Câmpurile și Träumenhelm

Câmpurile
14 67 94

Se întunecă afară. Soarele nu a apus complet şi încă mai aruncă lumini portocalii pe scaunele autobuzului. Ce ciudat trece vremea Eram în plină zi acum ceva timp, puțin după ce am plecat, când autocarul înainta liniştit între cele două câmpuri. Acum sunt aproape de primul sat, dar nu acolo îmi este destinaţia. Se văd acoperişurile caselor şi vârful morii. Trec prin marea curbă unde se află cimitirul şi îmi amintesc cum în copilărie căutam acolo liliac împreună cu verişorii mei. Nu mi-a plăcut niciodată satul ăsta funebru.
Trec pe lângă marele pom roşu de lângă şcoală şi întrezăresc lunca ce duce spre al doilea sat, spre satul meu adevărat. Văd case pe care nu le-am văzut niciodată înainte, dar îmi par familiare. Îmi amintesc doar de vila cea mare aşezată cu puţin înainte de casa mătuşă-mii. Nu s-a schimbat cu nimic. Autobuzul opreşte exact unde îmi aminteam, unde era micul magazin. Acolo era staţia şi acum mult, mult timp.
– Bună seara, îi spun şoferului.
Cobor din autobuz. Soarele pare să fi intrat de mult în pământ. Rămâne doar o lumină vagă pe cer şi în sat. Mai este foarte puţin de mers până la casă. Este răcoare şi mă trec sudori reci. Prin lumina crepusculară îi văd pe copii venind spre mine şi parcă încep să îi aud. Mă aşteptam la asta pentru că făceau acest lucru şi atunci. De-abia îmi reţin un zâmbet. Cei doi copii ai mătușii mele, verii mei, doi copilaşi despărţiţi de patru ani. Mă strigă pe nume.
– Ai venit, ai venit Radule! Credeam că nu mai vii. Vii numai cu forța la noi. Ai întârziat mult! Foarte, foarte mult! Spun ei zâmbind.
Mergem toţi trei cu fanfară către casă. Ba mă iau la pumni, ba o iau ei la fugă. Ei nu s-au schimbat deloc, iar gardul parcă are aceeaşi culoare roşiatică. Copiii deschid poarta și observ că soneria de la intrare tot nu merge. O zăresc pe mătuşa mea întinzându-şi rufele în curtea interioară, acolo unde ajungem şi noi după ce trecem de grădină.
– Hai salut nepoate!
Deşi se lasă întunericul, eu sunt fericit. Mi-am dat seama că mi-a fost foarte dor de ei. Copiii trag de mine şi mă duc către căsuţa lor din lemn din fundul curţii. Un întreg alai de câini şi pisici şi animale ne urmăreşte peste tot. Au mai făcut un etaj la căsuţă, se vede că au lucrat din greu. Cel mare va ajunge cu suguranță inginer constructor.
S-a întunecat de-a binelea. Din acestă cauză mătuşa-mea ne cheamă să venim în casă și aşa şi facem. Înăuntru este o beznă totală. Văd doar părţi din obiecte datorită puţinii lumini de afară.
E linişte… Dar după ce dadi aprinde lumina copiii se pornesc din nou la ceartă din cauza oricăror motive care mai de care mai banale. Atâta larmă. Mă cert şi eu cu ei cât apuc. Nu suport copiii mici, dar la ei ţin căci sunt din familie, iar timpul petrecut aici m-a deconectat întotdeauna. Cu adevărat, îmi place aici.
Mâncăm de seară, ne jucăm cât ne jucăm, vorbim cu cănile de ceai în mână, în pijamale, în pat, în camerele calde şi ne ducem la culcare. Ei, toţi trei, dorm într-o singură cameră. La sfârşitul zilei eu rămân singur în camera mare, în patul lat în care ar încăpea mulți oameni, cu faţa în sus. Afară începe să bată vântul. Nu sunt obişnuit cu această senzaţie. Adorm cu greu; rămân puţin treaz cu gândul la lucruri. Venirea somnului mă face parcă şi mai lucid. Se disting zgomotele unui televizor, poate din camera de alături. Vântul de afară se scutură prin frunzele de viță de vie, iar un câine începe să latre imitându-şi fratele-lup. Aud bătăi cu pumnii în uşă. Accept că este fără doar şi poate unul din verii mei şi adorm.

* * *

Azi mergem la râu! De când aştept asta! Maria nu prea voia, dar copiii au convins-o. O înţeleg, sunt greu de ţinut în strună asemenea monştri şi la fel de complicate cerinţele gospodăriei. Vărul meu cel mai mare duce în spate rucsacul cu mâncare şi apă.
Cerul se arată senin astăzi. E în aer o slabă adiere ce agită firele de iarbă. Noi o luăm la pas pe drumul cu lespezi de piatră, iar Maria îmi reaminteşte despre sat, scurte istorioare ironice despre vecini şi rude antipatice, oamenii care au murit şi oamenii noi, deşi puţini, care mai vin. Maria este tânără, foarte tânără, aşa îmi pare mie. Poate că personalitatea i-a păstrat un aer jovial. Îşi poartă părul brunet şi lung în coadă. Are o faţă de ţărăncuţă naivă. Într-adevăr, este o femeie onestă.
Trecem pe lângă biserica în care nu am intrat niciodată. Sunt câteva mici morminte vechi în curtea ei. Vedem apoi şcoala cea mare şi albă. Pătrund cu privirea în interiorul rece cu mobilă nouă şi pupitre frumos aranjate, şi cobor apoi ochii repede în pământ, printre lespezile de piatră. Copiii se joacă undeva departe, în faţă poate, şi de-abia dacă îi aud. Maria îi priveşte liniştită. E cald şi frumos afară, aşa ca îmi întind corpul şi mă uit spre cerul cu nori albi. Copacii sunt atât de înalţi şi verzi, este vară. Aştept afară, în timp ce cei trei intră într-un magazin pentru a cumpăra câte ceva. Ne continuăm apoi drumul.
Înainte, în partea dreaptă a drumului, se vede pădurea.
– Sunt câini acolo! spune Maria. Uită-te la ei cum sunt, Radule. Copiii merg înainte, în acelaşi joc, fără frică.
Este o staţie meteorologică prin zonă. Vântul scutură micile cutii de aluminiu legate de acoperişul unei case. Par becuri aprinse în lumina soarelui. Vedem şi staţia de epurare a apei, în stânga. În depărtare, zăresc piloni de piatră căzuţi aproape de apă. Sunt bărci de lemn părăsite pe malul lacului și, mai apoi, e câmpie verde şi umedă cât vezi cu ochiul.
Aici vin turmele la păscut. În partea dreapta însă, se văd moara, casele satului şi, mai departe, mult mai departe, sunt marile câmpuri pe care nu le văd.
Aici e locul în care râul vine din depărtare şi coteşte înapoi, iar noi suntem în fața acelei mari cotituri. Coborâm către râu, pe panta abruptă, nepietruită. Alergatul copiilor stârneşte praful ce se ridică în aer şi astupă privirea. Spre vest, prin zidul de praf, se vede soarele acum la apus. E un vânt nelumesc aproape de râu și de-abia dacă aud vocea Mariei.
– Îţi place aici? întreabă ea zâmbind.
Sar peşti, din râu, deasupra apei, pe alocuri. Mergem înainte, pe zona pietruită de lângă râu, pe care sunt desenate cu cretă lucruri fără de înțeles. Observăm o silueta în depărtare. E o voce de femeie, care strigă cu putere şi disperare. Maria o recunoaşte, deşi nu înţeleg cum ar putea, de la această distanţă. Îmi spune că strigă ori după băiatul ei cel mic, un ţigănuş, ori după vaci. Ne aşezăm pe jos, cu faţa către râu, şi mâncăm din lucrurile aduse în rucsac.
Dinspre sat, se îndreaptă către noi un câine mic şi alb, dând din coadă. Îl văd clar de aici.
– Elice! Elice! țipă copiii îndreptându-se spre câine.

– Ne urmăreşte peste tot, explică Maria. Ea îi cheamă pe copii înapoi după câteva minute. Câinele rămâne culcat lângă panta nepietruită pe care am coborât noi. Noi mergem înainte, uitându-ne mereu înapoi la Elice, până când soarele intră în pământ sau apă, şi nu mai putem vedea. Vântul tot bate dinspre râu lăsând la iveală un zgomot marin. E momentul în care decidem să ne întoarcem.
Jos, lângă pantă, câinele nu mai este. Copiii încep să plângă, iar Maria încearcă să-i liniştească spunându-le că Elice ştie drumul către casă. Noi urcăm către sat şi trecem prin aceleaşi locuri acum doar zărindu-le prin întuneric. Copiii propun să o luăm pe altă cale pentru a găsi câinele, dar tot pe drumul principal o apucăm. Vântul suflă cu forţă. Îi aud cu greutate pe copii plângând. Maria merge înainte liniștită, până când observă şi ea că s-au adunat nori de ploaie. Se-aud, tot mai tare, tunetele.
Un gigant nor furtunos acaparează tot cerul. Parcă e mai zi aşa. Parcă e de fapt miezul zilei. Copiii o iau la fugă, iar noi îi urmăm curând. Plouă cu picături mari şi cerul răsună. Ţin cu greutate pepenele pe care îl am în mâna, dar, la un moment dat, îl ia Maria. Copiii sunt de mult dispăruţi în faţă, către casă. Văd numai spatele Mariei, până când ajungem acasă şi recunosc gardul de un roşu şters. Intrăm înăuntru. Parcă-i văd pe copii, parcă o văd şi pe Elice, e atâta întuneric în miezul zilei ca în timpul unei eclipse. Intrăm şi-n casă. Parcă cei mici se învârt în jurul meu şi se duc adânc, adânc în labirint, poate în beci, şi mă ameţesc. Ferestrele sunt ca nişte reflectoare, lumini puternice, şi ropotul încă se aude de afară. Peste toate acestea, aud zgomotul unui televizor, cu muzică, poate un jingle. Nu mai ştiu nimic.

