Oglindă, oglinjoară

Îl suspecta că o înșela.

Nu exista alt mod de a spune asta.

Indiferent din ce unghi privea … chestiunea, simțea în sinea ei că era împinsă încet, dar sigur, spre fundal.

Nu știa de ce, nu avea niciun motiv aparent pentru a crede că el făcea asta, dar simțea în stomac o rușine și o furie de care nu putea scăpa indiferent ce ar fi făcut. Se privea des în oglindă dimineața, înainte de a ieși din casă. Își studia trupul, șoldurile și umerii, felul în care îi cădeau hainele pe trup. Își trăgea pielea de sub ochi în jos ca să vadă mai bine dacă avea cearcăne. Nu avea.

Își palpa sânii și fundul. Arăta bine. Chiar foarte bine.

Își inspecta atitudinea. Nu era cicălitoare, nu era sufocantă, dar nu era nici rece. Era aceeași femeie iubitoare, înțelegătoare și tandră care fusese mereu.

Dar oare nu toate femeile înșelate se simțeau astfel, chiar înainte de a izbucni într-o indignare justificată?

Îl studia și pe Paul. Era același Paul pe care îl știa dintotdeauna. Nu se îmbrăca diferit, nu pășea diferit. Nu se spăla mai des sau mai rar, nu dormea mai puțin, nu întârzia și nu avea scuze care să sune stânjenitor pentru urechile ei. Continua să își curețe dinții în fața oglinzii, cu ață dentară, și lăsa în urma lui mereu resturi minuscule de mâncare împrăștiate pe toată oglinda. I le ștergea, mereu supărată, mereu luată prin surprindere de apariția lor, iar apoi îl certa. Dar Paul nu lua în seamă avertismentele ei. Știa că ea curăța mereu oglinda și nu se obosea să îi mai atragă atenția. Dar dincolo de chestia cu oglinda, dacă ea nu avea ce să îi arate, dacă nu avea în ce să-i afunde botul … el nu își învăța lecția. Era ca și cum acuzai pe cineva de crimă, dar nu aveai cadavrul pentru a stârni mila, repulsia și dorința de răzbunare.

Nu conta ce știa, conta doar ce putea dovedi.

Iar zicala asta o ducea iarăși cu gândul în locuri întunecate. Nu putea dovedi că el era infidel, dar simțea asta. Simțea asta atât de puternic în sufletul ei încât fiecare cuvânt pe care i-l adresa începuse să devină, încet-încet, o acuzație:

– Unde ai fost?

El își atârna haina în cuier și spunea zâmbăreț:

– La birou, unde naiba crezi că am fost? E ora cinci după-masa, nu unu dimineața! râdea el, parcă ațâțându-i furia neputincioasă.

Și avea dreptate. Erau mereu împreună, iar când nu erau împreună, el se afla la birou. Nu ar fi avut timp fizic pentru infidelități.

– Pune de cină, femeie! striga el din baie, în timp ce se spăla pe față și pe mâini.

– Când ai de gând să te bărbierești? îl întreba ea, în timp ce încălzea mâncarea.

– Nu știu. Curând. De ce?

– Mereu zici asta. Curând! se bosumfla ea. – Mereu mă minți, și îmi spui chestii în care nici tu nu crezi.

– Cum ar fi?

– Păi, te-am întrebat când o să mergem pe lună? Ai spus: curând. Când o să speli cada după tine? Curând. Când o să mă faci fericită? Curând. Minciuni …

– De ce vrei să mă bărbieresc? o înghiontea el.

– Pentru că arăți ca un boschetar cu barba aia! Ți-am spus de un milion de ori să o tai!

– Dar mie îmi place așa, râdea el.

– Crezi că ești mai atrăgător pentru vagaboandele tale? întreba ea.

– Da, le place, zâmbea el contemplativ.

– Sunt convinsă.

– Hai, nu mai fi supărată. O tai săptămâna asta, promitea el în timp ce o lua în brațe.

– Promiți?

– Da.

