E ora șase și jumătate, iar eu o aștept de ceva vreme pe Izabela. Am încercat să îmi omor timpul cu ceva, dar încet-încet, am rămas fără opțiuni.
Deocamdată sprijin un stâlp, cu mâinile în buzunare. Am obosit tot plimbându-mă de colo până colo.
Izabela trebuie să îmi returneze niște bani. Trebuia să mi-i returneze cam acum o lună, dar mă tot duce cu preșul. Sincer, cunoscând-o și văzând că a depășit de mult sfertul academic, mă aștept să primesc din clipă în clipă un telefon din partea ei. Iar în cadrul acelei convobiri o să îmi spună o poveste halucinantă despre cum nu poate să îmi returneze banii până săptămâna următoare, iar eu, ca un dobitoc, o să mă prefac că o cred.
Și o să accept o amânare a termenului de plată.
Vreau să spun că: 1. Știu că mă minte, 2. Ea știe că eu știu că mă minte, dar 3. Nu mă lasă inima să îi refuz argumentele prostești. Am un soft spot pentru Iza, și eternele ei probleme financiare.
Și așa am ajuns să aștept și o lună de zile pentru niște bani pe care trebuia să-i primesc după cinci zile.
Pe o bancă de lângă stâlpul meu se așază doi bărbați. Unul dintre ei – cu o barbă fabuloasă, dar un nas neglijabil – îi spune ceiluilalt:
– Îl știi pe Dănuț, nu ? Are el o Dacie verde, din anii `80, vai de capul ei. Adică, avea.
– Da, cred că îl știu. Ce s-a întâmplat cu mașina ?
– Cu mașina ? Nimic. De ce întrebi ?
– Ai spus că o are, apoi te-ai corectat. Avea.
– Ah, nu despre mașină voiam să îți spun, ci despre el. S-a sinucis.
Celălalt bărbat tace și încearcă – fără prea mare succes, în opinia mea – să pară afectat. Vestea sinuciderii unui cunoscut l-a luat prin surprindere pe om, dar conceptul este mai fascinant decât sinuciderea în sine. Nici eu nu am cunoscut vreodată pe cineva care s-a sinucis. Ciulesc urechile. Din discuție aflu că Dănuț avea aproape 50 de ani și era depresiv. Apoi bărbosul adaugă cu o mină îngândurată:
– I-am împrumutat acum o lună trei sute de lei, și încă nu mi i-a dat înapoi.
– Probabil că nici n-o să ți-i mai dea, e de părere celălalt.
Fără să vreau, mă gândesc că odată și odată voi ajunge și eu în situația asta cu Iza. O să îmi ceară o sumă de bani, iar apoi o să moară înainte să mi-o returneze. Poate o să aibă un accident, sau poate o să dea și ea în depresie și o să își desfacă încheieturile cu o lamă.
Îmi scutur capul de gândurile astea.
Iza să nu îmi returneze banii … asta e o imposibilitate, una din aceea metafizică. Iza trăiește pentru a împrumuta bani de la mine, și mi-i returnează doar cu un singur scop: să mai poată împrumuta alții în viitor.
Tot gândindu-mă la datorii și moarte, mi se face foame, așa că abandonez stâlpul și mă îndrept spre o patiserie. Sunt singurul lor client în acel moment, așa că nu mă grăbesc. Îmi proptesc mâinile în șolduri și iau rafturile la rând. Fata din spatele tejghelei pocnește baloane unul după altul.
– Dă-mi … un covrig cu susan, zic eu și mă caut de bani.
Cu o moacă plictisită, fata se întinde și apucă un covrig obosit, îl pune într-un plic de hârtie și mi-l întinde. Îl plătesc și îl iau. Când să mă întorc, dau nas în nas cu un tânăr subțirel și negru. Părul lui sârmos lucește în lumina soarelui.
Îmi zâmbește, apoi o privește pe fata din spatele tejghelei. Îi zice:
– Îmi dai, te rog, un hot-dog ?
Fata vrea să bată hot-dog-ul în casă, dar se întâmplă ceva. Oftează, apoi spune:
– Așteaptă, trebuie să schimb rola din casa de marcat.
– OK, zice tipul.
Își bagă mâinile în buzunar și se întoarce spre mine. Îmi zâmbește iarăși. Are dinții foarte albi. Hot-dog. Foarte american din partea lui. Pielea lui are culoarea ciocolatei amărui.
Fata din spatele nostru își face de lucru cu casa de marcat. Tânărul își mută greutatea de pe un picior pe altul, apoi se întoarce și o întreabă:
– Mai durează ?
Fata oftează și explică cu iritare în glas:
– Puțin. Oricum, nu îți pot da hot-dog-ul până nu îl bat în casă !
El aprobă din cap, apoi zice, zâmbind din colțul gurii:
– Dă unu’ la negru.
