Stau în cafenea și privesc în ceașca de cafea, așteptând să îmi vină în minte ceva de spus.
Nu îmi vine.
Asta e bine, pentru că sunt singur.
Pe un perete îndepărtat atârnă o plasmă. Iar pe plasmă rulează un canal la care se dau știri. Iar știrea orei este tipa cea slabă. Văd imagini cu ea, vad imagini cu trupul ei, văd imagini cu cei care o cunosc și cu cei care nu o cunosc. Toată lumea își dă cu părerea, fiindcă părerile sunt realmente ca găoazele – toată lumea are câte una. Eu sincer m-am săturat să tot aud de tipa cea slabă. A devenit un fel de superstar peste noapte, cu singurul merit de a fi slabă în mijlocul unei națiuni de oameni – chipurile – bolnavi de tiroidă.
Petronela ajunge în dreptul vitrinei și bate ușor în geam. Tresar și mă întorc spre ea. Îmi zâmbește. Ce să fac? Îi zâmbesc înapoi, normal.
Intră în cafenea, se oprește la tejghea și își comandă un frappe sau ceva de genul ăsta, apoi se apropie de masa la care m-am așezat eu. Între timp știrile au trecut la alt subiect. Mă gândesc dacă să menționez ceva de fata cea slabă, dar hotărăsc că nu e momentul. Nu am chef să deschid cutia asta. Mai ales de față cu Petronela.
Ea trântește pe scaunul de lângă fereastră geanta ei imensă, aruncă peste peste ea haina de lână și fularul, apoi se lasă pe scaunul din fața mea.
– Ce mai făci, mă? întreabă ea, din cale-afară de jovială.
– Pe aici, mă plictisesc.
– A venit distracția! îmi zâmbește ea și se caută de țigări.
Își pune una în gură și vrea să și-o aprindă. Mă aplec ușor peste masă și îi atrag atenția, discret:
– Vezi că nu poți fuma aici, mă, nebuno!
Cu ochii lărgiți și buzele în formă de O, își depărtează încet bricheta de la gură. Își ia țigara din colțul gurii și o bagă înapoi în pachet. Se poartă cu ea de parcă ar fi o bombă pe cale să explodeze.
– Căcat, am uitat complet! Mi-e greu să mă obișnuiesc cu restricțiile astea. Nu fuma aici, nu fuma acolo! se plânge ea.
– Voi, femeile, nu vă puteți întoarce la un stil de viață mai puțin permisiv! râd eu.
– Cum adică?
– Adică, dacă la un moment dat ai început să circuli cu mașina prin oraș, după aceea e greu să te întorci la autobuz.
– Nu cred că e ceva specific femeilor. Găsesc remarca ta anterioară ca fiind foarte sexistă! mă ceartă ea teatral.
Eu râd. Ea continuă:
– Ție ți-ar plăcea să te întorci la televizor alb-negru, mic și fără telecomandă?
– Nu mă uit la televizor, zic eu relaxat.
– Cum adică?
– Nu mă uit la televizor. Nici nu am televizor. Nu am mai avut de vreo … cinci ani.
– Păi, și … cum îți petreci timpul liber? ridică ea sprâncenele, oripilată.
– Eh, găsesc eu modalități. Citesc, scriu. Visez cu ochii deschiși. Mă uit la pornografie, pe laptop.
– Pornografie?
– Da. Multă pornografie. Cred că s-ar putea să fiu dependent de sex.
– Cum ajungi să fii dependent de sex? Ce, asta-i o boală acum?
– Unii zic că ar fi. Nu știu cum ajungi, dar cred că sunt acolo deja. De fiecare dată când văd o imagine cu un vag conținut sexual, toată treaba se sfârșește pentru mine la toaletă.
– Păi, ce faci acolo?
– Mă masturbez, ce dracu’ crezi că fac?
– Nu cred că ești dependent de sex. Masturbarea nu-i sex, zice ea îndepărtând ideea cu un gest.
– E sex cu tine însuți, contrez eu.
– Hm …
– Oricum, nu-i vorba doar de asta. Mă gândesc non-stop la sex. Adică, non-fucking-stop!
– Și acum?
– Și acum.
– Te gândești la sex … cu mine? întreabă ea, precaută.
– Acuma că ai adus vorba …
– Căcat! Ești scârbos!
– Glumesc, mă! mă apăr eu, râzând. – Tu ești persona non puțulica pentru mine de când ai început să umbli cu unul dintre prietenii mei cei mai buni. Primesc tot sexul de care am nevoie acasă. Deși, Ioana pare deja sătulă de cât sex am făcut în ultima vreme.
– Cât de des o faceți?