***

Am văzut aici lucruri pe care nu le mai văzusem de mult timp sau poate nu le văzusem niciodată. Atația copaci în bătaia vântului sau cerul mare cu nori întunecați ori senin. Mă opresc uneori din mers, singur pe drum, și realizez cată liniște mă înconjoară. Nu e nimeni pe drumurile satului, iar eu pot sta așa ore întregi așteptând un zgomot artificial, ce nu face parte din natură. Și mergând așa, pe lespezi de piatră jumate-n pământ și iarbă, am dat peste o bătrână, înaintând agale cu privirea-n jos în timp ce cerul i se întuneca în urmă.
– Bună seara, nepoate. Atât de mult m-a zguduit apariția babei că am stat câteva momente bune să-i analizez replica.
– E deja seară?
– Sigur că seară îi. Uite ce întuneric se face, spuse bătrâna. Dar tu de unde vii, mamaie? Purta haine vechi, o fustă cu imprimeuri florale si un pulover prăfuit de parcă ar fi venit de la câmp. Baticul negru îi lăsa câteva fire din părul alb sa iasă la iveală. Cu ochii închiși și un baston straniu în mâini – gros la capul superior și subțiindu-se către pământ, de culoare arămie, de parcă lemnul ar fi fost încă viu – dibuia drumul.
– Vin de la oraș mamaie, am spus eu râzând cu o voce care m-a înfiorat în primă fază.
– Ha? N-aud eu bine? Care-i orașul ăsta de care îmi zici tu acuma? Eu nu cunosc. Aici tot ce vezi îi numai câmp și pustietate și pădure. Cât departe era orașul meu într-adevăr? La cincizeci-șaizeci de kilometri? Nu cred, gândesc eu, am mers mult mai mult până aici, a fost o călătorie mult, mult mai lungă de atât. Nu-i mai frumos aicea la noi decât în orașul ăla al tău?
– Nici nu mai știu, am spus eu. E atât de departe amintirea asta că parcă am stat aici milenii.
– Se înțelege, spuse batrână ca răspuns la prima mea replică – cea rostită clar – sau poate la cea de-a doua – doar gândită – sau chiar la amândouă, dovedind o intuiție de invidiat.
– E atâta liniște aicea, mamaie. Aș sta numai aici dacă aș putea…
– Păi poți aceasta și chiar mai mult, dar mai întâi trebuie să-ți spun o poveste despre un băiat, evanghelist de nume. Și-a început ea așa să povesteasă cu o voce care parcă se întinerea pe sine în timp ce continua…

* * *

Acum ceva timp, nu mai mult de câteva zile cu siguranță, am fost parcă pe la câmp. Am luat-o pe ulița prăfuită și , dincolo de casele cu gard de sârmă, am zărit holdele verzi si am rămas pe loc. Mi s-a pus puse un nod in piept. Aveam o stare de vertij. Magda a spus ca mi-a fost cu adevărat dor de câmp.

La granița dintre sat si câmp, se afla o casă din caramidă, dărăpănată, împrejmuită de un gard de sârmă. Magda a spus ca trăia un bătrân aici si a murit, iar copiii lui nu mai veneau. Auzise că un om mai bogat de prin sat va cumpăra terenul.
Am luat-o apoi pe cărarea dintre sat si câmp, cea paralelă cu amandouă, îndreptandu-ne spre râu. Privind spre partea dinspre sat, vedeam doar grădinile curților si, privind spre partea câmpului, vedeam lanurile înalte de porumb. Am trecut pe lângă marile si vechile silozuri, în care se adună grânele câmpului. Magda este tanără si jucăușă. Vorbește tare si teatral si râde cu toata inima. Când e interesată sau minunată de ceva, o spune cu toată gura de parcă mușcă dintr-un măr infometată. Am ajuns intr-un final la mica dar înalta pădure din care se auzeau vaietele câinilor. Asta era pe la apus si cirezile veneau de la păscut scoțând zeci de sunete grave.

* * *

Astăzi vine popa cu Botezul. Maria este agitată. Se trezește de dimineață si curăță fiecare colțișor al casei.
– Pupă icoana si zi-i sărutmâna! mă instruiește Maria.
Cu cât trec orele și popa nu vine, cu atât mă simt mai ușurat. Mi-e frică de popa, trebuie să recunosc. Dar sunt destul mic, ce să-i faci.
Este frig afară. Stau în magazia din dreptul căreia coboară beciul si de aici aud zgomotul de cădelniță. A venit! Îi aud la poartă pe el si pe dascăl. O aud pe Maria cum deschide poarta. Ii aud cum cântă si aud picăturile de apă cum stropesc curtea. Si fiecare pas…de parcă aș fi acolo, aproape.
Simt cum vin spre mine. Cad lucruri. Maria scotocește casa. Știe unde sa vină. Îmi țin răsuflarea când o simt langa ușă. Iat-o intrată. Mă ia de mână și pare furioasă. Mă trage până la cei doi ce sfințesc bucătăria. Sunt inghețat de frică. Popa iși continuă ritualul de parcă nici n-aș fi aici. Doar dascălul bătrân mă observă și întinde o mână plina de mărgele de ciocolată pe care le iau.
Cei trei iși continuă drumul spre străfundurile casei, în timp ce zgomotul nebunesc al vocii popei se intensifică. Pare ca un descântec de jale. O iau la fuga și mă opresc în cea mai adâncă și întunecată cameră, unde încep sa plâng. Vocea continuă mult, mult timp sa cânte, afară sau in creierul meu, însoțită de un zgomot ca de bruiaj, poate vântul de afară. Ferestrele se aprind intr-o lumină rece și nimic nu se mișcă in marea casă. Doar sunetul persistă. Mi-e dor de Magda mea.

* * *

În seara aceea, în timp ce încercam să ațipesc, auzeam în întunericul camerei un zgomot asemănător cu cel declanșat de blitz-ul unei fotografii, zgomot ce s-a estompat încet. Bineînțeles, sunetul televizorului încă se distingea din camera vecină, ca întotdeauna.

Stând însă așa, cu fața în sus, mi-a apărut – nu știu dacă în vis sau în realitate – aflându-se pe scaunul rotativ de lângă pat, o siluetă în câmpul vizual. Avea capul asemănător cu o farfurie zburătoare. De-abia puteam să-l disting în negura nopții. Mi-am tras repede cearșaful pe mine și-am pipăit locul în care țineam de obicei bâta care nu era însă acolo. Am stat în starea aceea foarte mult timp, atât de mult încât începusem să cred că era de fapt umbra unui copac sau vreo jucărie. La un moment dat, silueta s-a luminat într-o licărire scurtă, chiar ca un aparat foto. I-am văzut atunci, țipând și cu ochii dați peste cap, casca albastră si ochiul său roșu și dreptunghiular ca al unui personaj de benzi desenate.
– Ce zici Radule? Îmi stă bine cu ea? Vorbea o voce groasă dar nu neapărat masculină, parcă ireală, bruiată de un dispozitiv. Ai grijă ce zici că am trecut prin multe ca să fac rost de ea.
Am rămas așa, amândoi nemișcați, el sau ea zâmbind și eu în pat urmărindu-l sau urmărind-o. Nu se mișca nimic în jur și nimic nu s-auzea, până și televizorul se stinse. La un moment dat începuse iar, cu o voce aproape feminină acum cu atâta tristețe în ea, o tristețe ce mă copleșea:
– Ai grijă Radule, să te întorci înapoi. Eu m-am uitat înapoi la el/ea cu ochii aproape-n lacrimi și de parcă priveam două persoane, nu una.
Nemișcarea iar a cuprins scena, până când el și ea au dispărut și eu am adormit.