– Minți! se desprindea ea din brațele lui. – Mereu îmi spui asta, și niciodată nu o faci!

– Mereu? Niciodată? repetă el cuvintele cu emfază. – Nu ți-am spus să nu mai folosești cuvintele astea ca și cum ar însemna ceva?

– Ele înseamnă ceva, dar nu pentru tine, observă ea. – Tu mereu le încalci, și nimic nu înseamnă mare lucru pentru tine.

– Ce ai pățit? Ești supărată? Pari supărată.

Iar acum trebuia să îi dea niște explicații. Era evident ceva mai mult decât „o durere de cap” și, deci, nu putea fi promovată ca atare. Trebuia să îi ofere un motiv plauzibil. Tăcerea nu făcea decât să ridice și mai multe întrebări.

– Nu am chef de nimic. Mă enervează totul, mormăi ea fără convingere.

– Totul?

– Da, totul. Vrei să mă enervezi și tu?

– Doar eu aș mai lipsi, zâmbi el și întinse mâna să o mângâie pe obraz.

– Mă iubești? murmură ea.

– Da.

– De ce?

– Păi, trebuie să te iubească cineva și pe tine, nu?

– Și ce, tu ești ăl mai prost din curtea școlii?

Ea își lăsă fruntea pe umărul lui. Totul părea normal. Dar nu putea scăpa de gândurile acelea, nu putea scăpa de așchia aceea din mintea ei. Mintea ei bolnavă. Așa spunea atunci când își dădea seama că gândurile sale și realitatea nu puteau să se alinieze. Atunci era vorba de mintea ei bolnavă. Dar, cumva, de data asta nu era vorba despre mintea ei bolnavă. Pentru că, de data asta, nu era bolnavă. Refuza să lase aparențele să îi dicteze ceea ce trebuia să accepte.

Aparențele erau dușmanul.

Însă, era ceva foarte tulburător să vezi că, totuși, toate lucrurile din jurul tău îți demonstrau că te înșeli. Că ești incapabil de a avea dreptate.

Apoi, primeai iarăși o firimitură de speranță. Ca atunci când îl întrebase dacă o iubea pe cealaltă și, pentru o clipă foarte scurtă, i se păru că văzuse ceva în ochii lui. Ceva ce părea să confirme temerile ei.

Tot acest „înainte-și-înapoi” o înnebunea.

Obișnuiau să glumească între ei nepermis de des pe subiecte tabu, și se lăsau purtați de val în diverse colțuri ale unor discuții pe care alte cupluri probabil că nu le purtau de-a lungul unor relații de zeci de ani.

Deci.

– O iubești? întreba ea.

– Pe cine?

– Pe cealaltă, cum pe cine?

– Ah. Nu. Nu mai mult decât pe tine. Deși …

– Deși ce? se ridică ea în capul oaselor.

Stăteau în pat.

– Deși ea nu îmi face viața atât de grea ca tine.

– Păi, poate ți-ar fi mai bine lângă ea. Hai, cară-te!

Dar el se trăgea mai aproape și o lua în brațe.

Paul avea penisul mic. OK, nu mic, dar era mediocru. Ceea ce nu era o problemă pentru ea. Ei îi plăceau penisurile modeste, pentru că acele pensiuri nu țineau neapărat să se înfigă în toate vulvele. Penisurile mediocre nu doreau să demonstreze nimănui nimic. Erau mulțumite cu mediocritatea lor. În trecut avusese un iubit care avea un penis enorm, și îi fusese greu să se descurce cu el. Trebuia să simuleze plăcerea atunci când voia doar să îi spună să se oprească.

Iar acum și-l închipuia pe Paul infidelul, mergând la prostituate, cu penisul lui mediocru, dezbrăcându-se în fața vreunei negrese muncite, expunându-și sărăcia sexuală. Odată se îmbătaseră, iar el îi mărturisise că atinsese apogeul sexual cu o negresă. Trecuseră ani buni de la această confesiune spontană, dar cuvintele rămăseseră arse pentru totdeauna în mintea ei. De atunci ea se forțase să devină noul lui apogeu, și îi privea cu suspiciune toate mărturisirile.

