Episodul 3 – “Şantier, frate!

Episodul anterior AICI

Cînd am dat eu la facultate nu apăruseră peste tot prin Bucureşti mănunchiurile de cabluri negre atîrnînd grele de stîlpi, mai ales în intersecţii. Dacă înţepa firul vreunul, fura curent, nu informaţie, ca acum. Computer avea un singur amic, Boabă; şi-l construise singur, şi cînd mergeam pe la el jucam un fel de tenis de masă în 2D pe ecran complet negru. Erau alţi ani, nu apăruse internetul.

În lipsa internetului m-am informat printre prieteni unde ar fi mai bine să dau la facultate şi din vorbă în vorbă m-am hotărît să dau la Construcţii. Mă atrăgea, cred, viaţa de nomad din şantier în şantier, din oraş în oraş (îmi imaginam cum în fiecare oraş las în urmă o femeie, la care mă puteam întoarce oricînd după un simplu telefon – cum făcea unchi-meu la vremea aia) dar îmi plăcea şi ideea că la sfîrşitul unui proiect, în urma mea ar rămîne o construcţie din beton, nu o foaie de hîrtie. Cel mai mult uram ideea de a sta la un birou şi de a-mi irosi viaţa fără să mă distrez în fiecare zi.

Prin urmare am decis să mă fac inginer constructor. Sfătuindu-mă cu prietenul meu cel mai bun, am hotărît să dăm împreună la aceeaşi faculate. Noi credeam că toate cinci sînt cam la fel (Civile, Utilaj Tehnologic, Hidrotehnică, Instalaţii, Drumuri şi Poduri) dar, fiind noi băieţi deştepţi, ne-am interesat unde sînt locaţiile fiecăreia. Utilajul era singura cu locaţie ultra centrală.

“Romană, ASE, gagici, berării cît cuprinde, deci dăm la Utilaj!” a hotărît prietenul meu.

După ce fusesem cam puşlama în liceu, am reuşit să întru printre primii 25 cu o medie imensă şi odată cu examenul am avut şi o surpriză. Clădirea din centru a facultăţii fusese împrumutată pe o perioadă nedeterminată Bibliotecii Naţionale.

Aşa că celor de la Utilaj li se ofereau din milă, săli de curs pe la celelalte patru facultăţi. Cu T-uri, tuburi de proiecte şi cursurile în spinare trebuia să străbatem uneori tot oraşul (între lacul Tei unde se află Hidrotehnica pînă la Piaţa Iancului unde erau Instalaţiile). Vestea şi mai rea a fost să aflăm că din Utilaj ieşeai inginer mecanic, nu constructor, cum crezusem noi. Era singura facultate din Construcţii cu profil mecanic! Motoare, vîscozităţi, parametri de ardere, cifre octanice, automacarale, buldozere, basculante… basculante! – iar ai mei nici nu avuseseră vreodată maşină! (se subînţelege că nici eu).

Şi toate astea pentru că nu existase un punct de informaţii (sau internet).

Nu e de mirare că mă duceam la cursuri cu-o mare lehamite. Era de ajuns să spună vreunul din gaşcă “poker?” că imediat o uşcheam toţi patru în căutarea unei săli goale. Ne duceam şi prin parcuri, baruri sau la vreunul acasă să ascultăm muzică. La examene învăţam numai după cursuri xeroxate reuşind totuşi să luăm de obicei note mari.

Iac’aşa a trecut un an, doi, trei, patru şi am ajuns la proiectul de stat.

Cum spuneam… o maşină de decopertat asfalt. (vă întreb ca la serialele de pe dvd: vreţi cu preview episod anterior sau fără? J) Doi dintre amici aveau proiectul ca şi făcut, după hîrtiile date de moşu. Eu doar mă agităm şi mă învîrteam prin cameră precum pasărea aia de-i zice fute-vînt. Gîndul că ei îl aveau gata fără să fi făcut vreun mare efort îmi tăia orice putere de muncă, în loc să mă ambiţioneze. Lîncezeam şi amînam, astfel încît proiectul meu nu avansa, iar apropierea verii în loc să mă bucure îmi trezea dureri de cap. Fără să fac nimic, mă simţeam obosit. Nici nu munceam, nici nu învăţam dar nici nu puteam să mă distrez cînd ştiam ce vine.