* * *

E Urlalia în seara asta! E seara in care voi merge cu Magda la Urlalia, iar dupa aceea, voi da foc la biserică. Magda mă sună de dimineață ca să stabilim totul. Ei îi plac astfel de evenimente, obiceiuri păgâne. Nici mie nu îmi displac în totalitate.
Pe la prânz, ca să mai omor timpul, mă duc să colind prin sat si sunt din nou singur. Cu copiii de tăran nu m-am ințeles niciodată. Nu m-aș împrieteni in veci cu asemenea ipocriți. M-au disprețuit mereu, dar eu i-am urât și mai mult. Nici dacă m-ar fi acceptat nu i-aș fi băgat in seamă. Ei merg prin sat in grupurile lor si vorbesc tare si ostentativ ca să îi aud, doar mă cred un răzvrătit.
Trec pe langă babele care șușotesc și oamenii înstăriți care râd cu poftă ținandu-se de burțile lor mari. Accept si asta. Îmi pare rău doar de sat căci imi place satul cu casele sale, moara sa, râul sau, Magda sa, si mai ales, îmi plac câmpurile, unde poți sta liniștit.
Ziua trece, soarele răsare in est, ajunge pe cupola cerului, apoi se indreaptă vertiginos către apus, catre inevitabil. Dar eu am hotărât, tensiunea si apăsarea mea se vor elibera într-o clipită. Am încercat de toate, le-am încercat in cerc, in inel, iar si iar, și nu au dat roade. Mă apasă greutatea asta, ura asta – și nu este vina lor. E ceva mai puternic.
Se lasă noaptea. Cu Magda mă întâlnesc aproape de locul Urlaliei. Poartă ceva ce seamănă a costum popular. Și-a împletit părul șaten în doua codițe. E doar un moft sau o fază, căci mâine va fi imbrăcată in altceva, ea nefiind o țărancă, numai că eu s-ar putea sa n-o mai văd vreodată.
Încep focurile. În interiorul unui cerc mare de pietre e aranjat un con de vreascuri și lemne, ca la arsul pe rug. Ăsta-i doar cel mai mare, căci prin tot satul sunt cauciucuri de tractor arzânde. Băieții satului, fetele satului, bătrânii si bogații satului, sunt toți adunați pe străzi să strige ori să privească. Numai că eu voi face cea mai mare Urlalie in seara asta și cea mai mare epurare.
– Ce șmecherie, spune Magda. Ia uite Marcule!
Văd cum focul i se reflectă in ochii mari și minunați. Magda e tot ce am iubit vreodată în acest sat. Mă ia de mână, o iau de mână, ne-am gândit la același lucru aproape instantaneu și, la marginea satului, aproape de câmp, vedem fumurile cum se înalță luminoase și o vad pentru prima dată goală când ea este conștientă de asta și ea mă vede pentru prima oară dezbrăcat. Ne punem pe pământ și ne jucăm ca doi timizi ce suntem, înfrigurați si încântați. Dragostea noastră, când avem în sfârșit curajul să o facem, e scurtă si bâjbâită dar e de ajuns. La graniță de câmp, cu ea, veghind peste sat și flăcări mă simt nou si renăscut si nu mai am nevoie de nimic.
– Mă intorc în sat! spune ea chicotind, fără să mă privească.
Se imbracă mai lent decât s-a desfașurat dragostea noastră și pleacă rapid ca o zână. Ce puteam să-i spun? Eu rămân acolo, stană de piatră. S-a întors înapoi în sat, cu adevărat, satul în care eu stau pe genunchi, între oameni. Cât de repede s-a dus…Parcă am uitat deja. Am ceva de făcut.
De acasă iau motorina și chibritele și mă duc prin întuneric, pe trotuar unde nu sunt focuri, către locul promis. Intru fără greutate, doar forțând umpic ușa. Pe pereți și pe cupolă și catapeteasmă sunt fețele reci care mă privesc și îmi poruncesc și ma blesteamă și mă surghiunesc și râd pentru că ele sunt sus. Le astup mut și subit cu motorină și le las la mila focului. Vreau să cred ca e mai bine și stau putin în centru așteptând și ma uit împrejur.
– Foc!Foc! Iese din altar bătrânul care îmi dădea mărgele. Ce faci nepoate? Ieși d-aici. Cheamă pompierii!
Parcă ascultându-l plec numaidecât alergând și tremurând. Mă uit in spate și nu-l vad pe bătrân. A rămas în urmă, între flăcări, se pare. Sau a plecat să caute ajutor. Una din două. Mi-e frică, căci mă vor găsi.
Ajung între flăcările Urlaliei și nu mai știu pe unde să o apuc. Se strigă peste tot și toți urâții dansează. Unde mi-e Magda? Se strigă pentru spiritele rele să se alunge din sat, să se ducă prin câmpuri și să cutreiere singure pentru totdeauna. Dau, prin intuneric, de spatele unui bărbat. Se întoarce și mă lovește cu pumnul de cad pe asfalt.
– Luați-l cucilor de-l bateți!
Așa de repede au aflat. Ca intr-un vis. Mă târăsc undeva la margine de sat unde sar pe mine cu pumnii si picioarele. Incerc să mă impotrivesc, dar parcă adorm.
Cănd mă pun pe picioare, au plecat deja. În spate se văd fumurile satului și un fum mai mare, năucitor de roșu. In față sunt cămpurile și, mult mai departe, pădurea. De-atâta amețeală, nu mai simt nici frica. Alerg, alerg, alerg prin câmpuri către locul dragostei și mai departe. Nu voi mai fi văzut niciodată.

* * *

Am găsit în magazie multe, multe cărți. Câteva aveau semne pe la diverse pagini și note scrise cu pixul sau creionul. Maria mi-a spus că și eu obișnuiam să citesc când veneam pe aici, acum atâta amar de vreme. Eu nu îmi amintesc așa ceva.
Astăzi o să plouă cu piatră. Ce vie mai culegem noi anul ăsta?
Copiii se joacă prin curte și cerul e senin. Începe încet și pe neașteptate ca picăturile de rouă. În timp ce cerul luminează de atâta seninătate, pământul este plesnit de bucățele mici de gheață.
– Veniți repede în casă, spune Maria realizând că sunt din ce în ce mai multe și mai mari.
Pe acoperișul casei căderea gheții se aude ca un tunet continuu. Văd cum se adună pietre cât mărgelele pe pragul ușii, apoi cât o minge de tenis, apoi de handball și gheața ajunge până-n ceruri.
Maria stă ghemuită in fotoliu și se uită liniștită la o bluză pe care o ține între degete. Calmul ei mă liniștește și pe mine, dar mă așez cu capul în poala ei căci mă copleșește ropotul de afară. Sunt mic și mă sperii ușor, n-am scuză, ce să-i faci?
Nu se va mai termina această ploaie. De frica sunetului și a ferestrelor luminate, încep încet sa plâng pe mutește. Simțind aceasta, Maria mă mângâie pe cap, nespunând nimic, uitându-se înainte. Aș sta aici pentru totdeauna. Pietrele bat in geamurile care stau să se spargă si hăituiesc casa ca niște lupi, dar nu văd nimic căci din căldura mâinii iese o ceață liniștitoare.
– Cum te cheamă pe tine, micuțule?
– Nu știu, răspund eu sincer.
Copiii au lăsat iarăși televizorul deschis. ’’Următorul consiliu pentru evaluarea stării agriculturii va avea loc in iunie 2069 la București’’. Prea târziu…La asemenea piatră!

* * *

Am găsit in magazie cărțile pe care obișnuiam să le citesc și le-am răsfoit din nou. Ce nostalgie să vezi semnele și notele de acum două sezoane, cu pixul ori cu creionul.
Astăzi o să plouă cu piatră. Ce vie mai culegem noi anul ăsta?
Sunt in curte și cerul e senin. Începe încet și pe neașteptate ca picăturile de rouă. În timp ce cerul luminează de atâta seninătate, pământul este plesnit de bucățele mici de gheață.
– Vino repede în casă, spune Maria realizând că sunt din ce în ce mai multe și mai mari.
Pe acoperișul casei căderea gheții se aude ca un tunet continuu. Văd cum se adună pietre cât mărgelele pe pragul ușii, apoi cât o minge de tenis, apoi de handball și gheața ajunge până-n ceruri.
Maria tremură toată și-i pe cale sa plangă. Iși lasă părul grizonat să iasă afară din batic, cade în genunchi și incepe să se roage la iconița din perete. Mă ascund în beci de frica tumultului de afară, dar încă o aud rugându-se speriată.
Nu mai pot cu-atâta disperare! Mă ridic cu greutate și încerc sa mă urc pe scări înapoi, concentrându-mă pe sunetul de afară. Ajung în cameră și-o lovesc pe Maria peste față de cade pe podea. Nu se mai poate așa. Vom muri toți, se-neacă satul în gheață și ea e tot in genunchi.
Se apucă de bocet. Plânge umpic și se pune iar pe rugă. Mi-e frică, se sparg geamurile de-atâta ropot. Grindina se adună până-n ceruri de nu mai vezi nimic. Atât de frică-mi e și mi-e și somn. Cad și eu în genunchi, îmi pun mâinile împreună și spun, mai întâi în minte și mai apoi cu voce tare, ce am fost învățat când eram și mai mic, totul din reflex. Nu vreau să mor. Vreau doar să se termine totul.