– Păi, locuim împreună, suntem aproape căsătoriți, deci … o făceam cam o dată la cinci zile. Cam de trei ori în două săptămâni.
– Stați bine.
– Stăteam bine, rectific eu. – Acum o facem zilnic. Și am face-o mai des de atât, doar că nu o prind pe Ioana în dispoziție mereu. Oricum, cred că de multe ori se pune pur și simplu în genunchi și mă lasă să îmi fac treaba. Îmi zice că îi place, și geme ca și cum ar aprecia efortul meu, dar nu cred că are chef de sex chiar zilnic.
– Mult prea multe detalii pentru mine, zice Petronela, și face o grimasă. – De ce zici că nu are chef de sex zilnic?
– Pentru că știu că nu are. Nici eu nu aveam. Uneori nici eu nu am. Dar, nu știu ce-i cu mine … Chef-nechef, trebuie să fac. Parcă aș fi posedat! În ultima vreme e nevoie de cele mai mici chestii ca să mă aprindă. Și dacă m-am aprins …
– OK, OK, am înțeles! îmi face ea semn cu mâna.
– Vorbesc serios. Mă gândesc să mă duc la un medic. Umblu cu erecție cel puțin jumătate din zi. Efectiv mă doare mădularul …
Mă opresc din vorbit, pentru că o chelneriță cu țâțele pe afară stă chiar lângă noi, cu o tavă în mână. Sunt sigur că mi-a auzit ultimele cuvinte. Se preface că nu, și depunde pe masă frappe-ul Petronelei. Apoi se îndepărtează.
Petronela mă privește ca pe un ciumat:
– Ești aiurea, omule. Parcă ai fi posedat.
– Exact. Exact așa mă simt. Posedat de un demon sexual, râd eu.
– Gata cu sexul, ce bai ai? se enervează ea.
Oftez și mă potolesc. Ea soarbe din pahar și își linge buzele. Eu bat darabana în masă. Apoi îmi aduc aminte:
– Mergem la film în seara asta. Eu și Ioana. Veniți și voi?
– Nu știu. Ce film, la ce oră?
– Ceva comedie. Actori buni, regizor bun. Am auzit că filmul e decent. Pe la ora zece seara.
– Aș avea chef de o comedie, dar … zece seara? E cam târziu, strâmbă ea din nas.
– Mai devreme nu putem. Mâine mergem la o nuntă, și Ioana vrea să batem magazinele. Trebuie să se accesorizeze! subliniez eu ultimul cuvânt.
Petronela râde de mine, pentru că știe ce mă așteaptă.
– Mda. Are o fucking ladă de ele, dar îi mai trebuie încă una, presupun! dau eu ochii peste cap.
– E 3D filmul?
– Nu. E simplu, zic eu.
– Bun. Nu îmi plac filmele 3D.
– De ce nu?
– Nu știu. Mă deranjează ochelarii ăia pentru filme 3D. Și nu te poți întoarce spre stânga sau spre dreapta, pentru că se strică imaginea.
Încep să râd și zic:
– Să o vezi pe Ioana cum îi poartă, peste ochelarii de vedere.
– Cum adică?
– Păi își ia ochelarii de vedere la ea când mergem la film. Nu vede prea bine fără ei. Și dacă e film 3D, atunci poartă două perechi de ochelari deodată: cei de vedere, și cei pentru film.
– Care și-i pune primii?
O privesc încruntat:
– Cei de vedere, normal!
– Hm, ce chestie … N-am văzut pe nimeni să poarte două perechi de ochelari deodată.
– Da, ea așa îi poartă mereu când mergem la un 3D.
Se lasă liniștea. Petronela mai bea din paharul ei, iar eu îmi aduc aminte de ceva și încep să râd.
– Bă, ți-am povestit faza cu televizorul 3D?
– Nu. Ce fază?
– Deci fii atentă aici! încep eu. – Am un prieten, îl cheamă Cristi. E băiat bun, dar cam prostuț. Are un ochi de sticlă.
Petronela face ochi mari:
– Wow! Chiar de sticlă?
– Da, mă! Când era în liceu a avut un accident și și-a pierdut ochiul stâng. Iar acuma poartă ochi de sticlă în loc, ca să nu i se deformeze arcada.
– Nu am cunoscut niciodată pe cineva cu ochi de sticlă, contemplează ea situația.
– Da …
– Și îți poți da seama că e de sticlă? se apleacă ea înainte.
– Nu, nu prea. Adică, dacă ești atentă, poți vedea că nu se mișcă la fel ca și celălalt, cel bun. Dar dacă nu acorzi atenție specială, poți să nu observi deloc. Mie mi-au trebuit vreo doi ani să mă prind că era ceva în neregulă cu ochiul lui.
Petronela râde și bate din palme.