Într-o zi, cînd tot aşa îmi trăgeam fire de păr din barbă (dar de muncit nici prin cap nu-mi trecea), prietena mea s-a gîndit să-i ceară sfatul tatălui ei. Mai degrabă totuşi cred că eu am rugat-o, ştiind că la Nicolina Iaşi fusese proiectat un astfel de utilaj, iar tatăl ei era ieşean de vază, cunoştea multă lume bună. Nicolina, din cîte ştiu, era la vremea aceea singura fabrică din ţară unde se proiectase o maşină de decoperat asfalt dar nimeni nu se aventurase să şi o construiască, cum mai mult ca sigur n-ar fi funcţionat.

Şi exact la fel ca în Lanţul slăbiciunilor, de la mine la prietena mea, de la prietenă la tatăl ei, de la tatăl ei la un alt prieten iar prin acela s-a ajuns la un inginer proiectant de la Nicolina Iaşi. Într-o săptămînă aveam proiectul la linia de sosire a acceleratului de Iaşi, în gara de Nord. Adus de controlorul-şef în schimbul unei atenţii.

În cartuşul din stînga, pe toate foile, scria Nicolina Iaşi. Dar după încă o săptămînă, îl aveam făcut “la geam”, duplicat. Acum în cartuş scria frumos Cornel Bălan. Viaţa redevenise frumoasă.

Ca o paranteză.. uitîndu-mă în urmă şi acum aş face la fel. În primul rînd visul meu nu era să lucrez în proiectare. În al doilea rînd proiectul era imposibil de realizat şi dovada cea mai bună era faptul că nici măcar cel de la Nicolina, proiectat de ingineri cu experienţă, nu ajunsese să fie construit. În al treilea rînd, nici pînă în ziua de azi n-ar fi fost nevoie de utilajul respectiv în ţara noastră, cum autostrăzi tot nu s-au construit. Dar cel mai important aspect era faptul că aterizasem în Utilaj mai mult printr-o întîmplare, fără să fi ştiut cu adevărat ce înseamna (sau fără să fi avut vreo chemare). Am trecut examenele cu brio doar pentru că aveam prieteni de care mă legasem şi cu care voiam să fiu în continuare dar mai ales împins de la spate de gîndul că părinţii m-ar fi aruncat fără nici o discuţie în stradă dacă aş fi repetat vreun an. Nu vreau să-i zgîndăresc acum pe acei cîţiva dintre voi lipsiţi de simţul umorului dar preaplini de moralitate ce nu vor pierde ocazia acum de-a spune că din cauza inginerilor slabi pregătiţi ca mine se duce ţara de rîpă… dar totuşi o fac… ingineria era un domeniu atît de saturat încît devenise locul de unde plecai cu o diplomă pentru a reuşi în viaţă. So relax, cu patalamaua aia de inginer, dar fără să profeseze vreodată, Iliescu a ajuns preşedinte (Hidrotehnică în Construcţii), Dan Bittman cîntăreţ (tot Hidrotehnică), Cristian Tudor Popescu (Automatizări) jurnalist… domeniul advertising e plin de ingineri iar despre scriitorii-ingineri nici nu mai pomenesc.

În ziua examenului de Stat, cum am spus, singurul nostru mare stres era sănătatea lui moşu. Ne închinam prin faţa fiecărei biserici pe lîngă care treceam. Să rămînă ferit de boli, necălcat de maşini, neatacat de vreun hoţ. Fie că rugile ne-au fost auzite, fie că moşu avea o sănătate bună şi era norocos de felul lui, totul a mers ceas. Reamintesc ce spusesem în episodul anterior, că mă trezisem printre ultimii din toată seria şi că toţi profesorii de treabă fuseseră aleşi de alţii dar adaug acum, privind în urmă: nimic nu este mai important decît norocul!

În cazul nostru, al meu şi al celor doi colegi, “studenţii” moşului, prezentarea examenului de stat a decurs exact cum prevăzuse cu cîteva zile înainte de susţinere (la o bere) cel mai bun prieten al meu… “băi, puneţi pariu că cei din comisie nu or să aibe curaj să ne pună nici o întrebare grea de teamă că dacă noi nu o ştim îl ofensează pe moşu?”