* * *

Am lovit-o pe Maria. N-am vrut, dar așa s-a intâmplat. Știam că se va intâmpla așa. Am simțit-o din primele luni cand am întâlnit-o, de când eram mic. E vina mea că-s așa. E și vina ei că nu mă lasă în pace. Să mă lase singur! Plec de acasă de rușine. Nu am unde mă duce, prieteni n-am, nici rude. Frații mei sunt prea mici și proști să înțeleagă, așă că o apuc prin orașul sterp spre singurul loc pe care-l știu, spre vechea bibliotecă.
E innorat afară, deci nu e multă lume pe străzi care să se holbeze la mine. Va ploua iar cu acid… N-am ieșit de mult timp afară. Au tăiat și ultimii copaci din parc ca să facă loc filtrelor. Nu mai sunt decât petice banale de iarbă și flori mici, perfect aranjate. E mult praf și fum în orașul ăsta în care cresc eu. Cupola care protejează orașul nu filtrează tot. În ce ani am ales să mă nasc…
Nu-mi plac oamenii de vârsta mea, căci se gândesc numai la penibilităti efemere, se joacă toată ziua, cât e ziua de lungă, cu jocuri virtuale iar eu n-am timp de așa ceva. Am doisprezece ani, e deja prea mult. Mai e doar puțin.
Ajung la bibliotecă și mă uit împrejur până ce femeia mă observă. Sunt zeci de calculatoare din acelea noi si căști atașate iar, într-un colț , găsesc cu privirea câteva rafturi cu cărți vechi, cărți cu pagini de hârtie cum nu se mai citesc de douăzeci-treizeci de ani. Arăt cu degetul tremurănd.
– Acolo!
Femeia tânără pare surprinsă, dar mai apoi zâmbește.
– Nu se împrumută așa ceva. Poți să citești aici.
Mă duc lângă ele și aleg titlul cel mai atractiv: ’’Jocul cu mărgelele de sticlă’’. Îmi obosesc ochii pe galbenul paginii, dar numai asta mai pot avea acum. Sunt momente când e furtună afară și înăuntru și vrei să faci să fie frumos înauntru. E mereu furtună afară aici la mine. Numai că se lasă noaptea și nu-s incă acasă, dar unde sunt?
…
Pe fereastra ușii camerei e desenat un ursuleț cu brațele deschise. Numai că silueta lui acum e inghițită de alta. Îmi apuc genunchii în mâini și mă gândesc la cartea ce am citit-o acum mult timp in bibliotecă și mă gândesc la sărmana și muncitoarea Maria. Unde a plecat ea și cui m-a lăsat?

* * *

Ne-am băgat proviziile în geantă si am mers către câmp și , după ce am trecut de o casă dărăpănată, după puierie, după răscruce, am găsit un mormânt. Scria pe cruce, foarte șters: Marcu Anton. Maria mi-a spus că a fost lovit de trăsnet în plin câmp, pentru că era singur acolo, cel mai înalt punct. Era un prost. Numai că eu știam că trebuia să fie viu.

* * *

– Acuma tu știi unde vrei să mergi, spuse baba dintr-o dată.
– Știu eu?
– Păi n-ai înțeles ce vrei cu adevărat nici după povestea asta?
– Nu prea…
– Păi atuncea, ia ascultă aici, ultima istorioară, spuse baba zâmbind demonic cu aceeași voce de donșoară. Începe așa:

* * *

Era pe străzile orașului când l-au prins prima și întâia dată. Își făcea veacul printr-una dintre singurele zone în care echipele de reconstrucție nu făcuseră ordine după reorganizarea orașului și a țării. Pesemne, era tânăr, un golănaș tânăr și orfan dintre aceia cum puțini mai găsești în zilele acestea, la mijloc de veac, zile în care toți sunt mulțumiți, toți lucrează pentru un viitor strălucit.
Sunt puțini migratori în zilele noastre. Toti s-au stabilit într-un loc propice, acel loc fiind orașul. Sistemul merge atât de bine încât fiecare cetățean participă la bunăstarea națiunii. Spre exemplu, cu siguranță nu mai găsești copil orfan în zilele astea. Fiecare copil e-n casa sa modernă, în orașul modern și protejat, cu familia sa iubitoare. Lăsăm în spate trecutul.
Doar că, o breșă în sistem, o breșă pe două picioare mici și tinere, se afla într-o zi lângă ruina unei clădiri și mănânca de zor, cu poftă prima masă pe saptămâna aceea, o masă pe care se obișnuise să o procure din bani cu origini incerte, dar cine suntem noi să judecăm? Doar că, în acea zi, lucrurile nu au mers după planurile elaborate. Chiar în acel loc l-au gasit domnii de la reeducarea cetățenească, surprinși că inculpatul era un copil. Atunci au făcut ceea ce ar fi făcut orice echipă serioasă de reeducare. L-au lăsat să plece. Dar nu din milă sau înțelegere, ci din pură nepăsare. A înțeles mai târziu că ei nici nu puteau concepe așa ceva, fapt ce i-a determinat să închidă ochii. Lumea nu poate accepta ceva ce nu face parte din măruntaiele sale, obiectul străin nu poate rămâne în corp, dar e prea mic să deranjeze, așa că de ce nu?
Singur, pe străzile orașului, trăia ca un spectru.
– Unde s-a dus după aceea?