De fiecare dată când voia să-l umilească în mintea ei, și-l închipuia gol, în fața unei negrese, iar negresa îi privea penisul de copil, îi râdea în nas și îi spunea:

– Tipule, nu ești destul de negru pentru mine.

Atunci el scotea un teanc de bani din buzunar și i-o întorcea:

– Dacă nu sunt destul de negru pentru tine, atunci nici tu nu ești destul de neagră pentru mine.

Ochii prostituatei se lărgeau, vocea îi devenea mieroasă și mișcările lascive, tentaculare. Îi apuca bărbăția modestă, dar dură, și smucea de ea, să îi testeze rezistența, apoi spunea:

– Gagiule, ești exact atât de negru pe cât îmi place mie!

Apoi se lăsa în genunchi înaintea lui, și i-o înfuleca.

Iar Nicoleta rămânea înfrântă de propria ei fantezie.

***

– Cât câștigi pe lună? îl întrebă Nicoleta.

– Ce?

– Spune-mi cât câștigi pe lună. Net.

– Nu aud ce zici!

– Vino aici! Ce naiba faci acolo?

Paul apăru în ușa camerei. Pe umăr ținea ghiozdanul cu care mergea la sală.

– Ce faci? Mergi la sală?

– Da. Azi vreau să mă bag în pat mai repede. Ce m-ai întrebat?

– Cât câștigi pe lună?

– Nu știu, vreo mie de dolari.

– Cu bonuri cu tot?

– Da. De ce întrebi?

– Mi-am instalat o aplicație care ne calculează bugetul lunar, economiile, toate chestiile astea.

– Cum?

– Păi, introduc sumele pe care le câștigăm, face niște calcule și gata!

– Hai să văd, spuse el, lăsând ghiozdanul pe podea.

– OK, deci noi doi facem împreună vreo o mie șapte sute de dolari. Asta înseamnă că bugetul nostru pentru ziua de azi este de … trei sute douăzeci dolari.

Paul ridică sprâncenele:

– Ești sigură? Asta înseamnă că luna s-ar termina în cinci zile.

– Ah, stai așa! Aplicația cred că face calculul bazat pe câte zile mai sunt până la finalul lunii.

Erau în data de douăzeci și cinci.

– Păi, nu-i bine așa, observă Paul.

– Da, stai să schimb datele … Așa. Acuma zice că bugetul este de cincizeci de dolari pe zi.

Paul îi dădu un ghiont, în joacă, apoi oftă. Își asumă un ton didactic pe care îl folosea atunci când voia să pară superior. După fiecare frază răsufla nervos pe nări, ca și cum pentru el era un deranj absurd să recite chestiunile banale ale existenței. Era o imagine care o amuza – Paul în ipostaza burghezului afectat. Dar atunci când trântea câte un „Pricepi?” încordat după fiecare frază, înceta să mai fie simpatic:

– Nicoleta, nu așa se face bugetul. Trebuie să separi prima dată cheltuielile lunare obligatorii. Pe alea ar fi bine să le setezi în datele la care trebuie plătite, și în funcție de frecvența cu care le plătești. De exemplu, gazul îl plătim în data de zece a fiecărei luni. Curentul îl plătim în data de douăzeci, dar nu lunar, ci odată la două luni. Pricepi? Dacă vrei un buget echilibrat, trebuie să ții cont de chestiile astea. De asemenea, ar fi bine să ții cont și de datele la care ne primim salariile, altfel nu prea are rost. Pricepi?

– Ah, păi … nu cred că știe aplicația asta așa ceva.

Paul răsuflă din nou pe nas, făcu o grimasă și întrebă:

– Păi, ce dracu’ știe să facă?

– Cred că doar ia suma totală și o împarte la numărul de zile dintr-o lună.

Paul pufni în râs și spuse:

– Și nici chestia aia nu o face bine. Dacă iei produsul și îl înmulțești iar cu numărul de zile, nu îți mai dă suma inițială.