Eu pufnesc în râs, fără să vreau. Și el face la fel. Fata rămâne la fel de plictisită.
Reușește, în final, să schimbe rola de hârtie, bate hot-dog-ul în casă, ia banii negrului și îi prepară hot-dog-ul. El îl ia, mulțumește, apoi de îndepărtează. Eu îmi aduc aminte de replica lui, și mai râd puțin de unul singur.
Pe lângă mine trec doi tipi îmbrăcați în haine mulate din poliester. Unul dintre ei mă vede că râd de unul singur, și îi dă un cot celuilalt.
Îmi pare rău pentru ei. Unii oameni reușesc să își trăiască întreaga viață fără să aibă parte de o fază atât de amuzantă ca cea de mai devreme, iar asta mă întristează.
Termin covrigul și mai fac câțiva pași. Mă uit la ceasul de la încheietură. Șapte fără un sfert. Oficial, am așteptat trei sferturi de oră după cineva care nici nu eram sigur că va veni. Ăsta e un nou record.
Aud zgomot deasupra mea, așa că ridic privirea.
Un balcon, iar în el, un bărbat cu o burtă imensă și cu un tatuaj ce (cred că) reprezintă un dragon deșelat. Își privește ghivecele de mușcate atârnate peste marginea balconului și le vede distruse. Porumbeilor le place să scurme în pământul florilor de balcon. Bărbatul bate din palme, apoi îl aud rostind această foarte ciudată combinație de cuvinte:
– Oh, futu-vă-n cur de poponari nenorociți !
Și, zicând asta, scoate un fuierat strident. Păsările își iau zborul leneșe, evident neimpresionate. Se vor întoarce peste zece minute.
Pe mine mă ia prin surprindere sunetul pe care îl scoate telefonul meu. Îl scot din buzunar.
„Izabela vă apelează” mă anunță afișajul.
Trag aer în piept și răspund.
– Iza, unde dracu’ ești ? Sunt aici de aproape o oră. Ai zis că ne întâlnim la ora șase. E aproape șapte !
– Imediat ajung. Sunt blocată în trafic.
Nu, gândesc eu. Nu ești blocată în trafic. Tu ești traficul.
– Unde ești ?
– Lângă parc, zice ea, apoi o aud dând direcții cuiva.
Partea bună e că a venit să se întâlnească cu mine. Și, probabil, a adus și banii. Vagaboanda naibii !
Oftez și îi spun:
– Te aștept.
Închid înainte să primesc un răspuns.
Mă trag undeva mai la umbră, atent să nu nimeresc sub anusul vreunui porumbel lovit de dizenterie. Și aștept. Clopotele bat ora șapte fix când Izabela coboară dintr-un taxi. Geanta i se rostogolește pe asfalt, ea se împiedică, mașina pornește din loc. Nu știu cum supraviețuiește fata asta !
Dar se adună, se ridică și se apropie de mine. E toată numai un zâmbet, îi văd gingiile rozalii, atât e de fericită că mă vede. Ne strângem în brațe afectuos, deși îmi vine să îi dau una, apoi ea se retrage cu un pas înapoi și zice:
– Mamă, da’ ce bine arăți !
Îmi aranjez instinctiv cravata și sper să nu observe pata de înghețată de pe cămașă.
– Și tu arăți bine, mint eu.
Arată cam obosită. Are cearcăne adânci și pare că a slăbit mai mult decât ar fi recomandabil, iar pielea ei are o culoare … ciudată. Nu vreau să îi caut comparații.
– Hai, fă câțiva pași cu mine ! îi zic eu și o apuc după umeri.
Ea își scoate pachetul de țigări și își aprinde una. Începe să pufăie ca un tren din perioada interbelică. Nu pot spune că mă dau în vânt după femeile care fumează pe stradă, dar … asta-i Iza, și n-ai ce-i face !
– Iartă-mă că am întârziat ! se scuză ea. – A intervenit ceva …
Cu Iza, mereu intervine câte ceva. Uneori am impresia că ea e, în secret, Spider-Man. Așa zicea și ăla. A intervenit ceva. Își trăgea masca pe față și apărea la cină după două ore. Uneori m-am gândit să îi ridic Izei bluza, ca să mă lămuresc clar, odată pentru totdeauna, dacă poartă un costum de super-erou pe sub hainele obișnuite.
– Pot să întreb ce ? Stau și te aștept de o oră.
Iza rumegă puțin cuvintele, apoi se răstește la mine:
– Am primit o vizită inopinată de la un tip, na ! N-am putut scăpa mai repede.
O privesc suspicios:
– Nu ai putut sau nu ai vrut ?
– Alege tu una, zice ea și zâmbește cu subînțeles.
– Ce tip ? Îl știu ? insist eu.
