Tata era pictor de întreprindere. În republica noastră socialistă fiecare trebuia să fie încadrat în muncă, altfel risca să intre la „vagabondaj”. Cei care puteau trăi din pictură își luau atestatul de liber profesionist și vindeau lucrările cum puteau, la Consignația sau direct clienților. Dar tata nu era un pictor care să trăiască din tablourile lui. La început ar fi putut, am văzut câteva pânze din tinerețe, era destul de bun. După aceea n-a mai crezut în el și mai ales n-ar fi putut niciodată să iasă cu tablourile în parc și să aștepte clienții. Așa că ajunsese pictor angajat la o întreprindere comercială a statului.
Nu existau calculatoare sau imprimante, toată treaba se făcea cu acuarele sau tuș. Tata lucra într-o cămăruță din spatele magazinului Romarta, desena afișe de genul „Alegeți confecțiile Buhuși” sau „Mai ușoare decât pana, tricotajele Melana” iar uneori făcea chiar etichete. Etichetele îmi plăceau când eram copil, erau de dimensiuni mari pentru ca prețurile să fie vizibile de la distanță și cifrele aveau o eleganță care mă încânta. Așa mi-l amintesc cel mai bine pe tata: desenând etichete.
În orașul nostru era un Liceu de Arte Plastice. După ce-am terminat școala generală m-am înscris acolo, examenul de desen a fost o formalitate, nu se înghesuiau mulți copii. La Arte școala era ușoară, profesorii indulgenți, important era să faci treabă bună la orele de atelier. Mie nu-mi plăcea să învăț, desenam însă cu ușurință iar mama a fost de acord să merg acolo, la fel ca toate mamele avea o părere exagerată despre talentul meu. Tata a pălit când i-am dat vestea. Ne-a privit lung, a vrut să spună ceva, a renunțat și a ieșit din cameră cu umerii căzuți.
Liceul a fost o perioadă frumoasă deși erau ultimii ani ai comunismului, o lume cenușie și plină de lipsuri. Orele erau ușoare, teme primeam puține, atelierele erau moderne și bine luminate, doar cu frigul aveam probleme în timpul iernii. Profesorii ne lăsau să aducem reșouri electrice la care să ne încălzim. Ne certam cu cei din clasa de sculptură pentru locurile de lângă geam, noi le ziceam teslari, ei ne ziceau textiliști, noi le prevesteam că vor ajunge să sculpteze cavouri, ei că ne vom demonstra talentul vopsind camioanele armatei, părea mai mult un club decât o școală.
Din clasa de pictură doar doi elevi am reușit să ieșim în față: Ivona și cu mine. Eu nu eram perceput ca o surpriză, profesorii îl știau pe tata și nu îl desconsiderau deloc pentru ce ajunsese să facă, spuneau cu simpatie că „Sașa e un idealist, a vrut să pună umărul la construcția socialismului, ți-a transmis talentul și germenii tablourilor care așteaptă să fie pictate”. Ivona însă provenea dintr-o familie fără istoric și nici nu avea nimic, dar absolut nimic din ce te-ai aștepta să găsești la un artist. O siluetă cu forme incerte peste care uniforma școlară părea aruncată cu furca și o figură anostă, cu trăsături aproape băiețești. Nu prea vorbea cu colegii, nici nu părea că înțelege glumele care se făceau în atelier, cu școala care oricum era de mântuială se descurca greu. Dar desena superb. Siluetele ei reușeau să transmită o naturalețe plină de eleganță, în ciuda economiei de mijloace artistice. Din câteva linii reușea să aducă la viață caractere remarcabil de expresive și lucrul era cu atât mai curios cu cât ea nu putea nici să stea pe scaun fără să arate ca un balot de paie uitat pe un câmp.
Mă duceam des să-i văd șevaletul. Uneori mă așezam alături și o urmăream cum pictează, încercam să-i înțeleg tehnica și simțul extraordinar al perspectivei, mi-am dat seama că începusem să o imit pe alocuri. Nu mă băga în seamă dar nici nu mă alunga, nu părea deranjată de prezența mea, lucru neobișnuit printre pictori care în general nu suportă să li se uite cineva peste umăr, exceptându-i poate pe cei cu înclinații cabotine sau care și-au redus arta la un meșteșug. Stăteam lângă ea urmărind cum răsăreau pe pânză tușe de extraordinară expresivitate, de parcă între pensulă și degetele ei boante ar fi existat o ființă invizibilă care îi conducea mișcările mâinii.
