Episodul 2 – “The Romanian experience”

Prima parte AICI

Am întîrziat cu episodul 2.

Îmi cer scuze, dar la urma urmei e voluntariat. Nimeni nu mă poate obliga să-l scot la timp la fel cum nimeni nu-mi poate impune despre ce voi scrie. Asta e partea frumoasă. N-am stăpîni. Partea urîtă, cu care mă lupt necontenit, e lipsa timpului. Nu intru în detalii. Spun doar atît. Lipsa timpului e direct proporţională cu pretenţiile pe care le am faţă de propriul scris: nu sînt niciodată pe deplin mulţumit. Poveştile de faţă nu se aflau pe agenda mea de lucru, deci le pot scrie numai în două feluri. Fie pe drumul dintre serviciu şi casă, fie chiar la serviciu.

Ideea de a scrie la serviciu mi-e mult mai dragă, cum sînt probabil influenţat de titlul pe care îl găsisem iniţial foiletonului: „Aventuri în cîmpul muncii”.

Unde să scrii o astfel de carte, cu un astfel de titlu, decît chiar la serviciu… mascat de vreun utilaj, bruiat de zgomotul compresoarelor, în vreo poziţie inconfortabilă, la o masă de laborator mult prea înaltă? Majoritatea textului pe care îl vei citi în continuare este scris direct pe telefonul mobil apoi trimis mie însumi via e-mail. A urmat copierea în .word, diacriticele, corectura. În realitate, articolul peste care îţi arunci acum privirile poate reprezenta o dublă premieră mondială: e scris pe un telefon mobil şi e scris la serviciu în timpul programului. Nu-i asta deja o chestie destul de simpatică?

Canadienii au o vorba: cea mai nasoală zi la pescuit e mai făină decît cea mai bună zi la servici. Dar eu simt că trebuie făcută o completare: depinde de job! În episodul anterior, v-am enumerat cîteva dintre ocupaţiile cu care mi-am trecut vremea în ultimii ani. Nu le repet, vreau numai să adaug: scrisul nu-i la fel ca celelalte! Trebuia neapărat să fi făcut înşiruirea, să fi pus punct, apoi să fi menţionat separat ocupaţiunea preferată. Scrisul. Pentru că niciodată nu aş da o zi la masa de scris pentru o zi de pescuit!

Îmi amintesc foarte clar, de parcă s-ar fi întîmplat ieri, prima mea întîlnire cu munca – asta avînd loc prin intermediul unei mături pe care bunicul mi-a pus-o în mîini cînd aveam vreo opt ani. Eram la ţară la bunici, era vară, o căldură toridă cădea dintr-un cer albastru şi aveam chef de jucat cărţi cu prietenii, la umbra unui măr văratec care avea cele mai dulci mere pe care le-ai mîncat vreodată (mărul acela nu mai există, între timp a fost tăiat de vecin pentru că strica „linia” gardului!).

Prima mea întîlnire cu munca a fost scurtă. Pe la minutul trei bunicul mi-a smuls mătura din mîini, spunîndu-mi îmbufnat că trebuie să mă ţin cu dinţii de carte, că de muncă n-o sa fiu bun!

“Nu-mi trebuie să-mi mîngîi curtea cu mătura, dă-o-ncoa!”

De atunci, bunicul evita să mă mai pună la treabă.

El în schimb începuse foarte de timpuriu, mai exact imediat după terminarea primelor opt clase. Taică-su îl urcase într-o căruţă şi-l dusese la Dumbrăveni, unde exista pe atunci un han, cu gîndul de a-l ruga pe hangiu (o rudă mai îndepărtată) să-l ia pe copil ucenic acolo. Pe drum mîncaseră puţin iar seara au ajuns la Dumbrăveni înfometaţi de-a binelea. După ce au stabilit condiţiile “contractului”, bunicul şi-a luat la revedere de la taică-su şi a rămas ca angajat al hanului – plata constînd în casă, masă şi “învăţarea pe gratis a unei meserii”. Hangiul se întrerupsese de la masa de seară pentru a-i primi dar după ce totul a fost stabilit, s-a reîntors cu nasul în strachina lui – nu înainte de a-l întreba pe băieţandrul de 14 ani (care era pe atunci bunica-meu) dacă nu dorea să mănînce ceva. Bunicul fusese învăţat să fie respectuos şi să refuze primul îndemn aşa că a aruncat un politicos “poate mai încolo”.

“Mai încolo ne culcăm”, i-a retezat-o hangiul, fără să îl roage şi a doua oară. Şi “mai încolo” a venit imediat; bunicul n-a avut ce face decît să se ducă trist şi ascultător la culcare. Pentru prima oară singur, într-o cămăruţă strîmtă pentru slugi, departe de casa şi satul lui, bunicul nu putea adormi de fel. Se gîndea probabil la mama, la fraţii şi surorile lui care păreau dintr-odată groaznic de departe.