– Din păcate, da.
Asta înseamnă că nu voi afla niciodată despre cine tocmai am vorbit. Nu forțez nota. Iza are tendința de a se închide în sine dacă încerci să scoți de la ea ceva ce nu vrea să îți dea.
– Povestea vieții tale, zic eu.
Ea râde, dar e un râs încărcat de recunoașteri amare.
– Partea proastă la toată chestia asta e că eu trebuie să plec, îi spun.
Se oprește. Mă opresc și eu, și mă întorc spre ea:
– Dacă ai fi fost aici la ora șase, așa cum ai spus că vei fi, am fi avut timp să bem o bere. Dar așa, ți-a expirat timpul, gagico ! îmi încrețesc eu fruntea și îi fac cu ochiul.
– Mda. Când ai dreptate, ai dreptate ! recunoaște ea.
Își plantează țigara în gură și începe să scormonească prin geantă după portofel.
– Stai să îți dau banii, măcar ! zice ea cu ochii îngustați din pricina fumului de țigară.
– Stau, nu-ți face griji ! râd eu.
Scoate în final portofelul și îmi întinde niște bancnote. În mod normal nu le-aș număra, dar, ca să mai trag puțin de timp, le răsfoiesc. Mă încrunt.
– Iza, ești pe minus cu vreo douăzeci de lei … douăzeci și cinci, chiar.
Fără să clipească, zice:
– Știu.
Plescăi din buze:
– De ce nu sunt toți ?
– A trebuit să plătesc taxiul.
– De ce dracu’ nu ai venit pe jos ?
– Am vrut să ajung la timp.
– Și totuși ai întârziat ! zic eu exasperat. – O oră !
– Mda, păi de aia am luat taxiul. Ca să nu întârzii și mai mult. Ascultă, poți să îmi împrumuți niște bani ?
Îmi aud neuronii izbindu-se cu capul de interiorul craniului meu.
– Tu fucking glumești ? scrâșnesc eu.
– Nu, zice ea, și suflă fumul afară.
Trag aer în piept:
– Deci, stai să văd dacă m-am prins cum stă treaba. Ai avut să îmi dai înapoi cinci sute de lei. Mi-ai spus să ne întâlnim la ora șase fix, aici. Corect până aici ?
– Corect.
– OK. Acum, m-ai ținut în soare timp de o oră, să te aștept în timp ce tu joci „pitește cârnatul” cu dracu’ știe cine, și pe lângă asta ai mai cheltuit douăzeci și cinci de lei din ce trebuia să-mi returnezi, ca să plătești taxiul care te-a adus cu o oră întârziere. Și nu mai iau în calcul faptul că trebuia să primesc de la tine banii ăștia acum o lună, Iza ! Acum o fucking lună ! Și vrei să te împrumut. Din nou. Am-am rezumat co-corect situația ?
Încep să mă bâlbâi, iar ăsta e semn că sunt la un pas de a pocni pe cineva.
– Da, aș zice că da, spune ea, senină.
O privesc cu ochii ieșiți din orbite. Neuronii mei au deja capetele sparte.
Iza lasă țigara să cadă pe asfalt și o strivește cu vârful pantofului.
– Deci, îmi poți împrumuta niște bani ?
M-am născut în 1986, la Arad.
Am fost educat prin școli de cartier.
Uneori mă inspir din viața reală, iar alteori turez imaginația.
Am scris primul roman (”Laptele negru al mamei”) la 23 de ani, și l-am publicat la 27.
Dintre poveștile apărute aici, pe LiterNautica, aproape toate au fost publicate de editura Casa de Pariuri Literare în volumul ”Numele altora”.
În 2018 editura Polirom mi-a publicat romanul ”Hoodoo”.
Locuiesc lângă Timișoara, împreună cu două pisici și doi șproți.
Cam atât.
Deocamdată.
E hilar textul.. greu de scris la nivelul asta.. L-am savurat si merge la Rec sa mai distreze si pe altii.
„Eu îmi aduc aminte de replica lui, și mai râd puțin de unul singur.”
Da, pt ca „Da un hot-dog la negru!” e gluma dubla, nici nu cred ca se prinde toata lumea :)
„– Oh, futu-vă-n cur de poponari nenorociți !” as schimba „Oh..” cu „Of..” :)
mulțumesc pentru lectură și recomandare, Cornel.
adevărul este că l-am rumegat aproape o săptămână până să îi dau forma asta.
da, gluma dublă e pentru cei care chiar sunt atenți la ce citesc, dar truda merită răsplătită, nu :)
încă oscilez între ”of” și ”ooo …” :))
un text aproape perfect, cu umor, cu ginduri despre moarte, bani si mincare. vizual. aproape ca scenariul unui short.
nu as spune numai ca iza traieste doar pentru a imprumuta bani de la narator ci si invers, naratorul „asteapta sa vina banul” (bancnotele) dar si ceea ce il pune in miscare (iza). subintelesuri indeajuns in text si side-stories asijderea.
mulțumesc pentru apreciere, Gabriel :)
într-adevăr, pare să existe o simbioză între cei doi, nu doar o relație de dependență. sau, mai degrabă, există o dependență evidentă și una mai puțin evidentă.