Cu timpul s-a cristalizat în mine un sentiment, cred, de recunoștință. Profesorii mă învățau teoria și tehnicile dar nu aveam altă influență artistică în afară de Ivona. Am început să-i dau dimineața caietele mele, mama mă ținea din scurt și veneam totdeauna cu temele făcute, până începeau orele avea timp și Ivona să le copieze, după care m-am mutat cu ea în bancă și ce știam eu la teză sau extemporal ajungea și pe lucrarea ei. Nu eram premiant dar memoria îmi era suficientă ca să rețin din timpul orelor cât îmi trebuia. Împărțeam cu ea și materialele pentru pictură primite de la tata, unele dintre ele scumpe sau greu de găsit. Nu mi-a mulțumit niciodată.
De câteva ori m-a rugat să o ajut să ducă acasă lucrări pe care voia să le păstreze. A trebuit să înghit glumele colegilor care ne-au văzut plecând împreună, eu cu lucrarea împachetată în hârtie iar ea cărând ghiozdanele. De fapt mă simțeam nobil și generos, uite cum ajut o fată de care în mod evident nu puteam fi atras, mă temeam totuși ca Ivona să nu se simtă jignită. N-a dat nici un semn că ar fi auzit glumele caustice pe care le fac de obicei adolescenții.
Locuința ei mi-a făcut o impresie deprimantă, era într-o casă veche și probabil impunătoare la origini, acum într-o stare de degradare avansată. Am fost prezentat mamei și surorii, două siluete la fel de lipsite de personalitate ca și ea. Ocupau un apartament destul de spațios dar la fel de degradat ca și exteriorul imobilului. Am dedus din puținele cuvinte schimbate că locuiau singure și că nu exista un tată. N-am avut nici o curiozitate să aflu mai multe detalii.
În ultimul an de liceu profesorii au început să ne întrebe spre ce facultate ne îndreptăm ca să ne pregătească pentru examenele de admitere. Mulți colegi au optat pentru arhitectură. Am fost singurul care a decis să continue la Arte Plastice. Despre Ivona nu reușesc să-mi amintesc ce a spus în legătură cu planurile ei. Chiar nu mai știu. Poate nici nu a spus nimic.
În ultima săptămână de școală am lucrat la o miniatură. E un exercițiu bun dacă vrei să-ți antrenezi mâna pentru detalii. Tema era un clișeu: doi îndrăgostiți pe malul unui râu, așezați sub o salcie, ale căror siluete privite din spate erau parțial estompate de soarele care apune în fundal. Mă interesau dificultățile de redare a râului într-o lumină filtrantă așa că n-am vrut să-mi bat capul cu o temă originală. Când o să vedeți într-un tablou un râu care să vă creeze o impresie de realism să știți că autorul s-a ținut de studiu. Mulți recurg la niște șmecherii care fac ca apa să semene cu smocuri de vată îmbibate în cerneală.
Când lucram la ultimele detalii am văzut-o pe Ivona lângă mine. Am avut o ezitare, era prima dată când părea interesată de ce fac, m-am gândit că poate evalua influența pe care o avusese asupra tehnicii mele. Am întrebat-o dacă îi place. Nu mi-a răspuns nimic, s-a întors și a mers la locul ei unde a continuat să lucreze cu aceeași figură impasibilă. Eram obișnuit să fiu lăudat, am dedus că nu i-a plăcut miniatura sau poate voise să-mi dea de înțeles că amprenta stilului ei era atât de evidentă încât nu avea ce să comenteze. M-a iritat, dar în definitiv nu mai conta, liceul se terminase, drumurile noastre se despărțeau, n-avea decât să creadă ce dorește. Am aruncat miniatura încă umedă pe un raft plin de lucrări ale clasei noastre, mi-am adunat lucrurile și am plecat. După un an de armată pe care fac eforturi să-l uit începeam să descopăr Bucureștiul.