Departe ca într-un fel de altă ţară aflată cam la cincizeci de kilometri, sau o un altă dimensiune din care el fusese expulzat din motive economice: erau şapte fraţi şi surori şi nu destulă mîncare. Bunicul era al doilea cel mai mare dar cel mai sociabil şi cel mai glumeţ dintre cei mari. Părinţii ştiau că el avea şansele cele mai bune să se descurce printre străini, de ceilalţi nu ar fi fost la fel de siguri, aşa că l-au dat la o parte pe cel mai bun. Bunicul nu înţelegea asta şi plîngea cu capul în pernă ca să-şi înăbuşe suspinele. “De ce eu? De ce eu?” Îi era teribil de foame, maţele îi ghiorăiau, gura îi saliva, pentru că în cap i se tot învîrteau bucatele de pe masa hangiului: cîrnaţi, roşii, brînză, pîine de casă. Într-un final, copilul care era bunicul pe-atunci, a coborît uşor pe scări, a ieşit afară în grădina în care ochise la venire nişte cepe ceva mai răsărite şi a smuls cîteva. Le-a scuturat bine de pămînt şi a revenit în casă. Dintr-un dulap a găsit cu greu, pe dibuite, o coajă uscată de mămăligă şi cu coaja asta tare şi-a potolit foamea, pentru că avea dinţii tari de mînz bunicul pe atunci, era altfel decît cînd l-am cunoscut eu. Nimeni nu ştie acum cum arăta bunicul pe atunci, nici chiar eu nu ştiu, deşi tare mult aş vrea!

Mămăligă, ceapă verde şi sare, asta a mîncat.

“Muşcam din mămăligă şi pe urmă întingeam cu ceapa în solniţă şi mestecam repede, să nu mă surprindă hangiul şi să creadă că vreau să-i fur bani sau altceva.”

“Şi altceva ai mai mîncat, bunicule?”

“Normal că am mîncat şi altceva după ce mi-am tras sufletul oleacă! Le-am încercat altfel: muşcam din ceapă prima, apoi bucata de mămăligă o tăvăleam prin sare şi aşa avea parcă cu totul alt gust.”

Dar nici după “masă” nu a putut dormi deoarece sarea şi ceapa îi provocau arsuri la stomac, obligîndu-l să coboare din oră în oră jos, pe scări, înapoi în bucătărie, unde se afla găleata cu apă.

Şi aşa s-a zvîrcolit în pat şi a urcat şi coborît pe scări pînă s-a făcut dimineaţă.

Mi-a repetat de multe ori întîmplarea cu hangiul şi de fiecare dată încheia subliniind tîlcul poveştii: în viaţă trebuie să fii îndrăzneţ şi nu trebuie să dai cu piciorul şansei.

Las acum povestea aceasta să cadă singură frumos-înapoi, în locul pe care îl ocupă de treizeci şi patru de ani de cînd a plasat-o bunicul acolo, şi unde se află laolaltă cu multe altele – sînt un fel de cîrlige, de sîrme oţelite şi de proptele asemănătoare celor pe care le folosesc grădinarii cînd vor să forţeze un bonsai să crească într-o anumită direcţie, cît mai perfect – astea au fost cadourile primite de la el, poveştile, şi eu eram pe atunci un fel de bonsai care se lăsa influenţat de ele fără să aibe habar de nimic.

Îmi amintesc acum la fel de bine primul contact pe care l-am avut cu “serviciul de la oraş”. Eram cu mult mai mic cînd m-a dus mama la întreprindere la ea. Aveam între patru şi cinci ani.

Prima imagine pe care o am legată de contactul meu cu întreprinderea este următoarea: sînt cu mama de mînă, ea deschide uşa unei camere uriaşe cu geamuri puţine şi gălbejite, dublate din exterior cu sîrmă împletită, în centru sînt nişte dulapuri de tablă gri pentru haine precum şi o bancă lungă dim metal. Acolo, mai multe femei se schimbă din hainele de muncă în cele de oraş, una dintre ele este foarte tînără şi complet dezbrăcată. Mama le spune că eu sînt copilul ei iar ele nu se feresc şi vin aşa cum se găsesc, să mă vadă mai de aproape. Imaginaţi-vă, aceasta a fost prima mea imagine legată de ce înseamnă serviciu. E oare de mirare că întotdeauna mi-am dorit să ajung în cîmpul muncii, că nu mi-a trecut vreodată prin cap să deschid o afacere?

Dar permiteţi-mi să vă dezamăgesc: în prima mea zi la serviciu nu am văzut femei dezbrăcate, de fapt nu am văzut nici măcar o singură femeie îmbrăcată, şi adevărul este că în fond şi la urma urmei n-am văzut nici măcar un bărbat. Coborînd din acceleratul de Bucureşti nu am găsit pe nimeni care să mă aştepte în gară. Şantierul unde urma să lucrez primele şase luni se afla într-o localitate numită Sîn Petru. Uitaseră complet de mine. Tot ce aveam era un număr de telefon la care am sunat de zeci de ori de pomană.