Nicoleta se scărpină pe obraz și murmură serioasă:

– Cred că percepe taxă de împărțire!

El o privi amuzat, o sărută pe frunte și își luă ghiozdanul pe umăr. Adaugă îndepărtându-se:

– Nicoleta, am șlapi mai deștepți decât aplicația asta.

***

Bătu la ușă, apoi așteptă ca Iza să vină să îi deschidă. O sunase și îi spuse că în zece minute era la ea. Stăteau aproape una de alta. Voia să împrumute neapărat placa pentru întins părul. Ajunsese însă în cinci minute.

Secundele treceau, dar Iza nu deschidea ușa. Mai bătu o dată, cu putere. Poate era la baie, făcea un duș. Cine știe? Apoi Nicoleta auzi o bufnitură și niște cuvinte care aduceau a înjurătură, după care se lăsă liniștea. Mai trecură vreo douăzeci de secunde și ușa se deschise brusc. Iza apăru în prag, roșie la față de parcă alergase la maraton.

– Hei! o întâmpină ea, și se aplecă să îi sărute obrazul. – Intră, hai, repede!

Pielea îi ardea și era transpirată.

– Ce naiba faci? întrebă Nicoleta. – Am întrerupt ceva? S-a auzit un zgomot …

– Pe naiba, n-ai întrerupt nimic! Am făcut azi curățenie în toată casa și tocmai am terminat de pus niște cutii în dulap. Mi-a scăpat una din mână.

– Faci curățenie la ora asta?

– Eh, am început pe la patru, dar a trebuit să mă opresc o oră, pentru altceva. Știi bine cum trece timpul când te distrezi!

– Mda. Ai frecat și podelele? întrebă Nicoleta.

– Ce? se încruntă Iza.

– Ai genunchii înroșiți, spuse femeia.

– Ah, da! zâmbi Iza stânjenită. – Le-am dat cu ceară puțin.

Nicoleta adulmecă aerul din încăpere:

– Nu miroase a ceară.

– Am o ceară specială, fără miros. Nu suport mirosurile alea sintetice care imită natura. Nu îmi plac nici parfumurile de mașini.

– Ah, am înțeles.

Iza o invită în camera de zi, apoi dispăru în baie și se întoarse cu placa de întins părul. I-o dădu și se priviră câteva clipe una pe alta. Iza tresări, ca și cum își adusese aminte de ceva important:

– Ăăă, vrei să rămâi la o cafea?

– Nu mai beau cafea la ora asta, se scuză Nicoleta. – E aproape ora nouă, și nu mai dorm diseară.

Iza făcu o grimasă, apoi spuse pe un ton vag expeditiv:

– Ce altceva să îți ofer? Am niște suc de portocale, dacă vrei …

– OK, poți să îmi pui un pahar.

Se așeză pe canapea și începu să studieze camera Izei. Mereu o fascina lipsa completă de gust cu care prietena ei își mobilase apartamentul. Culorile erau combinate aiurea, iar mobilierul fusese aranjat în cel mai puțin eficient mod posibil.

Lângă canapea se găsea un stativ de lemn cu trei etaje. Pe fiecare etaj se afla câte un ghiveci. În cel de jos erau mușcate, în cel din mijloc se găsea o orhidee, iar cel de sus avea plantat în el un bonsai. Nicoleta se aplecă peste bonsai și îi studie forma. Atinse o crenguță și câteva frunze se scuturară pe platoul de lemn pe care se afla ghiveciul. Întinse mâna și le adună repede. Iza încă nu se întorsese cu sucul de fructe. Nu avea unde să pună frunzele, așa că și le strecură în buzunar.

Iza se întoarse cu sucul de portocale.

– Tu nu bei nimic? întrebă Nicoleta.

– Nu mi-e sete, zise ea și îi întinse paharul.

– OK, atunci presupun că o să beau singură …

– Ce mai zici, ce mai faci? recită Iza întrebările standard, ignorând comentariul ei.

