moartea lor. Costică, tu ai dus numele mai departe. Am auzit de la a’ lu’ Tauc că ai trei nepoți. Din vocea ei a dedus că era mândră că avusese băieți, care la rândul lor au avut tot băieți.

Femeia cu basma neagră a continuat să-i povestească vrute și nevrute, iar Costică a obosit. Dacă ar fi știut ea ce viață a dus el… Tramvaiul s-a apropiat de capătul de linie, la autogară, de unde ea trebuia să ia un autobuz. Viața la oraș, i-a spus Georgetei înainte să se despartă, a avut alte planuri pentru el. Unele care nu au avut legătură cu anii petrecuți în Cucuruzu. Planuri d-alea bune, cum îi plăcea lui să zică.

Florentina Ionescu

Am absolvit Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, iar în prezent lucrez la un ziar săptămânal pentru comunitatea medicală din România. Am câteva proze scurte publicate în Revista de Povestiri în 2020. Am copilărit într-un sat situat la 40 de kilometri de București, iar Capitala m-a adoptat în 2002. Am încerc să redau în textele pe care le-am scris măcar o mică parte din atmosfera de la sat și din poveștile pe care mi le-au spus cei dragi. Îmi doresc să creez personaje autentice, păstrând câteva trăsături de la oameni dragi mie, care m-au marcat în copilărie.