Aveam 24 de ani şi tocmai scăpasem de cele şase luni de armată. Cu o lună în urmă, unchi-meu, fratele mamei, mă luase la sediul unei mari întreprinderi din Bucureşti, Energoconstrucţia. El lucrase toată viaţa acolo (ca maistru) şi cunoştea pe toată lumea de la ultimul necalificat pînă la directorul general Tuleaşcă. Se interesase dacă nu se putea crea un post de inginer constructor stagiar. Pentru mine. Directorul de la Resurse Umane împreună cu cel Economic doriseră să mă vadă. Sediul era ultra-central, pe calea Dorobanţilor. Lumea era frumos îmbrăcată, secretarele erau stilate. Nu mă simţeam în largul meu. Veneam dintr-un cu totul alt mediu, după şase luni numai printre bărbaţi, unde toţi superiorii (căpitani, maiori) arătau cît de cît în formă, mustăcioşi şi încruntaţi . Vă închipuiţi mirarea mea cînd ajuns în faţa directorului economic, îmi ridic ochii ca să găsesc un grăsan tînăr şi serios care în mediul “de armată” ar fi primit numai şuturi în fund şi cel mai prost sector de curăţat.

Directorul economic terminase tot Utilaj Tehnologic, ca şi mine, dar avînd pile mai puternice (unchi-su sigur nu era maistru!) fusese propulsat director aproape imediat de pe băncile facultăţii. Şi voia nici mai mult nici mai puţin decît să-i spun numele îndrumătorului meu de la proiectul de stat. Cum dintr-o stupidă coincidenţă (de care era foarte mîndru) terminasem, cum spun, aceiaşi facultate, voia să-mi arate că îi ştie pe toţi.

“Numele, numele, cum naiba îl cheamă pe moşu’?” asta aveam în cap şi bruiat de cele şase luni de armată, pur şi simplu nu-mi puteam aminti.

Împreună cu cei mai buni doi prieteni de facultate, avusesem acelaşi îndrumător de proiect. Un bătrînel de peste şaptezeci de ani, micuţ de înălţime, adus de spate, cu părul alb – un profesor emerit care, la vremea cînd eu eram în anul cinci, se afla deja la pensie dar încă îşi păstra biroul. Încă mai lua din cînd în cînd studenţi la proiectul de stat dar de predat, nu mai preda. Fusese o somitate în domeniu. Extrem de sever cu ani în urmă, cu vîrsta devenise pîinea lui Dumnezeu. Îl poreclisem “moşu” şi cînd ceilalţi doi prieteni vorbeau cu mine, chiar termenul ăsta îl foloseau: “Cînd ne întîlnim cu moşu?” “Te-ai pregătit pentru moşu’?”

De multe ori cînd ieşeam la o bere cu băieţii şi dam noroc, ciocneam mai întîi în cinstea lui. Cel mai mult ne rugam la Dumnezeu să fie sănătos moşu’, să nu se îmbolnăvească pînă la susţinerea proiectului de Stat, pentru că eram complet “aerieni” în ce priveşte materia.

Ne întîlneam cam o dată la două săptămîni. Proiectul pe care ni-l propusese era acelaşi pentru toţi trei: proiectarea unei maşini de decopertat asfaltul uzat. Ştiţi, tancurile alea de le vedeţi uneori pe autostrăzi, cu tamburul gigant rotinduse, fum şi miros de păcură pe dedesupt, bandă de evacuare direct în autobasculantă? Despre monstrul ăla era vorba. Fiecare dintre noi trebuia să conceapă cîte unul, trei dimensiuni, trei parametri diferiţi, trei sisteme hidraulice diferite.

Cum am spus, fiind de treabă, într-o zi, chiar la început de proiect, ne-a lăsat în biroul lui şi ne-a spus că şi-a uitat cheile de la maşină. Urmă să revină peste o oră, timp în care ne-a lăsat să ne uităm pe două proiecte mai vechi. Proiecte făcute de alţi studenţi înaintea noastră. Dimensiunile erau identice cu cele primite de amicii mei. Cu o rapiditate extraordinară au copiat tot ce se putea copia de acolo într-o oră. Eu mă uitam cu invidie la ei şi-mi plîngeam de milă. Într-o oră, ei aveau schiţele principale pentru proiectul de Stat!

Cum m-am descurcat veţi vedea în episodul trei unde voi povesti un pic şi despre experienţa şantierului. În cele şase luni de şantier consider că am învăţat tot ce-mi trebuia ca să mă descurc toată perioada cît am muncit şi cît voi mai munci în continuare în Canada!

Chestiile astea nici nu le mai postez pe blog, că-s prea de tot!

Continuarea AICI

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.