Meseria e brăţară de aur

Capitolul anterior AICI
Începuse explozia în high tech: internet, fibre optice, reţele inteligente, routere etc. Ottawa se numea pe atunci Sillicon Valley Nord adică un fel de San Jose, California, dar fără plajă, ocean, surf şi fără climă bună. Aflu de la nişte prieteni români de o companie de telecomunicaţii care făcea angajări masive – ei tocmai începuseră să muncească acolo. Se angajau cam cîte douăzeci de oameni pe săptămînă şi de fapt, departamentul lor de resurse umane nici nu mai putea face faţă situaţiei aşa că apelaseră la serviciile unei companii de headhunting.
La momentul respectiv eu aveam în continuare “worker visa”, acesta era statutul meu. În continuare nu cunoşteam pe nimeni în situaţia mea. Toţi românii pe care îi ştiam aveau comunele vise de “landed emigrant” în timp ce eu nu aveam nici dreptul să mă duc la doctor pentru o consultaţie. Cu o mie de dolari îmi luasem o asigurare de sănătate pe un an. Realizam de-acum ce şanse slabe existau să-mi ofere cineva un serviciu mai ca lumea – cine s-ar fi încurcat să facă nişte hîrtii de angajare altfel decît cele normale? Codul meu numeric personal începea cu alte trei cifre decît a celorlalţi. Ce companie şi-ar fi irosit timpul cu unul ca mine, un statut temporar, o viză ce trebuia reînnoită la sfîrşitul fiecărui an?
Am trimis totuşi CV-ul mai mult aşa, în dorul lelii sau la îndemnul prietenilor.
În timpul ăsta, Gino încerca să-şi vîndă brutăria. Brusc nu-i mai mergea afacerea pentru că de cîteva luni se deschisese un mall uriaş în apropiere. Rar mai suna clopoţelul de la uşa magazinului adiacent şi cîteodată cei care intrau mai şi plecau fără să cumpere nimic. Gino revenea înjurîndu-i dar logic, cine se oprea să-şi ia castraveţi de la Carrefour îşi lua şi pîine tot de acolo.
Venea cîte un potenţial cumpărător şi după ce asculta prezentarea de pom lăudat în care Gino îi flutura intrările şi ieşirile din urmă cu patru luni, cînd încă îi mergea business-ul, auzeam cum îi ducea capul să ceară contabilitatea pe luna în curs – normal, erau italieni ca şi Gino.
Într-o zi sună telefonul şi sînt chemat la interviu. Ţin minte şi acum cu ce sictir am confirmat pentru că din cauza orei fixate trebuia să întîrzii la muncă şi nu întîrziasem niciodată. În fine, l-am sunat pe diavolul tasmanian (cum îi spuneam eu pentru că se mişca aproape mai repede ca mine) să-l anunţ că vin mai tîrziu cu o oră, evident, fără să-i menţionez nimc despre interviu. Cu toate că eram aşa prost plătit, absenţa mea ar fi tulburat bunul mers al activităţii. Fără mine acolo, totul ar fi fost blocat, toţi ceilalţi ar fi venit la serviciu degeaba dacă nu aş fi sosit eu. Aici unde lucrez acum, în 2017, sînt oameni care pot absenta o lună şi nu li s-ar simţi lipsa. De fapt, despre subiectul aşa numitelor “bullshit jobs” vreau să scriu un editorial separat.
Cred şi acum că am luat interviul tocmai datorită faptului că eram nervos că dura inadmisibil de mult şi aveam să întîrzii la Gino mai mult decît spusesem… După interviul propriu-zis mi-au pus o înregistrare de vreo jumătate de oră despre protecţia muncii, urma un test cu vreo zece întrebări. L-am trecut. După felicitările că am luat jobul, am fost chemat într-o altă zi să aduc nişte documente. Cont de bancă, ID, visa. Şi tipului nu i-a venit să creadă cînd am scos hîrtia cu permisul de muncă, a fost o mare supriză pentru el.
– Nu mi-ai spus că nu eşti emigrant…
– Nu m-aţi întrebat…
Adevărul e că după un an de Canada mă mai destupasem o ţîră la cap: de unde la început treceam pe CV şi faptul că am făcut armata în România (!), că sînt “worker visitor”, super fluent în limba română (ca şi cum conta), stare civilă (!) şi aşa mai departe, acum devenisem mai evaziv. Strictul necesar.
Şmecheria era următoarea: odată ce luasem interviul nu mai putea face nimic pentru că în ţara asta cu drepturile omului aşa cum sînt (super respectate pe hîrtie) tot ce-i rămăsese de făcut era să înghită găluşca şi să-mi zîmbească înjurîndu-mă în gînd pentru prezenţă de spirit şi tupeu.