– Mda, așa. Ce ziceam?
– Cristi are un ochi de sticlă! face ea rezumatul.
– Corect, preiau eu. – Știi televizoarele alea șmechere, 3D, pe care ți le poți cumpăra pentru apartament, nu? Îl cumperi și te uiți acasă la filme 3D. Primești și ochelari, tot tacâmul.
– Așa.
– Na, și Cristi și-a cumpărat un televizor din ăsta, atunci când au apărut și la noi, prin 2012. Și ne-a chemat pe toți – gașca, adică – la el acasă, să vedem un film 3D! Și ne-am dus la el, avea pregătite băuturi, mâncare, tot tacâmul. Închiriase vreo trei filme în format 3D și ne-am pus de acord să vedem Avatar.
– Aaa, da. Ăla-i cel mai tare în materie de 3D.
– Așa ne-am gândit și noi. Zis și făcut. Ne punem pe fotolii și canapele, cu sticlele de bere în mâini și cu ochelarii 3D pe ochi, iar Cristi stinge lumina și dă drumul la film.
Fac o pauză și iau o gură de cafea. S-a răcit.
Petronela îmi face semn să continui.
– Așa, și începe filmul. Ne uităm vreo cinci minute, după care Cristi se ridică și aprinde lumina. Opește filmul și începe să butoneze telecomanda, să schimbe setările de la teveul lui nou 3D. Îi zic: „Ce faci, mă? Lasă filmul să meargă!”, la care el: „Bă, ești nebun? Cred că-i stricat televizorul. Se vede ca dracu’ imaginea! Nu văd nimic, în pula mea! Am dat treizeci de milioane pe el, și-i stricat!”
Petronela își strânge umerii, în așteptarea poantei.
– Noi ne-am uitat unii la alții ca loviți în cap. Imaginea se vedea perfect. I-am spus asta lui Cristi. Apoi s-a lăsat o liniște din aceea solemnă. Toți ne-am prins brusc care era faza. De ce nu vedea el imaginea ca lumea! râd eu.
– De ce? întreabă Petronela.
Nici ea nu știe cum funcționează tehnologia 3D, se pare. O lămuresc:
– Ca să vezi un film 3D, ai nevoie de ambii ochi. Ochelarii oferă două imagini separate, care se suprapun și formează imaginea tridimensională. Dar trebuie să ai ambii ochi funcționali.
Rictusul Petronelei se transformă încet-încet într-un zâmbet, iar sprâncenele ei descriu milă pentru bietul Cristi și ochiul lui de sticlă. Pufnește în râs, apoi spune:
– Săracul …
– Da, săracul Cristi. Se uita la noi ca un copil nevinovat, nu știa de ce toți, în afară de el, puteam să vedem filmul în toată splendoarea lui, în timp ce el vedea ghiveciul ăla de imagini prost suprapuse.
– Și cum i-ați spus?
– Păi … a fost destul de aiurea, dar i-am spus: „Moșule, îți trebuie doi ochi ca să vezi un film 3D. Nu merge doar cu unul.” A fost aiurea, dar cum altfel să poți spune chestia asta? Așa că i-am spus-o simplu și direct. Ce puteam face?
Petronela râde în hohote și repetă mereu „săracul”. Nu se poate hotărî dacă să se simtă amuzată de poveste, sau dacă să îi pară mai mult rău pentru Cristi.
– El n-a mai văzut până atunci un film 3D? întreabă ea.
– Se pare că nu. Pe vremea aia nu erau așa de multe, și am impresia că nu îi prea plăcea să meargă la cinema. Cred că de aia își cumpărase televizorul. Ca să nu trebuiască să calce prin cinematografe.
– Și ce s-a întâmplat cu televizorul?
– Cred că l-a returnat.
– I l-au primit înapoi?
– Nu știu. Cred că da. Ori asta, ori l-a vândut. Dar corect ar fi fost să îl primească înapoi, nu? Altfel, e ca și cum ai vinde mănuși cuiva fără degete, nu?
– Presupun că da. Săracul Cristi, oftează ea, apoi mai râde puțin.
M-am născut în 1986, la Arad.
Am fost educat prin școli de cartier.
Uneori mă inspir din viața reală, iar alteori turez imaginația.
Am scris primul roman (”Laptele negru al mamei”) la 23 de ani, și l-am publicat la 27.
Dintre poveștile apărute aici, pe LiterNautica, aproape toate au fost publicate de editura Casa de Pariuri Literare în volumul ”Numele altora”.
În 2018 editura Polirom mi-a publicat romanul ”Hoodoo”.
Locuiesc lângă Timișoara, împreună cu două pisici și doi șproți.
Cam atât.
Deocamdată.

Delirant.. m-am distrat ca de obicei.