– Nimic interesant. Sunt cam obosită zilele astea. Și în week-end nu apuc să mă odihnesc, pentru că trebuie să merg la nuntă. Mersi pentru placă, apropo! zise ea, atingând aparatul care se afla lângă ea pe canapea.

– Nu-i nicio problemă, o asigură Iza fără vreun chef. – Dacă tot mergi la nuntă și nu te poți odihni, măcar distrează-te!

– Că bine zici!

Sorbi din pahar. Sucul era bun. Îi spuse asta Izei, apoi adaugă:

– Știi pe cine au ăștia fotograf de nuntă?

– Pe cine?

Îi spuse.

– Ah, îmi sună cunoscut numele ăsta. Ăsta nu-i tipul ăla care a făcut fotografii la nunta Deliei?

– Același.

– Face niște fotografii destul de bune.

– Dar, dar și prețul e pe măsură, se cutremură Nicoleta.

– Mda.

– Știi ce mi-a spus Delia? Cică, atunci când au fost la el, să îl angajeze, le-a spus că el nu se lăcomește ca alții. El nu ia decât vreo douăzeci de proiecte pe an, dar că face și unul gratis, pentru cupluri care nu își permit onorariul lui.

Iza strâmbă din buze, apoi spuse:

– Admirabil, dar … de ce ai spune așa ceva cuiva căruia îi ceri apoi să îți plătească o mie cinci sute de euro pentru fotografii de nuntă și o sesiune de trash the dress? E ca și cum i-ai spune: „Știi, eu fac chestia asta pe gratis o dată pe an, pentru un cuplu care merită, dar nu sunteți voi aceia!”

Nicoleta râse cu poftă, apoi aprofundă:

– Mi-a mai spus Delia că fotografii ăștia mari nu îți spun pe loc prețul, ci insistă să se întâlnească cu tine, să stați la taclale. Apoi afli prețul.

– Care-i șpilul? se încruntă Iza.

– Păi, nu au prețuri fixe. Cică vor să te studieze, să te „miroasă” față-n față, ca să își dea seama cam cât pot să îți ceară. Te întreabă unde lucrezi, îți cercetează background-ul pe rețelele sociale, tot tacâmul. Își fac temele înainte, ca să își poată da seama ce anume îți permiți.

– Interesant, murmură femeia.

– Așa mi s-a părut și mie. Am un prieten care e topograf și mai prinde tot felul de contracte, și circulă mult prin țară. El mai lucrează cu fotograful ăsta.

Făcu o pauză, apoi continuă:

– Se pare că trebuie să ai o profesie care se termină cu „graf”, altfel nu poți face parte din gașcă.

– Topograf, fotograf …, începu Iza.

– Steffi Graf! completă Nicoleta, râzând.

– Da, exact! i se alătură femeia.

Nicoleta mai bău din pahar, apoi Iza o întrebă cu indiferență:

– Ce face Paul?

– E la sală, ridică Nicoleta din umeri. – Merge de trei ori pe săptămână, spuse ea, apoi își lăsă privirea să atârne în gol.

Se făcu liniște.

– Care-i baiul? întrebă Iza.

Prietena ei se fâstâci, apoi deveni serioasă. Depuse paharul pe măsuța din fața ei și se aplecă înainte, cu coatele pe genunchi:

– Vreau să te întreb ceva.

– Întreabă-mă.

– Crezi că Paul m-ar putea înșela vreodată?

Iza o privi fix, apoi dădu drumul unui torent de cuvinte:

– Paul? Pff, nu știu … Nu cred. De ce întrebi? Îl suspectezi? își ridică sprâncenele plină de neîncredere.

– Da, oftă Nicoleta. – Adică, nu știu ce să cred. Există … momente.

– Momente? Ce fel de momente?