Eram în anul întâi la facultate când a venit Revoluția. A urmat o perioadă haotică. Entuziasmul imens generat de dispariția comunismului s-a stins curând și a lăsat loc unor îngrijorări foarte concrete. Nu mai existau repartiții. Colecționarii de artă din România fuseseră mereu puțini și se orientau către numele consacrate. Noi, tinerii, încercam să supraviețuim din colaborări cu presa, cu editurile, cu teatrele. Mulți colegi au renunțat definitiv la pictura în sens de artă și s-au reorientat. Îmi amintesc că unul dintre ei găsise o nișă comercială: făcea desene cu trupele la modă și le imprima pe tricouri.
Eu n-am vrut să renunț. Nu reușeam să-mi scot din memorie privirea tatei atunci când l-am anunțat că vreau să urmez artele plastice. Mi-am spus că trebuie cu orice preț să mă afirm. Nu știu de fapt dacă voiam să-i ofer tatei bucuria de a-și vedea copilul reușind acolo unde el eșuase sau dacă voiam să-l pedepsesc demonstrându-i că se resemnase prea ușor. Când suntem tineri avem cruzimea de a-i face să sufere exact pe cei care ne iubesc mai mult și o facem în numele unor principii pe care apoi le trădăm la prima ocazie.
Mi-am găsit o slujbă de machetator la o editură. Salariul era mic dar aveam avantajul era că, spre deosebire de presă, nu se făceau ore suplimentare și nici nu se lucra în weekend. Aveam nevoie de timp ca să pictez. Am lucrat îndârjit, sistematic. Mi-am vândut lucrările cu oricât, doar să-mi scot banii de materiale. Am bătut la ușa fiecărei galerii, mari și mici, nici nu erau multe atunci. Am fost și la târg de multe ori, am stat în frig sau soare, am trăit pe viu aversiunea tatei de a aștepta pe un trotuar să apară cineva interesat de picturile tale. Sâmbăta mă duceam la muzee cu blocul de schițe după mine, muzeografii erau foarte amabili și adesea singuri în toată clădirea, românii descoperiseră serialele TV ca unic substitut cultural și interesul pentru artă se prăbușise. Dar eu insistam să pictez.
A trecut ceva timp până am acceptat că nu sunt atât de talentat încât să îmi fac un nume cu rezonanță doar perseverând. Când oamenii ajung în situația asta, le stau în față trei opțiuni: renunță, acceptă o mediocritate onorabilă sau recurg la compromisuri morale care să le aducă o expunere nemeritată. E valabil în orice domeniu. Eu nu mă puteam gândi să renunț și nici să mă resemnez cu mediocritatea. Așa că am ales a treia variantă.
Compromisul meu a fost unul foarte vizibil și confrații n-au obosit niciodată să mi-l amintească: m-am căsătorit cu o femeie cu douăzeci de ani mai în vârstă, coproprietară a unei galerii pe care o înființase în București împreună cu primul ei soț, un britanic. Era o afacere prosperă: cumpărau din România tablouri la prețuri modice și le revindeau în Anglia unor clienți fără pretenții, care voiau doar să-și înfrumusețeze locuința sau biroul. Nu era propriu-zis comerț de artă ci mai degrabă comerț cu obiecte de utilitate estetică.
Florence m-a simpatizat de la prima întâlnire, am început să ne vedem destul de des, am expus frecvent în galeria lor și până la urmă am început o legătură. Soțul ei stătea mai mult la Londra. Eram mândru că am cucerit o femeie sofisticată, încă foarte frumoasă și care împărtășea pasiunea mea pentru artă.
Într-o seară a pus cărțile pe masă. Mi-a spus că dorește să se stabilească definitiv în România, „aici e de făcut totul” și că ajunsese la o înțelegere cu soțul să se despartă. Galeria îi rămânea ei, tranzacțiile se făceau în continuare prin firma soțului, toată lumea avea de câștigat. Își dorea să ia viața de la început alături de mine.