Tu poti scrie ceva trist? :)
O sa-ti dau o replica la textul asta cit de curind. Incep sa ma simt ca Eminem in 9 miles.. cum citesc un text de-al tau imi vine chef sa scriu ceva cit de cit la fel de distractiv :)
Esti bun, ai dialoguri care par usor de scris, par superficiale dar nu-s, si imi place cind brusc uneori se transforma in ceva serios – evidentiere prin contrast, asa se numeste procedeul.
Trebuie sa ti trimit eseurile alea despre scris ale lui Llosa, le ai?
mulțumesc de lectură și apreciere, CORNEL :)
da, am și texte foarte prăpăstioase, deprimante chiar. poate o să pun câteva aici, după ce trec de faza asta a comediei :))
aștept replica, și mă bucur că te inspir. facem un rap-battle, nicio problemă :)
nu pot spune că sunt familiarizat oficial cu procedeele literare. eu am terminat dreptul și lucrez ca analist (deci cu cifre). nu am avut timp să studiez și latura tehnică a scrierilor. textele îmi vin natural, și nu îmi pun prea multe întrebări înainte să le pun pe foaie.
îmi place foarte mult Llosa. nu am citit decât romanul lui de debut (”Orașul și câinii”) și ceea ce lumea zice că ar fi sfânta treime a romanelor lui: ”Războiul sfârșitului lumii” (singura carte, în afară de ”1984”, pe care am citit-o de trei ori, deși are vreo 700 de pagini și sunt, practic, vreo 4 romane intercalate!), ”Conversație la Catedrala” și ”Sărbătoarea țapului”. pretty hardcore shit. categoric unul dintre scriitorii mei preferați :)
Povestirea este o juxtapunere a două secvențe care nu se prea leagă cauzal între ele și șchioapătă la capitolul documentare. Un personaj priapic se întreține la o cafea cu o prietenă de familie despre avatarurile sale sexuale (transformări, evoluții chinuitoare). Partea a doua a textului, care-i dă și titlul, este relatarea pățaniei unui prieten de-l său, care, deși avea un singur ochi funcțional, și-a cumpărat televizor 3D. Necazul cu televizoarele 3D, se afirmă în text, este că se văd niște contururi suprapuse dacă te uiți cu un singur ochi la ele. Nu este așa. Umbrele se văd numai dacă te uiți cu ambii ochi fără ochelari la film. Dacă te uiți prin ochelari numai cu un singur ochi vezi fără umbre, deși numai 2D. Încercați asta acasă sau la cinema. Dialogurile mi se par dezechilibrate psihologic, deoarece personajul feminin are o atitudine rezervată și nu încurajează logoreea personajului masculin, care nu are motive să fie așa deschis și comunicativ.
mulțumesc de lectură și analiză, FLORIN :)
sunt de acord cu tine :)) acesta nu este unul dintre cele mai tari texte ale mele. partea cu televizorul ”defect” trebuie, totuși, să o susțin, pentru că se bazează pe o experiență personală (probabil era un televizor mai vechi, sau de o calitate proastă, cine știe ? totuși, dacă închideam un ochi, efectul era cel descris). și chiar dacă nu ar fi corectă din punct de vedere tehnic, nu cred că are importanță.
dialogurile sunt puțin incongruente, recunosc și asta, dar câte din discuțiile despre violuri sau politică internațională nu încep de la o remarcă sau glumă care nu are absolut nicio legătură cu ele ?
intenția textului (oricât de îndepărtată) era de a ilustra dinamica conversațiilor dintre oameni.
oricum, îți mulțumesc pentru ochiul critic. o să văd ce pot face pe viitor :)
p.s. relația (și locvacitatea personajelor) nu trebuie explicată, pentru că cei doi sunt aceiași din povestirea ”De vorbă cu Petronela”. acolo se află tot background-ul de care cititorul are nevoie pentru a înțelege natura legăturii dintre ei.
dar poate că e vina mea că nu am atenționat asupra acestui lucru de la început.
mea culpa :)
Zâmbește ea, se plânge ea, mă apăr eu, preiau eu. Ca și în De vorbă cu Petronela, destul de multe, numai că aici sunt mai rare și poate mai bine introduse. Am recunoscut personajele, numai că în celălalt text Petronela asta nu era chiar atât de ”prostuță”.
Aici i s-a dat, cred, un exces de mediocritate mentală.
mulțumesc de lectură, PAVEL :)
da, e cam ușor pentru mine să cad în capcana descriptivelor. o să revizuiesc povestea, poate reușesc să mai scot din ele. când le văd înșirate așa, parcă sunt mai supărătoare decât de obicei.
cât despre Petronela … eh, ce pot să zic ? e una din zilele acelea :)