* * *

Sunt Radu Antofi și sunt student în București. Am venit acum câteva săptămâni în vacanță la familia mea, mătușa mea Maria si copiii ei care stau într-un sat nu foarte departe de orașul meu. M-am simțit foarte bine la ei, căci în fiecare zi mergeam într-o mică excursie prin pitorescul sat. Au trecut zilele ca orele în prima parte a verii ăsteia.
Numai că acum am ajuns la o barieră. Într-o seară ca toate celelalte m-am culcat și-am adormit imediat, pentru prima dată în mult, mult timp. Când m-am trezit, eram sub cerul liber și plin de stele, într-un lan de grâu. Am început să țip de frică, s-o chem pe mătușa-mea, pe copii, pe câini. Primul meu gând a fost că am murit și aici e lumea de apoi și îmi aștept judecata. Mereu mi-a fost frică de moarte și judecata de apoi. Atacul de panică a fost atât de puternic incât am leșinat și am stat așa un răstimp.
Când m-am trezit iarăși, mi-am dat seama că nu fusese un vis. Se auzeau urlete de câini. M-am ridicat și am fugit cât am putut de repede, împiedicându-mă de dâmburi, și m-am ascuns într-un lan de porumb, punând frunzele și tulpinile peste mine, făcându-mi o mini-colibă. Mă uitam întruna printre știuleții verzi să văd dacă venea ceva. Am săpat în pământ cu mâinile, ca să-mi fac construcția mai joasă și am adormit acolo de atâta frică. Sunt Radu Antofi. Cu siguranță… Și cu siguranță sunt pe câmpul de lângă satul meu și-am ajuns aici în somn, căci sunt, fără doar și poate, somnambul. Cu siguranță…
Când m-am trezit pe pământul uscat, soarele răsărise deja. Era atât de mare și dogorea cu putere. Am inceput, la fel de buimăcit, să alerg in toate direcțiile timp de, am numarat eu, cateva ore ca să dau măcar de sat, satul care credeam că era cu siguranță la câteva sute de metri de mers pe jos. Fuga mea m-a dus numai prin holde insă, prin holde, vii, lanuri de floare. Plantele se repetau, dar lanul era mereu altul. Nemaiținandu-ma picioarele de-atâta alergătură și sete, am început să disper și, fără altceva de făcut, m-am prăbușit în praf și tot în praf am început să mă vait.
Apoi iar am adormit și m-am trezit iar, spre seară. Și iarăși am căutat cu aceeași energie, deși apa tot îmi lipsea. De trei apusuri încoace se repetă ciclul. M-am gândit ca este un vis extrem de real, însă simt ce s-a întâmplă după fiecare trezire. Lanțul întâmplărilor își are toate verigile și nu am uitat nimic. Nu e un vis.
Cu siguranță casa era bântuită de un spirit rău. Stând așa pe un dâmb de pământ. scrijelesc cu un bețigaș un cap de drac pe cărarea prăfuită. Ca să fiu sincer, nu am dormit bine în nopțile din sat. Aveam vise stranii. Am visat că dădeam foc la biserici, că măcelaream oameni de prin sat, dar se sculau toți și morți și vii și mă amenințau cu Apocalipsa, cerul se despica în două și eu fugeam departe de sat. Ceva nu era bine. Nici nu mai știu dacă am găsit-o pe Elice sau dacă s-a intors. Mă caută toți acum probabil. Am dispărut ca un câine și i-am făcut să se îngrijoreze. Adevărul este că nu am fost un om prea bun și am fost pedepsit pentru asta. Mă așteptam de când eram mic să fiu reîncarnarea vreunui criminal feroce, poate de-aia nu mă simt în largul meu în societate. Oi fi vreun animal! Nu mai pot gândi în arșiță, pas peste pas, bătându-mă de insecte. Mai mult ca sigur voi adormi iarăși.
O pală de vânt rece imi deschide însă ochii. Se lasă umbra peste holdele agitate și mă uit pentru prima dată cu adevărat în sus și stau și privesc. Cât de mare este cerul…Acoperă fiecare părticică a privirii. Toate sunt la același nivel, aici în câmp. Parcă cerul se învârte în jurul meu la cât de mare este.
Mă orbește ceva, ca și cum un obiect ar reflecta lumina solară.Vine dinspre nord! Sau acela e sudul? Soarele răsare în est. Deci incolo este estul. Suntem în emisfera nordică. Acolo parcă era Steaua Polară azi noapte, deci acolo este Nordul. Alerg înspre punctul luminos. Acolo va fi cu siguranță satul.
Așa și este. Se vede casa dărăpănată de la intrarea din sat, în sfârșit. Și deasupra casei se află girueta care reflecta lumina, învartindu-se in toate direcțiile sale. Îmi confirma bănuiala că încolo este nordul. Hai acasă!
Las casa în urmă si pornesc spre sat, spre Maria…Trebuie să vad turnul morii, acoperișurile caselor și să aud câinii satului în curând… și parcă acum îi aud acum. Parcă văd țigla reflectând lumina. Spre civilizație în sfârșit! Incă o jumătate de oră și voi ajunge!
Ar fi fost frumos și ușor așa, dar nu este. Oricât aș merge, nu-i nimic incolo. Am greșit direcția, satul era sigur în partea dreaptă a casei, cea paralelă cu spatele casei. Trebuie să mă întorc.
Se lasă noaptea și încă bate puțin vântul. Urcă stelele pe cer și ajung la casa mea bătrână. Văd acum o gaură în acoperiș pe care nu o observasem de parcă cineva a ieșit cu forța pe acolo, neputând sa spargă lacătul de la ușă. Mi-e somn, sunt rupt de oboseală. Mă așez aproape de casă, primul semn de civilizație de atâta timp. Pe pământul moale aș dormi în fiecare zi. Poate-a plouat în partea asta recent? Sunt atat de multe stele pe cer că nu te-ai simți singur niciodată.
Caut cu privirea Polaris și, bâjbâind cu ochii întredeschiși, o găsesc în mijlocul cerului, deasupra capului meu, exact cum priversc în sus. Nu-i posibil! Acolo este Carul Mic, Ursa Minor, ‘’polonicul’’ și acolo este Polaris. Iar am uitat harta stelară, până și cele mai importante constelații. Maria m-ar da afară din casă. Sunt prea obosit, stând sub marea de stele și semiluna ce se ridică pe cerul nopții. Câtă liniște…
Mă întâlnesc în somn cu o femeie numită Magda, tânără și frumoasă, cu părul blond și ochii verzi. Suntem noi doi, într-un mare și impunător dom făcut dintr-un material asemănător sticlei. În fața noastră toți cetățenii orașului așteaptă la coadă ca eu să-i cunosc. Devin din ce în ce mai trist după fiecare prezentare și fiecare impresie îmi rămâne în minte ca un pumnal în timp ce fiecare persoană dispare în fum. Nu vreau să stau cu oamenii ăștia. În afara domului nu este nimic, o planetă deșertică, un pustiu imens. Dupa plecarea tuturora, Magda se dezbracă ușor și încet, zâmbind diabolesc.
– Ca să mai uiți de tine, îmi spune ea.
Facem apoi sex de mii de ori undeva în marele deșert. E la fel de bine de fiecare dată și-o doresc la fel de mult. Magda are trupul, sânii, vocea și obiceiurile pe care le-am dorit mereu. Dar după fiecare dată rămân trist, și-n întuneric și mizerabil și gol și aceasta stare se scurge încet-încet și-n dragostea noastră.
Mă trezesc pe la ora 3 dimineața, ghicesc eu, la fel de murdar și mizerabil ca în vis, numai că ăsta a fost doar un vis și aici, în vântul câmpului și noaptea eternă, aici este realitatea și, n-aș fi crezut că aș putea spune vreodată așa ceva, dar e mai frumoasă ca orice femeie.
OK, dacă aici este casă înseamnă că spre vest trebuie să fie râul, într-acolo trebuie să merg. Și exact asta fac. Las bătrâna casă în urmă cu girueta sa și mă duc în noapte către vest. Și merg așa printre lanuri foșnitoare de grâu până ce soarele răsare din spatele meu. De-abia acum pot să văd cu adevărat marile silozuri, vreo trei la număr, dreptunghiulare și așezate în rând, extrem de vechi ca ruinele unei civilizații antice. În dreptul fiecăruia stă sprijinită o scară ce duce spre o portiță. Mă sui pe fiecare dintre ele, dar nu este nimic inăuntru, nici măcar o grână, un bob de grâu. Pot vedea doar pereții de beton luminați de razele răsăritului ce pătrund prin tavan.
Încă un semn de civilizație, sunt fără doar și poate pe drumul cel bun. Trebuie să continui! Pe aici, dacă o iau spre Nord, sigur ajung în sat, în centru. la Biserică. O iau la fugă prin iarba ce-mi ajunge până la genunchi și alerg cu aceeași speranță, dar același lan se continuă la infinit în timp ce silozurile dispar în spate. Am greșit iar direcțiile. Tre’ să mă intorc la silozuri s-o iau către râu, n-am cum să mai greșesc așa.
Dar am avut dreptate. Este mai rece decât ieri iar vântul bate mai tare. Sunt semne bune, căci aud din depărtare un susur și nu mai este miraj de această dată. Devine din ce în ce mai real zgomotul apei în bătaia nebunească a vântului ce scormonește prin holde. Ajunge să acapareze totul, în timp ce eu urc pe dealul de pământ umed din fața mea. Și urcându-mă în vârf, văd în sfârșit un mare râu care merge spre infinit. Nu-mi este sete, nu mint, dar momentul în care am văzut apa mi-a declanșat un mecanism instinctiv. Așa că mă las pe panta abruptă, rostogolindu-mă aproape, și pun piciorul pe malul nisipos. E apă cât vezi cu ochii iar după râu se vede câmpia neexploatată, verde,cu câțiva copaci pe alocuri și, mult, mult mai departe, întrezăresc o linie subțire și verde, poate linia pădurii.
Sunt păsări prin aer, albe și zgomotoase, primele pe care le văd după mult, mult timp. Simt pentru prima dată atingerea apei atât de clare de parcă n-a mai călcat picior de om pe aici de milioane de ani. Se văd pești de toate mărimile ca și cum ar pluti prin aer și nu ar înota. Apa vine de undeva de departe. Dacă aș merge în susul ei cine știe ce aș mai găsi, munții și pădurea, iar în jos, marea.