– Nu știu cum să-ți spun … Ca niște goluri în relația noastră. Momente când se poartă de parcă am fi doar niște colegi de apartament. Sau niște cunoștințe. Simt că se distanțează de mine. E genul acela de distanță pe care o creează un secret. Dar nu-i doar asta! Face pe deprimatul, dar n-are motive reale pentru a fi deprimat. Are un fel de depresie din aia … cum să zic … confortabilă. Uneori parcă se întoarce acasă de la o întâlnire. Îi simt vibrația din glas, și mi se pare că abia așteaptă se se întoarcă în locul din care a venit. Simt dinspre el un fel de anxietate care nu mă include și pe mine, ca și cum are o existență separată de cea pe care o avem noi doi, împreună. Ceva pe lângă. Mă simt ca atunci când văd că prietenii mei cei mai buni, ăia alături de care mi-am petrecut toată viața și cu care am făcut cele mai importante lucruri, ies toți la film, dar pe mine nu mă invită nimeni. Știi cum zic?

Făcu o pauză și oftă. Iza făcu o grimasă:

– Nicoleta … astea nu sunt chestii pe baza cărora presupui că cineva te înșală. Oricine poate să se poarte așa la un moment dat. Poate nici măcar nu e vorba de el. Poate tu percepi unele faze altfel decât sunt.

Nicoleta oftă. Mai bău din pahar, apoi își linse sucul dulce-acrișor de pe buze și spuse:

– Nu-i doar asta. Mai sunt și alte chestii.

– Altele? Cum ar fi?

– Îi mai apar răni pe corp.

– Ce fel de răni? ridică Iza din sprâncene.

– Știu că sună prostesc, dar așa începe. Are zgârieturi sau vânătăi în locuri în care nu ar trebui să le aibă.

– Cum adică?

– Pe spate, spuse Nicoleta, atingându-și omoplatul drept.

– Așa. Păi, poate și le face la lucru.

– Iza, Paul lucrează într-un birou. De multe ori îmi spune că spătarul scaunului pe care stă e atât de moale încât uneori ațipește la lucru.

– Înțeleg. Și le-ar putea face altundeva?

– Nu prea. De la lucru vine acasă, și cu asta basta.

– Poate și le face la sală! izbucni Iza. – Inspectează-l când ajungi acasă! râse ea scurt.

Nicoleta se încruntă:

– Așa mi-a spus și el. Că s-ar putea să se fi lovit de vreun aparat.

Iza clătină din cap:

– Nu ți se pare credibil?

– Nu prea, își încreți ea nasul. – Merg și eu la sală. Nu prea ai cum să te zgârii sau să te învinețești cu aparatele alea. Toate sunt capitonate și netede. De fapt, cred că ar fi chiar destul de greu să te rănești în felul acela cu ele.

– Crezi că îl zgârie alta pe spate? pufni Iza.

– Nu știu. Dar nu cred că ar fi destul de prost încât să le plimbe prin fața mea, dacă s-ar întâmpla așa ceva.

– Și atunci? Ce mai rămâne? întrebă Iza.

– Nu știu. Nu mai sunt prea multe variante, și cele pe care le am sună aiurea când le spui cu voce tare. Cum ziceam, nu îmi pot da seama unde-i buba. Dar nu pot scăpa nici de sentimentul ăsta aiurea …

Iza oftă, apoi întrebă:

– Cum e sexul?

Nicoleta își încreți fruntea. Era adevărat că sexul devenise o delicatesă în ultima vreme, ceva ce părea strict legat de vreun eveniment special. Și chiar atunci, era prea puțin interesant pentru a mai fi memorabil.

– E OK, nu sunt probleme, minți ea.

Iza trase aer în piept:

– De cât timp cari chestia asta cu tine?

– De … câteva săptămâni am început să mă gândesc că s-ar putea să fie asta.

– Până atunci ce te gândeai că ar fi?

– Nu mă gândeam că ar fi ceva, ridică ea din umeri. – Doar am observat că se comportă altfel.

Nicoleta plescăi din buze și făcu o mișcare de deznădăjduită cu capul. Privirea îi căzu pe stativul cu flori de lângă canapea și observă că degetele ei lăsară dâre prin stratul consistent de praf de pe stativ.