Am zis „da” (un da mai elaborat ca să nu stric magia momentului, spre deosebire de mine ea era foarte emoționată, își pierduse morga de femeie de afaceri). Ne-am căsătorit repede. Mama mi-a declarat în față că sunt un prost și-o să-mi pară rău că mi-am vândut tinerețea. Am râs când am auzit-o, o lăsasem pe Florence să creadă că o iubesc, din punctul meu de vedere eu eram cel care profita de ea. Locuiam într-o casă superbă, aveam un atelier cum doar visasem, susținerea financiară și publicitatea asigurate de galerie m-au transformat curând într-un pictor cu notorietate. Călătoream mult, cheltuiam fără măsură, aveam ocazional relații cu diverse admiratoare și în paralel îmi dădeam cu părerea despre operele confraților, care îmi tolerau fumurile de mare artist fiindcă eram generos cu cocktail-urile.
Apoi totul s-a rupt într-o zi, așa cum se rup toate țesăturile făcute din fire putrede. Criza a fost declanșată de Florence. Deși o înșelasem de multe ori, nu mă gândisem să ne despărțim. Relația se mai deteriorase, diferența de vârstă începea să își spună cuvântul și mai ales devenea foarte vizibilă dar nu uitasem ce a făcut pentru mine. Ea însă avea atacuri de panică, era convinsă că o voi părăsi, ajunsese la scene patetice în care se arunca pe covor conjurându-mă să nu plec. Nu mai rezistam nervos. Nu mai puteam picta deloc. Cu banii nu stăteam grozav. Mi-am pus câteva lucruri într-o geantă și m-am dus să stau un timp la ai mei, unde nu mai călcasem de mult. Mama, mai mare cu câțiva ani decât Florence, m-a întrebat cu franchețea care-i era specifică dacă m-am hotărât în sfârșit s-o las pe babă.
Simțeam că ajunsesem într-un impas. Nu știam cu ce să îmi umplu zilele, nici în ce direcție să o iau. Pierdusem urma vechilor prieteni. Am fost într-o zi la liceu, m-au primit ca pe o celebritate locală, probabil numele meu era băgat pe gâtul tinerelor generații drept un model vrednic de urmat. Cu un pic de noroc aș fi putut deveni (postum) artistul eponim al liceului. Toți erau foarte emoționați și generoși cu complimentele dar eu sperasem să-mi întâlnesc vechii profesori, din păcate majoritatea se pensionaseră iar cu cei noi nu prea aveam ce vorbi. Am plecat de acolo într-o dispoziție apatică.
Pe drumul spre casă mi-am dat seama că sunt în apropierea locuinței Ivonei. La exterior imobilul arăta la fel de degradat cum mi-l aminteam. M-am gândit să-i fac o vizită fostei mele colege. Avusesem deja o zi deprimantă, nu mai conta dacă întâlnirea ieșea prost.
Am bătut la ușă. Mi-a deschis mama ei, arăta neschimbată. N-am apucat să spun nimic, s-a uitat la mine de parcă ar fi văzut un spectru:
– Tu?!
Mi-am cerut scuze că deranjez, se întâmplase să trec prin zonă și voiam să o văd pe Ivona. M-a invitat înăuntru cu un gest. Apartamentul era complet schimbat, renovat și decorat cu gust, geamurile vechi cu ochiuri mici și murdare fuseseră înlocuite cu suprafețe vitrate generoase, părea perfect pentru un atelier de pictură. M-am întors spre doamnă ca să o felicit și abia atunci am realizat că era sora Ivonei. Uitasem cât timp a trecut. Mi-a arătat din cap un fotoliu pe care să mă așez.
– Ivona nu mai e aici. A plecat anul trecut în străinătate. Lucra de mult pentru ei, grafic dizainăr, parcă așa îi zice. Eu i-am spus să plece!
– Înțeleg. Mă bucur să aud că îi merge bine.
Femeia mă privea cu antipatie fățișă.
– De ce ai venit acum?
Poate e dusă, m-am gândit. Erau niște persoane bizare de când le cunoscusem, nu-i de mirare că lucrurile se agravaseră în timp.
– Sper că Ivona e fericită! am zis ca să nu tac, căutând deja o scuză să-mi iau la revedere.
– Fericită? replică femeia disprețuitor. Eu i-am spus să plece. Până la urmă m-a ascultat.
S-a dus într-un colț al camerei și a deschis sertarul larg al unei comode. Mi-a făcut un semn obosit să mă uit înăuntru și a ieșit.