Nu mi-e foame, dar am nevoie să mănânc. Cu răbdare și dibăcie, reușesc să prind trei pești destul de mari cu mâna liberă, așa cum m-a invățat acum mult timp cineva. Nu-mi place carnea de pește, dar peștele este mai ușor de prins și ucis decât un iepure sau o căprioară. Plus că este mai greu să omori un mamifer, care îți seamănă întrucâtva, decât un pește. Trebuie doar să-i privesc cum rămân fără oxigen, pe uscat. Și fac asta până ce soarele se urcă în mijlocul cerului, iar apoi mă plictisesc și îi despic cu o piatră mai ascuțită. Mai apoi mă urc pe panta abruptă, înapoi spre câmp, adun câteva vreascuri uscate, o bucată de lemn mai plată, frunze galbene, paie și, cu piatra de râu, îmi cioplesc un băț subțire și fac o gaură în lemn. Nu-mi amintesc să mai fi făcut asta vreodată. Cred c-ar fi fost mai usor daca aș fi scotocit casa și-aș fi luat câteva lucruri, asta dacă existau. Dar acum nu se mai poate.
Încep să rotesc bățul între maini. Va dura cu siguranță ceva. Prima gaură se înnegrește complet pe la ora 3, dar nu e semn de fum sau foc pe frunza mea mare și uscată. E gata și a doua pe la ora 5. Mi s-au înroșit mâinile, dar nu mă doare. Mult după apus, când soarele a intrat deja în pământ și stelele încep să răsară, obțin jăratecul pe frunză, o pun sub grămăjoara de paie și încep sa suflu încet. Se întamplă ca, într-o jumătate de ceas, să se aprindă în totalitate și să obțin mult doritul foc pe care îl plasez în grămezi și mai mari de paie, apoi de frunze uscate și mai apoi de vreascuri. Am făcut foc în întunericul nopții, singur, pe câmp. E minunat!
Mă uit la el până ce se lasă jarul și apoi pun peștii la fript. Nu e mult până încep să simt mirosul. Nu e mare lucru, dar aici pe câmp, aproape de râu, sub stele, mă imbată de cad și adorm pentru câteva minute. Mă pun însă pe picioare și fac un alt foc pentru a avea lumină în timp ce mănânc. Seamănă cu egrefinii despre care îmi amintesc să fi citit acum mult timp. Însă egrefinul e pește marin. Au carnea albă și curată și dulce. Aș fi putut să-i mănânc și cruzi. Sunt atât de mari că n-aș putea să nu mă satur, ce noroc pe mine.
Uitându-mă în sus, nu mai găsesc Polaris în mijlocul cerului și nicăieri altundeva pe cerul senin al nopții. Găsesc însă ceva ce seamănă cu Crucea Sudului, care nu ar trebui să fie aici, deși se vede și din emisfera nordică. În ce emisferă eram eu oare? Dacă sunt în Nord și e primăvară, e posibil să văd Crucea Sudului. Dar pare să fie vară târzie aproape. În ce anotimp eram?
Astăzi luna e aproape plină. Ieri era o cojiță mică, în creștere, nici 10% din cea plină. Am dormit oare trei-patru nopți fără să știu? Altfel, ce se întamplă? Mă minte și cerul. Unde sunt?
Ce am făcut rău de stau aici, în ascunzime? Adormind, îmi vine în minte un cântec, vechi de mai bine de un secol – sau se poate să mă înșel – un cântec despre mama Radului ce îl caută prin pădurea bradului. Mă caută cineva acum în timp ce adorm lângă jarul aprins, în câmp, lângă marele râu și sub stele necunoscute? Ceva se va întampla de mâine…
Se urlă mult în seara aceasta, în timp eu adorm. Se-aud sunete, un vaiet de bou sau de bizon, dar mai tare și mai straniu și mai frumos, amestecându-se cu susurul apei și cu foșneala grâului. Urlă și lupii în depărtare, poate undeva aproape de pădure. Sunt aproape de somn, somnul meu e aproape gata, sunt aproape de vis. Și deschid ochii.
Deasupra mea și pe cerul nopții luna crește, se împlinește în sfârșit sub urletul pământului ca după o Eclipsă. Focul s-a stins de mult în bătaia vântului iar jăratecul s-a dus în depărtare să aprindă multe alte focuri. M-am întors acasă!
Traversând lanul de grâu și urcându-mă peste colină, văd o ființă înaltă și lungă, ca un bivol strigând la luna ce se completează. Mă ascund la baza colinei să nu mă observe și continui să-l privesc în liniște. Și liniștea devine starea generală când luna își atinge în sfârșit zenitul, bestia tace și rămâne cu ochii în sus, către cer. Simt cum, de departe, prin întunericul holdelor, urcă spre noi lupii cenușii, dinspre fiecare direcție cardinală. Sunt haite întregi sau numai câțiva și îi simt cum sar prin grâul albastru nelăsând urmă de foșnet în urmă, ieșind și intrând înapoi în umbră ca spiritele. Și ajunși aici de departe, dansează în jurul boului ca sub influența unui descântec. E pe cale să se petreacă lucrul pentru care m-am sculat și am venit aici. Apropiindu-se, în aceeași rotație lentă și înnebunitoare, lupii se suie pe rând pe bestia sedată ce lasă doar câteva vaiete să-i scape. Trag ușor de carnea animalului, cu gentilețe, de parcă nu ar vrea să-l deranjeze dintr-o ceremonie importantă. Și în același mod ei continuă până ce animalul cade, sus în vârful colinei, lângă copacul înalt bătut de vântul ușor al nopții și sub lumina lunii pline. Încep să-l devoreze, iar eu rămân să privesc până ce-l mănâncă pe tot și nu lasă nimic în urmă și pleacă înapoi în depărtări luând și oasele cu ei. Nu mai e drum decât înainte.
Urcându-mă spre locul festinului, mă uit în toate direcțiile și văd tot câmpul și toate holdele sale dar nici urmă de silozuri și de casa pe care am lăsat-o în spate. Văd doar, la mii de kilometri depărtare, crucea pe scare scrie clar Marcu Anton. Sunt sigur că mormântul e gol. Mișelul ăsta și-a înscenat moartea ca să nu mai obțină nimeni ce-a atins el. Acolo voi merge.
Și așa încep să sar de pe un munte pe celălalt, rămânând totuși în câmpuri și alergând printre holde. Doar puțin mai sus și aș ajunge atât de aproape de lună. Văd de aici de sus cum râul curge sălbatic în direcția opusă și gândesc că vreau să merg și într-acolo cândva, dar timpul e destul și atât cât trebuie. Iepurii aleargă prin lanuri iar mistreții sunt ieșiți după porumb în noaptea asta.
Nu mai e mult timp până se scoală Luceafărul și mai spoi Soarele, iar eu văd din ce în ce mai clar linia pădurii. Stelele s-au reașezat iarăși într-o pozitie cu totul nouă și de această dată vor rămâne așa sau poate din nou se vor grupa în diverse combinații. Nu mai recunosc nicio constelație, dar iată că răsare Luceafărul și poate va fi același.
Se albește încet-încet cu Soarele-i în spate, dar se ascunde la loc în câteva minute, căci dincolo de orizont se aprinde un mare glob de culoare cenușie, mai puțin din jumătatea sa fiind invizibilă ochiului meu. Iese complet la iveală când,de lângă el, Soarele își lasă primele raze să încălzească grâul. Se distinge o suprafață mutilată de cratere asemanătoare cu cea a lunii. Luna însă stă cuminte, mică și plină în colțul rezervat ei, în timp ce planetoidul acaparează toată direcția privirii. Îl voi numi Demetra.
Și în timp ce Soarele răsare și Demetra se arată, animalele nopții fug înapoi spre pădure. Eu la rândul meu ajung foarte aproape de aceasta din urmă. Și aterizez exact lângă un mic copac de care mă sprijin cu mâna dreaptă, iar mâna liberă o bag într-un stup de albine și o scot plină cu mierea dulce pe care o savurez. Și exact acolo, la umbra micului copac, ațipesc și mă las în voia foșnetului general și dorm în răcoarea dimineții mele.
Dar în timp ce dorm, în același timp sunt și atent, lucid de parcă aș fi cu ochii deschiși. Și simt, în timp ce dorm, cea mai mică întețire a vântului și cea mai mică umbră ce îmi traversează fața. Doar atunci când se întunecă de tot și vântul suflă cu toată forța sa, mă trezesc cu adevărat. Dar nu este încă noapte, ci este furtună. Cel mai întunecat nor cunoscut de aceste câmpuri a putut acoperi atâta cer. De-abia mai răzbate lumina aștrilor de mult astupați. Trosnesc tunete titanice de sub mantaua de smoală ce se cicatrizează în mari despicături luminoase coagulandu-se însă imediat.
E momentul să alergăm din nou! În plin câmp vântul îmi suflă în ochi, dar eu alerg ca în vremea copilăriei mele când uitam că eram așteptat și fugeam. Și aruncând cu sulița în sus, privesc cum fulgerul o lovește în plin aer. Haosul total mă face mai fericit ca oricând, o parte a lumii ăsteia, de parcă aș fi aici de milioane de ani. Și am văzut cum s-a aprins focul, cum s-a întregit luna, cum s-au ridicat din apă bestiile uscatului și cum s-a schimbat pentru totdeauna fața orizontului. Sunt aici de când lumea și pământul.
Furtuna se-agață de pământ cu toate puterile sale, căci iși trântește fulgerele peste tot în jurul meu. Suspină pădurea de-atâta haos. Începe să plouă. Miroase a pământ ud, pământ neudat de secole de o ploaie și, în depărtare, sute de vârtejuri încep să se rotească și să atingă câmpul. Se va alege praful de toate recoltele. Tre’ să-mi găsesc un loc în munții înalti căci acolo nu va ajunge furtuna. Dar sărind in aer cu toată forța mea, dincolo de norul negru, prin trosnete asurzitoare, văd toate meleagurile și pământurile acoperite de negură și cad la loc în lanul meu în timp ce ciclonul se apropie.
Dar mi-am făcut un plan de rezervă. Las câmpul în spate și trec granița spre nesfârșita pădure. Aici, în adâncimile sale, pământul coboară mult, mult, de nu mai vezi urmă de cer și te mai poți sprijini doar de copacii înalti. Centrul Pământului meu nu e metalic sau magmatic, este vegetal și umed. Doar o lumină vagă, fără de sursă mai mângâie frunzele adâncimilor. Coborând din ce în ce mai mult, mă opresc pe o ramură groasă pe care doarme liniștit un bivol. Îl iau în brațe și intrăm amândoi în scorbură, în timp ce afară cad picături mici ca cele de rouă, singurul semn al haosului atmosferic. Și pun capul pe blana sa și, în aceeași hibernare trează, acum puțin mai profundă, ne gândim amândoi cum uraganul macină Pământul timp de sute, mii de ani. Asta-i fericirea pentru mine.