– Bă, nu știu ce să zic, spuse Iza. – Dar nu îl cred pe Paul în stare de așa ceva. Hai, mă! Vorbim despre Paul aici!

– Poate ai dreptate, se lamentă Nicoleta. – Cine știe ce îl apasă, și nu vrea să îmi spună. N-o fi vrând să îmi fac și eu griji.

Goli paharul și se ridică hotărâtă în picioare.

– Gata, că e târziu! decretă ea. – Mersi pentru placă! Ți-o aduc înapoi săptămâna viitoare.

– Nu îți face griji. Nu am nevoie de ea prea curând, spuse Iza.

Discuția despre presupusa infidelitate a lui Paul era deja dată la o parte, ca un gest rușinos pe care toate părțile voiau să îl uite. Ca o bârfă involuntară.

Nicoleta plecă spre casă.

***

– Cristoase, Paul! țipă Nicoleta. – Ce dracu’ trebuie să fac ca să nu îți mai expui meniul pe oglinda asta nenorocită?! Spune-mi ce trebuie să fac, și o fac. Jur că m-am fucking săturat să curăț oglinda asta după tine! De fapt, știi ce? Curăț-o tu, animalule!

Paul apăru în ușa băii. Aruncă o privire spre oglinda de deasupra lavoarului. Era plină de puncte mici și albicioase – resturile care îi săreau de pe ața dentară atunci când și-o smulgea dintre dinți.

– OK, OK, calmează-te, femeie! O curăț eu. Ai grijă să nu-ți pocnească vreo venă în cap!

– Vezi să nu îți pocnesc eu ție una! Dă-te la o parte!

Trecu pe lângă el și se îndreptă spre camera de zi. Avea placa de întins părul în mână. Mai aveau o jumătate de oră până să plece spre biserica unde avea loc ceremonia religioasă. Nunțile erau mereu un motiv de ceartă. Ba 1. Cămașa lui nu era călcată, 2. Ea nu reușea să se machieze destul de repede, 3. Paul făcea greșeala de a folosi adjectivul „drăguț” în loc de „bestial”, în legătură cu rochia ei, cu zece minute înainte să plece, caz în care rochia trebuia schimbată, 4. Nu aveau niciun plic prin casă, 5. Nu aveau destui bani lichizi la îndemână, iar lista putea deveni kilometrică foarte ușor.

Paul luă o bucată de hârtie igienică și o umezi, apoi începu să frece oglinda. După ce îndepărtă toate punctele albicioase, aruncă hârtia și raportă:

– Gata, oglinda e curată, alteță!

– Jur că nu am mai văzut pe nimeni care să își arunce resturile dintre dinți pe oglindă! comentă Nicoleta fără să se întoarcă spre el.

Era ocupată cu întinsul părului.

– N-am ce să fac dacă sar!

– Nu te mai curăța în fața oglinzii! îi oferi ea soluția.

– Nu pot să mă curăț altfel. Trebuie să văd cum manevrez ața, între care dinți am curățat și între care nu, explică Paul, apoi se îndreptă spre dormitor.

Costumul lui era pregătit pe pat.

– Mai durează? întrebă el în timp ce își trăgea pantalonii pe el.

– Zece minute, strigă Nicoleta.

Cincizeci de minute mai târziu traseră ușa după ei și se îndreptară spre biserică.

La petrecere, Nicoleta urmări comportamentul lui Paul. Subtil, îi studie gesturile, mimica, tot, încercând să găsească vreo dovadă, cât de neseminificativă, că bărbatul era infidel. Poate o privire aruncată vreunei alte domnișoare – deși era foarte puțin probabil ca o eventuală amantă să se găsească printre invitații de la acea nuntă. Ideea era să depisteze un tipar al comportamentului nefast. Dar el se arătă binevoitor, zâmbăreț și pus pe distracție. O invită la dans mai des decât îi făcu ei plăcere, pentru că picioarele începuseră să o doară după miezul nopții. Ieși cu ea afară, pentru că ea dorea să fumeze, și chiar îi dădu haina de pe el. De obicei nu prea îi dădea haina de pe el. Zicea că asta strică prestanța costumului.