M-am ridicat și m-am apropiat de comodă. Mai întâi am văzut miniatura mea. Era exact cum o lăsasem pe raftul din atelierul liceului, neînrămată, câteva mici detalii rămăseseră nefinisate. Alături era o altă lucrare de dimensiuni similare. Am luat-o din sertar și m-am dus cu ea lângă fereastră. Mi-am dat seama că e aceeași scenă pe care o pictasem eu, privită însă din unghiul opus, de deasupra râului, cei doi îndrăgostiți aveau fețele luminate de lumina asfințitului. Mi-am recunoscut figura deși trăsăturile îmi fuseseră redate de o manieră idealizată, romantismul pe care îl radia personajul nu avea nimic în comun cu mine. Alături stătea Ivona, așa cum se imaginase, cum fără îndoială și-ar fi dorit să fie, o tânără plină de eleganță și farmec ca toate siluetele feminine pe care le desenase atâția ani. Între cei doi nu exista atingere fizică. Nici măcar nu se țineau de mână. Dar atracția dintre ei răzbătea din fiecare tușă și impresia era că artistul i-a surprins chiar înainte de a se îmbrățișa.
Am pus miniatura la loc, am închis încet sertarul și am plecat fără s-o mai văd pe femeie. În stradă m-am gândit că ziua avea o lumină superbă, dacă mă grăbeam să ajung acasă voi avea câteva ore în care să pictez. Nu înțelegeam exact de ce, dar scăpasem dintr-o dată de sentimentul că mi-am irosit viața.

Am avut șansa să trăiesc în Iași înainte de a fi sufocat de vehicule și urbanism agresiv. Am copilărit într-un cartier vechi, neatins de sistematizarea comunistă și unde au locuit mulți dintre cei ale căror nume sunt astăzi indisolubil legate de literatura română. Iașul duminical avea încă aerul unui târg de la începutul secolului trecut și casele lui Pogor, Topîrceanu sau Creangă nu păreau atât muzee cât locuințele unor concitadini.
Acel aer s-a pierdut, sau l-am pierdut eu în timp. Încerc să-l recuperez scriind.


Esti un povestitor innascut dar pe linga asta ai mereu fler in alegerea subiectului. Ce mai, esti un scriitor de nota zece – cel putin asta e parerea mea.
Mă bucur că ți-a plăcut, Cornel, într-o zi o să-ți povestesc mai pe îndelete cum am ajuns să public în LiterNautica. Varianta scurtă: am dat peste ”Literatura, o ocupație de mâna a doua” și mi-am zis „uite o revistă unde publică oameni care au idei și gusturi similare cu ale mele, ia să le trimit un text”. Asta deși sunt, din perspectiva profilului profesional, unul dintre cei care trebuie să se simtă vizați de editorialul respectiv :)
Inseamna ca nu am ofensat chiar pe toti scriitorii buni cu textul ala, cum ma temeam ;)
Și această proză este o miniatură finisată cu mult talent și bun gust. Finalul este ușor previzibil, dar nu are importanță fiindcă este scrisă cum nu se poate mai bine de la început până la sfârșit. Imi place și că se desfășoară între două lumi înainte și după ’89, iar personajul central pendulează și el între două căi ale vieții, cea a compromisului și cea a autenticității.
Mulțumesc, Daniela, mă bucur sincer că ți-a plăcut.
Până la urmă, asta e ceea ce face o proză bună – dincolo de procedeele stilistice. O poveste spusă cu sinceritate/naturalețe. Asta îi dă veridicitate. Mi-au plăcut – subiectul și felul în care a fost prezentat.
Incontestabil faptul că pentru o proză scurtă acest text oferă destul de mult. Totul e clar, condensat exact cam cât trebuie, inedit…
Chiar și micile tangențe la un firesc mai puțin firesc (locuința Ivonei cade cam din cer, pe nepusă masă, exact în fața artistului; sora fostei colege, practic o necunoscută, îi deschide casa, sertarele și pleacă din cameră…), îi dau naturalețea și non-sofisticarea atât de necesare câștigării empatiei cititorului.
O viață întreagă descrisă într-o proză scurtă, cum deja ne-ai obișnuit în ultima ta povestire. O dragoste neîmplinită, o artă, aceea a picturii, în care e greu să-ți faci un nume, mai ales în perioada de instabilitate politică, la trecerea dintre comunism spre democrație. Bună treabă!