Da, senzatia ca exista ceva in el care depinde de ea (dincolo de ce se observa la o prima vedere), alt motiv pt care m-am gindit ca recomandarea e potrivita. Dorinta ca ai vrea sa stii mai mult despre oamenii aia doi, asta e ceva…
Mai prinde bine uneori și câte-o proză de-asta, care să-ți descrețească fruntea. Unele cuvinte sau fraze care-n mod obișnuit m-ar deranja nițel, aici contribuie foarte bine la umorul/ironia povestirii. Plăcut!
mulțumesc Mihai :) am observat că ești mai dur cu textele mele, de aceea apreciez recomandarea ta cu atât mai mult.
mulțumesc Carmen :) apreciez lectura și analiza. da, la fel ca și cu interdependența sugerată mai devreme de către Gabriel, există și o undă de tragism în toată legătura dintre personaje. mereu m-am gândit la cei doi ca la niște prizonieri prinși în tot caruselul acesta ”dă-mi bani/returnează-mi banii”, iar tocmai acest du-te-vino le ține în viață relația care durează de cine știe când …
Felicitari, Cosmin, ai deja 2 texte la Rec. Eu scriu de un an jumate, 130 de „chestii” in total pe site. Tocmai am numarat: am 3 la Recomandate… Cum s-ar spune trebuie sa-mi gasesc un alt site.. numai ca la asta sint membru fondator :)
mulțumesc Cornel :) lung și greu e drumul care din întuneric duce spre lumină, cum s-ar zice :) păcat că numai voi admin-ii puteți recomanda texte, că altfel probabil ai avea mai multe. nu am apucat să parcurg decât puține texte de-ale altora, fiindcă durează să le citești cu atenție, dar sunt sigur că e rost acolo de mai multe.
Mi-a placut tragi-comicul acestei povestiri. La început pare ancorată într-o sufocantă banalitate, dar la o lectură mai atentă descoperi acolo mai multe straturi de interpretare. Reuşit tabloul unei zile obişnuite din viaţa oraşului. Toate personajele sunt create aş zice „din câte o tuşă reuşită” şi sunt extrem de veridice. Într-adevăr este o relaţie de dependenţă a Izei faţă de el (sau de banii lui) şi a lui faţă de ea care transende însuşi textul, iar finalul e minunat. O povestire care te face să te mai gândeşti un timp şi după ce ai citit-o. Merită cu prisosinţă să fie la „recomandate”.
mulțumesc, Daniela (și celorlalți, normal), pentru lectură și pentru încrederea că povestea nu era sortită eșecului. știu că uneori e nevoie de efort să dai pagina (sau scroll în jos), dacă nu te prinde un text, și multe din povești sfârșesc ignorate pentru că cititorul nu are răbdarea să ajungă la părțile bune :) sau pentru că scriitorul nu îl știe înhăța din prima :)
Mi-a plăcut prospețimea imaginilor. Unghiul inedit de observare („Mă trag undeva mai la umbră, atent să nu nimeresc sub anusul vreunui porumbel lovit de dizenterie.”) și aluzia la Spiderman deconspiră din nou cinefilul (apropo de Tarantino). Relația dintre povestitor și Iza este suficient de neconvențională pentru a ieși din tipare. Mi-a plăcut.
damn, you got me, FLORIN :)) sunt un cinefil incurabil.
mulțumesc pentru lectură și păreri.
Ca și mine. Am o colecție de mii de filme din toate epocile, stilurile și genurile, dar cel mai mult îmi plac thrillerele de acține, suspans, horror și SciFi. Aș putea vorbi la nesfârșit despre asta. Mă uit în medie la 2 filme pe zi, chiar 3 în week-end. Și foarte rar văd un film de 2 ori :)
fain :) am și eu câteva mii de filme văzute (începând din anii ’20). nu pot spune că am un gen preferat, dar încerc să văd cât mai multe. eu am unele filme pe care le-am văzut și de 30 de ori :))
Apropo de filme din anii 20.. Voi ati vazut „M”, film german din 1931?
yes. bun, dar nu extraordinar. scris de Thea von Harbou (o menționam într-un comentariu la recenzia RINGWORLD ca autoare a romanului SF ”Metropolis”) și regizat de soțul ei, Fritz Lang (cel care a regizat filmul ”Metropolis”)
coincidențele se țin lanț astăzi :))