Mâncară tort, băură multă șampanie, iar pe la ora patru dimineața se întoarseră acasă și făcură sex scurt și eficient. Orgasmele se împărțiră conform egalității seculare dintre femei și bărbați: unul pentru ea, două pentru el.

Apoi adormiră.

***

Marți.

Nicoleta se îndrepta spre locuința prietenei sale. În mâna stângă ținea placa pentru întins părul.

Traversă parcul care despărțea cele două blocuri, apoi își dădu seama că nu mai avea țigări, așa că se opri la un supermarket pentru a-și cumpăra un pachet. Era aproape ora opt seara și soarele se ascundea deja în spatele blocurilor.

Toamna se apropia. Străzile erau pustii.

Stând în fața blocului, o văzu pe Iza prin fereastra bucătăriei și îi făcu semn cu mâna. Iza îi zâmbi și îi făcu semn să intre în clădire. Nicoleta păși pe treptele de ciment de la intrare și coti la dreapta pe coridor. Iza locuia la parter.

Bătu în ușă și, după ce aceasta se deschise, intră.

– Hei! Ți-am adus înapoi placa.

– Ți-am spus că nu trebuie să te grăbești. Nu trebuia să te deranjezi. Poate mai aveai nevoie de ea.

– De ce naiba aș mai avea nevoie de ea?

– Știu eu? ridică Iza din umeri. – Poate mai aveți vreun eveniment și vrei să ai părul drept.

– M-am săturat de evenimente! dădu Nicoleta din mână a lehamite. – Gata pe anul ăsta! râse ea.

– Hai, stai jos, să bem o cafea.

– Nu … E cam târziu, se scuză Nicoleta.

– Hai, mă! insistă Iza. – Îmi povestești cum a fost la nuntă.

Nicoleta trase aer în piept:

– Nu mai beau cafea la ora asta, că nu mai pot dormi apoi. Dar dacă mai ai suc de portocale, accept un pahar.

– Da, am! sări Iza. – Îți torn imediat! strigă ea, și se grăbi în bucătărie.

– Unde las placa? strigă Nicoleta după ea.

– Ah, du-o în baie și las-o acolo, pe etajeră. Îi găsesc eu un loc mai târziu.

– OK.

Se îndreptă spre baie și aprinse lumina. Iza avea o baie destul de mare pentru un apartament de cincizeci de metri pătrați. Nicoleta depuse placa pe etajera de plastic din spatele ușii și apoi se întoarse spre chiuvetă. Dădu drumul apei și își băgă mâinile sub jet. Mereu se spăla pe mâini după ce umbla cu bani. Își dădu cu puțină apă și pe față. Folosi săpunul, apoi se șterse cu prosopul pe mâini și își tamponă obrajii încet. Își îndreptă spatele și deschise ochii.

Se încruntă.

Inima îi bubuia în urechi. Femeia își apropie încet fața de oglindă. Întinse mâna și atinse suprafața oglinzii.

Din camera de zi se auzi vocea jovială a Izei, ca un scrâșnet proaspăt pe o tablă curată:

– Ți-am adus sucul de portocale!

Nicoleta își retrase mâna. Inima continua să îi bubuie în urechi.

– Acuma vin, murmură ea, strângând din dinți, apoi ieși din baie.

Oglinda era plină de puncte mici și albicioase.

Cosmin Leucuța

M-am născut în 1986, la Arad.
Am fost educat prin școli de cartier.
Uneori mă inspir din viața reală, iar alteori turez imaginația.
Am scris primul roman (”Laptele negru al mamei”) la 23 de ani, și l-am publicat la 27.
Dintre poveștile apărute aici, pe LiterNautica, aproape toate au fost publicate de editura Casa de Pariuri Literare în volumul ”Numele altora”.
În 2018 editura Polirom mi-a publicat romanul ”Hoodoo”.
Locuiesc lângă Timișoara, împreună cu două pisici și doi șproți.
Cam atât.
Deocamdată.