Gino a făcut un circ incredibil, s-a oferit să-mi dubleze salariul, “îţi dau cît îi dau lui Eric dar nu pleca!” – dar să aflu că pe canadieni îi plătea dublu, mai mult m-a enervat. În plus ştiam că afacerea lui se afla în picaj, doar vedeam cu ochii mei că era din ce în ce mai puţin de lucru. Am plecat dar nu mi-a plătit niciodată cele două săptămîni de concediu pe care mi le datora. Nu erau mulţi bani dar tot am făcut formele legale de plîngere la ministerul muncii. Pînă s-a procesat dosarul, Gino dăduse deja faliment.
Deabia acum cînd scriu aceste amintiri realizez cît de fraier eram la vremea aia şi îmi dau seama cît m-am schimbat. Eram naiv, demn de încredere, devotat. Din consideraţie pentru Gino şi pentru locul de unde fusesem plătit pentru munca mea aproape un an, am acceptat să mai stau două săptămîni în plus ca să-l instruiesc pe cel care urma să-mi ia locul. Două săptămîni am muncit în două locuri, cîte opt ore în fiecare.
Dar nimerisem într-un loc super, mi-am dat seama imediat. Primele trei săptămîni am făcut un fel de instrucţie specială de protecţia muncii pentru că urma să lucrăm în laboratoare în care se afla fibră optică – sticlă aceea care formează tubul prin care circulă unda de lumina e atît de subţire încît dacă o manipulai incorect efectiv putea fi luată de suflul unui ventilator şi cel mai periculos ar fi fost să ţi se oprească în ochi. Dar trei săptămîni pentru ceva ce puteai reţine într-o singură zi – mi se părea o risipă pentru angajator şi un rai pentru angajaţi! Eram într-un fel de atelier de ţesătorie unde pe post de aţă se lucra cu fibra asta optică şi profiturile firmei erau uriaşe pentru că lumea nu mai avea chef să se înţolească, toată omenirea dorea să stea în chiloţi şi să facă chat cu viteza luminii.
Sînt tot felul de joburi pe lumea asta, unele mai rele altele mai bune, pe mine mă interesa esenţialul: că făceam ceva mult mai uşor şi eram plătit mult mai bine, scăpasem de temperatura de 50C, cît era lîngă cuptor, şi ajunsesem în mediu strict controlat, 25 C. Ţin minte că în perioada respectivă m-am întîlnit cu un amic care fusese medic veterinar în Bucureşti şi aici lucra la banda rulantă, şi la un moment dat îl întreabă altcineva dacă nu-i pare rău, pentru că la o adică trebuie să se aplece după orice rahat şi să-l pună înapoi pe bandă. Şi are replica genială, “domnule, nu mă aplec chiar după orice rahat… trebuie să fie rahat canadian!” Am întîlnit tot felul de oameni care făceau tot felul de joburi. Mai tîrziu cînd am fost trimis de companie în China, într-o toaletă exista un tip care se apropia de tine în timp ce te spălai pe mîini şi-ţi făcea masaj pe umeri apoi îţi întindea un prosop să te ştergi. Odată am fost chemat prin sondaj ca posibil jurat la tribunal. Fiecare posibil jurat trebuia să se prezinte şi să spună ce meserie are. O doamnă a spus că lucrează la guvern, era şefă la un departament unde se spalau banii. Toată lumea a rîs dar chiar asta făceau acolo: spălau bancnotele murdare, le spălau la propriu nu la figurat. Prietenul unui prieten, bineînţeles tot român, tocmai a luat acum un job full time de cercetător la polul nord. O să stea într-o casă, el, soţia, doi copii, fără să plătească chirie, facturi. Şase luni va fi zi, şase luni va fi noapte, tot timpul va fi iarnă. În perioada de şase luni de noapte va avea dreptul la un concediu de două luni, pentru toată familia, în orice destinaţie de pe mapamond. (Dacă adori întunericul, poţi lua totuşi concediul şi în perioada de şase lunic de zi ☺) Am întrebat în glumă dacă pe lîngă locuinţă le asigură şi maşină. A rîs pentru că toată lumea acolo se deplasează pe ski doo. Văzusem un reportaj mai demult, cea mai grea meserie din lume e să fii pescar pe un pescador de pescuit creveţi, pentru că se lucrează în oceanul Arctic sau oricum în nord şi cînd intră în bancul de creveţi nu se opresc pînă nu capturează cît mai mult posibil. 100.000 $ pentru trei luni de muncă. Mie mi se pare mai greu să stai zece luni la polul Nord cu doi copii mici.
CONTINUAREA AICI

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.