Aşa a fost. Profesorul Ştefănescu era singurul profesor emerit, singurul oficial la pensie dintre ei şi singurul care avea la activ un proiect legendar. Fusese unul dintre proiectanţii şefi ai metroului bucureştean!!

Iar noi îi spuneam moşu… Chiar nu există scuză pentru asta, acum serios vorbind… dar mai mult ca sigur eram încă fără minte pe atunci…

La adăpostul faimei şi carismei acestui mare profesor am trecut toţi trei cu note între 9 şi 10, întrebările care au îndrăznit să ni le pună cei din comisie fiind de-a dreptul banale.

Ce să mai adaug să mă scuz?… pe lîngă faptul că nu-i spusesem pe nume (ne adresam simplu cu “dom’ profesor”) şi nu luasem niciodată cursuri cu el, peste memoria mea trecuseră nemiloasele şase luni de armată, răstimp în care învăţasem numele a zeci de camarazi, căpitani şi maiori (între timp le-am uitat şi pe alea :) ) şi spaţiul pe “hard drive” fiind limitat, uitasem “la schimb” numele unor colegi de facultate, a unor profesori, poate a unor vecini de la blocul din faţă.

Şi uite că grăsanul de director economic se răţoia acum la mine să-i spun neapărat numele îndrumătorului… În fine, după cîteva zeci de secunde penibile, timp în care şi unchiu-meu pălise un pic la faţă, am bîiguit că nu-mi pot aminti defel dar i l-am descris trăsătură cu trăsătură cum ai face portretul robot la poliţie, am specficat detaliul cu metroul şi chiar voiam să mint un pic şi să spun că printre studenţi e poreclit de toată lumea “moşu”, cînd din fericire şi-a adus el aminte: “Ah, domnul profesor Ştefănescu!”

Apoi m-a angajat pe loc (astea-s interviurile care-mi plac! :) ) cu condiţia să accept primul proiect tocmai la Braşov: diurnă peste salariu plus apartament plătit de firmă şi posibil maşină. Am acceptat cum altceva nu prea era.

La Braşov ce credeţi că se întîmplase? Ceva tipic de România.

Braşovul era deservit de o termocentrală pe cărbuni. Cenuşa rezultată din arderea cărbunilor era deversată într-un bazin descoperit, imaginaţi-vă ceva imens, cam cît patru terenuri de fotbal. Totul gri, dezolant. Deasupa cerul albastru, de jur împrejur păduri. Bazinul se afla în vecinătatea unei comune de lîngă Braşov, Sîn Petru. Deversarea asta mersese ok timp de vreo douăzeci de ani, dar acum bazinul se umpluse. Construirea unuia nou costa multicel şi bineînţeles fusese amînată la nesfîrşit. Braşovul a sunat Energoconstructia şi i-a angajat pentru proiect cînd cenuşa începuse aproape să dea pe afară. Mai erau vreo şase luni pînă venea frigul iar termocentarala nu avea unde să deverseze.

Proiectanţii de la Energo găsiseră o soluţie ingenioasă: construirea unui al doilea bazin învecinat (decopertînd iarba) prin folosirea cenuşii primului bazin pe post de fundaţie. În felul ăsta cîştigau un an sau doi… se mai putea deversa o perioadă în primul bazin în timp ce se lua cenuşa – devenită material de construcţie! – pentru al doilea. Vreo 4 excavatoare săpau şi încărcau cenuşa, 40 de basculante o transportau, zeci de buldozere şi compactoare o nivelau. În aer, praful de cenuşă era atît de dens încît îţi intra în toţi porii din piele, prin pantaloni, chiloţi, şapcă, orice. Pe un deal se găsea o singură construcţie: sanatoriul bolnavilor de tbc şi cu greu, pe fondul plîngerilor lor (venise şi o televiziune) îşi făcuse apariţia o autocisternă care stropea zilnic drumurile şantierului. Era bineînţeles o glumă, cum chiar şi din spatele autocisternei ieşeau turbioane mari de praf.

Lucrau acolo aproximativ o sută de oameni. Făcuseră şantier toată viaţa lor şi singurul motiv pentru care veniseră era faptul că şantierul plătea bine, că aveau diurnă şi chiria plătite în timp ce salariul îl puteau trimite familiilor, minus banii de votcă.

Haosul ăsta de vestul sălbatic urma să-mi fie primul servici.

Continuarea AICI

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.