* * *

Mă trezesc proptit cu spatele de un copac. Tot corpul mă doare ca după un somn lung și neclintit, iar ochii mă ustură la contactul cu aerul. Îmi ia ceva timp să încep să văd cu adevărat.
Sunt la răscruce. Exact în fața mea e așezată crucea pe care am văzut-o de exact două ori înainte, mică și ruginită, cu aceeași inscripție, cu semnele unui gărduleț protector ce a fost odată nou, și exact langă ea șade un lup privindu-mă. E una din două. Pe lup îl gonesc singur aruncând o piatră. Se îndepărtează rapid dar fără teamă. Iar de cruce mă îndepărtez eu, de-abia mișcându-mă, căzând cu genunchii în praf, dar ridicându-mă iarăși, cu tremur în piele, neuitându-mă înapoi. Deci chiar murise nenorocitul. Și așa șchiopătând, tot merg înainte printre porțiunile de pământ atent delimitate de mână omeneasă.
Exact, trebuia să mă aștept la asta! Trebuia să mă aștept la asta… încă o dată răspicat. M-a părăsit ceva ce-a fost cu mine cât am umblat pe aici.
Unde mă duc? Se va lăsa și noaptea la un moment dat, cu siguranță, și am trăit șarada asta de mult prea multe ori. Altceva nu mai știu însă.
În depărtare încep să apară marii stâlpi de înaltă tensiune ai câmpului. Am știut întotdeauna că sunt aici și îmi amintesc clar unde duc cablurile. Am reținut deja ce va apărea înainte, știu absolut tot pe dinafară. Cupole uriașe și aer îmbâcsit și…oameni. Din cauza cablurilor cerul se taie-n în bucăți și părticele, triunghiulețe mici și dreptunghiuri mari și chiar și cercuri uneori. M-am uscat de-atâta sete, n-am mai baut apă de-atâta timp. Știu că n-am unde mă duce să beau măcar puțină apă și să dorm în liniște, fără coșmaruri.
Se ridică înaintea mea marele releu de comunicații. Sunt din nou aici. Mereu, mereu, mereu ajung aici și toată ființa mea mă aduce aici și tot aici se prosternează. Mă apuc cu mâinile uscate de bările de metal și încep să urc. Și nu e parte a corpului care să nu mă doară și mintea-mi este amețită, dar tot urc. Și îmi alunecă picioarele și mă agăț doar cu mâinile, dar mă redresez. Ajuns aproape de antene, mă opresc și mă așez pe o placă de tablă și încep să ascult ce spune semnalul, să descifrez. Doar un mic bâzâit se aude, un bâzâit ce-mi provoacă spasme în tot corpul. Parcă aș bea apă murdară printr-un burete. Soarele mă atinge direct pe frunte în timp ce eu parazitez semnalul. Cobor, la un moment dat, la fel de extenuat și însetat.
Am trecut din nou si pe la casa cea veche. Gaura din acoperiș fusese bătută în scânduri și cuie, iar casa fusese inconjurată de un înveliș de beton. Același lacăt ținea ușa închisă. Ce trist…
Stâlpii se rup și se agață și se combină în modele. Am văzut câțiva cu forme umane, zvelte, albi și uriași, cu mâinile în sus sprijinind firele. Unde mă duc văd ochii multicolori ai florilor și gurile copacilor, picioarele sperietorilor și glasul ciorilor. Rămân singur, lângă lanul de grâu, pe piatra cea mare, mâinile-n fălci, gândindu-mă. Aici mă întorc mereu, în camera și spațiul bine delimitat, pietrificat, statuar. E o tortură să gândești. Pe câmpurile astea nu vei fi niciodată liber. Sunt făcute de mâna omului și tot el vine să le culeagă, iar eu mă ascund singur aici. Câmpurile astea sunt făcute în cerc ca eu să nu ajung nicăieri sau să ajung în același locuri dar cu mici diferențe. Sunt într-un impas, atât de însetat că nici o furtuna planetată nu m-ar potoli și atât de înfometat că toată carnea și oasele unui bivol nu m-ar sătura. M-am mințit și m-am înșelat și m-am expulzat în deșert. Ce minciună, ce trudă, ce muncă, ce lipsă de cuvinte și expresii…
Nu mai aud zgomotul televizorului, nici măcar un jingle, un clinchet. Aud doar vântul ce scutură frunzele uscate de porumb fără voce, fără glas, fără sunet… doar se întâmplă. Ca într-un…ca într-un…vis.
E un ghem alb în depărtare, se mișcă și se agită și taie orizontul cu coada. Este una dintre ultimele imagini pe care le văd, căci căldura deșertului se joacă cu realitatea și cu ochii mei. Se vede totul ca printr-un film… banda unui film, imagine după imagine.
Lăcrimez când pun mâna pe câinele alb. Mi-e dor să respir.
Pornim amândoi și găsim pe la apus drumul din câmp, șoseaua asfaltată pe care nu trece nimeni. În timp ce soarele intră în pământ, becurile stradale încep să se aprindă. Și din cauza lor pot eu să văd cabina telefonică cu geamurile sparte ce se odihnește în rugină, între drum și câmp. Deschid ușa cu atenție… să nu mă tai căci mă va durea. Las câinele afară nu înainte de a-mi lua rămas bun și apuc de receptor. Merge…e bine.
Sunt în 1994. În buzunar am o singură monedă pe care o las să cadă prin orificiu. Formez numărul din minte… 0386543134. Sună…

Träumenhelm
67

L-am cunoscut pe Radu acum doi ani și jumătate. Am întrat amândoi la facultatea de psihotehnologie. Mi-a zis că a venit aici ca să aibă acces la cele mai noi descoperiri în domeniu. De asta am venit și eu, de altfel, cu atât mai mult că tata lucrează în domeniu.
Primul lucru pe care l-am observat a fost că era singuratic. Nu-i plăceau oamenii și îi evita cu orice preț. Ar fi stat milenii de unul singur. După ce l-am cunoscut mai bine, am realizat că e cam nebun. Vorbește mereu de aventuri pe munte și dormit prin păduri. Cine mai face asta în ziua de azi? De asta îmi place de el. Îmi spune despre chestii uitate, despre cărți cum se citeau înainte, despre păduri, despre dansuri cum se dansau cu cel puțin o sută treizeci de ani înainte și cum să alergi pe drumuri de deșert. Lui nu-i e bine în cupolele orașelor.
N-am fost extrem de surprins când mi-a cerut, mai în glumă, mai în serios, să îi fac rost de un Träumenhelm. Mi s-a mai cerut asta, dar nu mi-am pus pielea la bătaie pentru nimeni. Tata lucrează la departamentul ce cercetare al facultații și s-a făcut caz mare acum vreun an și jumate când ne-au trimis din Germania noul model de Träumenhelm.
Am decis să i-l aduc din câteva motive. Sunt extrem de interesat de ce se va întâmpla și nu vreau să încerc pe pielea mea. S-au auzit lucruri foarte incitante despre căștile de genul de când s-au inventat. E un pas în față după realitatea virtuală pentru că acționează în subconștient. Am înțeles că funcționează pe bază de impulsuri electrice. User-ul bea o substanță cu proprietăți soporifice care-i induce o stare adâncă de somn. Apoi, pe baza unui scenariu aflat pe un chip, casca poate controla visul posesorului prin impulsuri electrice eliberate la anumite intervale de timp. Interesant este că scenariul este, de obicei, unul foarte fundamental, fără multe detalii. User-ul este cel care ‘’umple’’ povestea cu propriile amintiri, fantezii și experiențe. E un nou mod de a experimenta o poveste, mai intens ca realitatea virtuală. M-am strecurat fără greutate în laboratorul în care lucrează tata și am luat casca. Era undeva uitată pe un raft. Știam că tata nu-i mai dădea mare atenție de când o încercase pe pielea sa. A spus că nu-i ceva plăcut, doar un drog slab și de lungă durată și că îi va trece moda în 2-3 ani.
I-am adus-o într-o zi de joi, în apartamentul în care stătea singur cu chirie. I-am cumpărat și un chip, unul destul de popular în România, ‘’Câmpurile’’ de un anume Marcu Anton. Părea povestea stranie ce i-ar fi plăcut lui. Am înțeles că ar avea elemente autobiografice, plus că acțiunea are loc în urmă cu vreo optezi de ani într-un sat românesc, ceea ce părea destul de potrivit personalității lui Radu. Din scopuri comerciale, autorii nu relevă multe detalii referitoare la povestea lor. I-am dat tot ce avea nevoie. Somniferul putea să-l cumpere singur.
– Ai grijă, i-am spus.
Visul nu se termină într-o singură repriză, ci se termină când trece efectul somniferului și continuă, mai mult sau mai puțin de unde a rămas, în următoarea repriză.
În fiecare noapte mă uitam pe fereastră și îi vedeam camera luminându-se la anumite intervale de timp. Îl întrebam după fiecare repriză cum fusese aceasta și-mi notam într-un carnețel, din interes personal. Dar nu-și amintea multe, doar frânturi din poveste, iar asta îl măcina puțin.
La un moment dat însă, lucrurile au recidivat. A început să lipsească tot mai des de la facultate. Mi-a zis ca se va remedia când se va termina visul, că voia neapărat să vadă finalul. Era necesar pentru el. Și l-am crezut.
Numai că, saptămâna trecută, nu l-am văzut vreo trei zile la rând, în timp ce lumina de la cască încă se aprindea în camera lui și televizorul era, ca întotdeauna, pornit. Mi-am zis că era momentul să acționez și i-am scurtcircuitat ușa văzând că nu-mi deschidea. I-am oprit casca și-am lăsat efectul somniferului să treacă. Știam că povestea nu se termina odată ce opreai casca; efectul rămânea și era oarecum decizia posesorului când să se oprească și tocmai de aceea era atât de periculos. De aceea, am mai rămas cu corpul său inert până dimineața următoare când s-a trezit. A rămas, pentru câteva ore, nemișcat, privind în gol, după care a început apoi să înșire cuvinte fără de sens. Nu-l mai văzusem niciodată așa confuz.
Mi-a luat ceva să-l liniștesc. După aia mi-a povestit, nu știu cât de aproape de adevăr, ce se întâmplase în zilele în care nu ne mai văzusem. Cine era omul ăsta Marcu Anton și de ce dezvoltase chipul ăla cu caracter anarhist?
Citind codul de pe chip, am descoperit că povestea era în original despre un tânăr ce, pe la sfârșitul secolului trecut, mersese în vacanță la familia sa de la sat. După aceea, povestea originală începea să se întrepatrundă cu altfel de elemente, într-un amalgam. Același tânăr sau poate altul incendiase biserica din sat și fugise mai apoi în câmp. Un firewall nu mă lăsa să continui.
Radu mi-a zis că el nu locuise niciodată la sat. Mai sunt doar câteva sate locuite în România, oricum. Radu a trăit într-un orfelinat pâna a fost dat în grija unui asistent maternal. A fugit și de acolo până la urmă și nici nu mai știe de ce.
– E adevărat că nu-mi place viața mea actuală, nu-mi place aici în cămăruța asta. Regret c-am fugit de la Maria și mă doare că nu mai știu de ce. Mă gândesc că s-au amestecat gândurile mele cu ale lui Anton și…mă poți ajuta să-l găsesc? Părea disperat. De ce voia să-l găsească pe Marcu Anton? Omul ăsta nu a scris decât ‘’Câmpurile’’. Nu găsești nicio informație despre el nicăieri, nici măcar la compania producătoare.
Radu e liniștit acum. Nu l-am lăsat singur deloc în ultimele câteva zile. I-am permis să-mi vorbească întruna despre viața lui și ce-și dorește să facă și-am făcut un pact să fim fericiți.
Am sunat într-o zi la un număr găsit de întâmplare pe un profil cu titlul ‘’Marcu Anton’’. Mi-a răspuns un glas de om foarte bătrân.
– E mort, mi-a spus el râzând. Și mi-a închis imediat.

* * *

De-abia după aceea l-am cunoscut mai bine pe Radu. Nu-și amintește multe despre copilăria lui. I s-a spus că a fost găsit când avea trei-patru ani, prin 2049 deci, pe un drum nemarcat, aproape de câmp. L-au mutat apoi de la un centru la altul punându-l în grija unui asistent maternal.
Acolo, în micul apartament , s-a simțit pentru prima dată ca într-o familie împreună cu Maria și ceilalți doi copii ce îi avea în grijă. Nu-și amintește multe de vremurile acelea, ci doar atmosfera. Iși amintește însă poveștile Mariei și mâna sa caldă. I-a spus povești despre pajiști întinse, munți înalți și plaje goale. Ea prinsese și o altfel de perioadă, pesemne, cea de dinainte… I-a povestit despre bunicul ei, vizitele ei în satul acum dispărut și cum acestea nu trebuiau să se piardă niciodată, ci trebuiau, cu orice preț, să rămână, să fie salvate. Și așa adormea el în fiecare noapte, până ce într-o zi, nu mai știe când și de ce, a plecat și nu s-a mai întors niciodată înapoi. Și-a colindat pe străzi, trăind de pe o zi pe alta, pâna la vreo paisprezece-cincisprezece ani, pâna ce a realizat că, în ritmul acela, putea muri, căci erau puțini cei care-l ajutau. Și astfel, inghițind în sec, s-a dus la unul dintre puținele centre de ajutorare rămase deschise. Într-adevăr, l-au ajutat mai mult decât a sperat, dar nu putea să nu observe cum sistemul era parcă programat să-și inchidă ochii când intra în contact cu el.
A crezut că totul intrase pe un curs stabil, dar ceva în el tânjea la migrare, la drum, așa îmi spunea. Și pentru că altfel nu putea, a încercat asta cu mintea. De asta își dorea atât de mult o cursă cu Träumenhelm. Numai că nu a decurs chiar așa cum se aștepta el. Necunoscute sunt cărările subconștientului. Intuiam oarecum ce îl măcina pe el.
Am căutat prin multe arhive virtuale ca să dau peste satul din poveste. Am găsit un articol din 1994 ce relata incidentul cu biserica. Focul nu avusese timp să se extinda și nimeni nu fusese rănit. ’’Căutarea tânărului dispărut continuă’’ finaliza jurnalistul de mult decedat. Satul se numea Dorobanțu, iar pe vremea aceea se afla în județul Călărași, dupa vechiul mod de organizare teritorială. Așa că într-o zi liberă, am pornit amândoi spre locul acela aflat la vreo șaizeci de kilometri de noi, el nerăbdător, eu cu un interes special. A trebuit să obținem un permis de părăsire a orașului.
Era numai deșert de o parte și de alta a autostrăzii. Aerul de-abia era respirabil. N-ai fi putut trăi aici. Lui Radu îi plăcea însă. Ținea capul în bătaia vântului ca un câine. Creșterea grânelor nu prea se mai practică prin zonele acestea, doar prin anumite zone întinse din Asia, Europa de Nord, cele două Americi și, mai nou, sere pe Marte. Pământul a secat. ‘’De ce mai trăim aici?’’ gândea probabil Radu. Pe mine nu mă deranja situația, dar unui om ca el n-aș fi avut ce să-i răspund. Așa că mergeam să-l găsim pe unul care văzuse alte vremuri, asta dacă mai trăia.
Aproape de locul promis, ne apăru în câmpul vizual o clădire mare și cenușie inconjurată de un gard de sârmă, iar lângă, o stație electrică pe tip vechi. Știam că era acolo.
Ne-am așezat la umbra singurului copac din zonă.
– Știai că nu mai e nimic aici, nu? m-a întreabat el.
– De unde puteam să știu? Își ridică ochii spre coroana rară a copacului.
– Cine-o fi omul ăsta?
– Chiar nu înțeleg de ce-l cauți atâta, spun eu mințind. Ce vrei să afli de la el? Lăsă privirea să-i cadă în iarba uscată.
Radu uitase finalul visului impreună cu multe alte detalii. Asta îl măcina teribil. Melancolia, bucuria și frica erau trăite la o intensitate mult mai mare în cadrul poveștii, calitate specifică visului.
– Nimeni nu ia în serios căștile de geniul, sunt doar distracții trecătoare. Treci peste asta.
– Credeam că am trecut și credeam că mi-e bine înainte să o încerc. Spuneai că chip-ul conține detalii din viața lui Marcu Anton și îmi era clar în vis că asta era adevărat. Eram doi și nu unul în anumite momente. Și cineva clar mă privea de undeva.
– E doar un vis, băiete.
– Spune ceva despre mine. E realitate.
– Cum zici tu.
Începuse să bată un vânt cald și plăcut, un vânt ce nu te-ai fi așteptat să-l simți în deșert, de pajiște verde, primăvăratică. Radu privea tăcut în zare la soarele arzător.
– Pe cine căutați băieți aicea? Vocea bătrânului distruse momentul de relaxare. Din dreapta noastră venea extrem de încet un paznic atât de bătrân că ai fi zis că era supracentenar. Paznic la o stație electrică? Nu sunt mulți pe aici care merită căutați, spuse el.
– Tataie, ai auzit de unu’ Marcu Anton? spuse Radu rămânând cu ochii pe soare, cu un accent de care nu îl credeam capabil, de parcă știa foarte bine cum să-i vorbească bătrânului și de unde venea acesta.
– Nu mi s-a mai spus tataie de mult timp, spuse bătrânul. Purta o uniformă cenușie ca de ranger. Eu nu mai îmi amintesc multe de timpul de dinainte. Din satul ăsta au plecat toți cum s-a întâmplat mai peste tot. Dar ce să-i faci, cică așa ar trebui.
– Avem nevoie să ne condensăm cât mai mult, altfel nu supraviețuim, am spus eu. Mergem înainte și ne concentrăm pe a păstra ce deținem și pe căutare de noi –
– Eu nu știu ce s-a întâmplat că nu-s om de știință, mă întrerupse el, dar știu cum au plecat toți tinerii. Satul e puțin mai încolo la vreo doi kilometri, trei familii au mai rămas în el. Ducă-se dracu’…
– Cum puteți să trăiți în aerul ăsta? l-am întrebat eu tușind.
– Hehe, port de obicei un filtru portabil și am și o mască. La vârsta mea nu mai contează, nu mai am mult.
Vântul se oprise. Rămase doar amintirea lui, încă vie, pe pielea mea. Ochii bătrânului începuseră să se umezească.
– Îmi amintesc de unu’ Marcu, de când eram eu foarte tânăr și satul era în floare. Era orfan și în grija mătușii lui. Trăiau singuri într-o casă care cred că-i încă în picioare… sau poate nu mai e. Cine mai știe? Ce vreți să știți despre el?
– Am auzit că n-a fost prea cuminte, am spus eu.
– Nu era băiat rău, doar puțin ciudat. Nu vorbeam cu el. Îmi amintesc că într-o zi a fugit undeva în câmpuri și altădată a încercat să dea foc la biserică. Sau poate astă era Nelu Ionescu?
– S-a întors de la câmp? Mai trăiește? spuse Radu parcă trezit la viață.
– Hehe, s-a întors după o săptămână așa, slab și cu sânge de iepure la bot. Dacă mai trăiește nu știu, a fost un haos total cu plecarea tuturora.
– Și mătușa lui?
– A murit acum mult timp cred. Mai vreți ceva că tre’ să mă duc acasă? Stau într-o colibă aproape de pârâu.
– E vreun pârâu pe aici? E și pădure? Radu se ridică zâmbind.
– Ete, cam mult vrei. Sunt niște pâlcuri de plopi rămase, la vreo 5 km spre nord.
– Mulțumim! Ziua bună…
– La fel. Aveți grijă, băieți! Bătrânul se îndepărta încet, șchiopătând. L-am urmărit pe Radu spre mașină. Fără să vorbim, știam amândoi unde urma să mergem.

* * *

– Crezi că merită să trăim în țara, în lumea asta? mă întrebă el în timp ce eu mă minunam de sunetul vântului prin plopi. Aerul era mai curat acolo.
– Depinde dacă vrei… poți trăi și în cele mai aprige condiții. Își duse privirea spre pământ. Vei fi bine? Se uită înapoi către micul pâlc de plopi bătrâni cu frunze rare și se ridică în picioare acoperind soarele. Era dezămăgit sau ușurat de ce aflase?
– Da! Trebuie…

* * *

Am visat-o aseară pe Maria. De data asta, fară cască. Nu știu însă dacă a fost amintire sau vis. Eram amândoi în aceeași cameră, eu cu capul în poala ei, și câinele la picioarele noastre.
– Ai încrede în oameni și în viață, chiar dacă ambele sunt imperfecte. Așa cred eu că e bine.
Într-una din zilele acestea îmi voi aminti adresa micului nostru apartament și voi intra acolo și voi cădea în genunchi. Așa voi face.

Mircea Bocioacă

Născut în 93. Fost nimic, actualmente student la construcții și scriitor începător.