Ieşirea din şomaj

Capitolul anterior AICI
În 2003, prin vară, am fost disponibilizat. O formulare frumoasă pentru “dat afară”, dar în acelaşi timp un termen necesar care delimitează între a fi concediat din vina ta sau din contră, din raţiuni economice: restructurări, recesiuni şi aşa mai departe.
Am primit un pachet “de plecare”, aproximativ patru luni plătite, apoi urmau nouă luni de şomaj.
Eram hotărît să nu-mi caut de lucru decît după ce epuizam cele treisprezece luni. Voiam să-mi umplu timpul cu renovări prin casă, filme, citit şi stat cu copiii – care pe vremea aia erau mici (de fapt fiu-meu urma să se nască).
Cred că mă săturasem să stau şase luni cu maică-mea şi şase luni cu soacră-mea, efectiv fară nici o pauză – chiar o dată am dus-o pe una la aeroport la Montreal şi am preluat-o pe cealaltă. Culmea e că a trebuit să stea împreună doar cîteva ore, îmi făcusem planul că salvez patru ore de condus, adică să împac şi capra şi varza, fără să ştiu că eu aveam de-a face cu două lupoaice amîndouă foarte geloase una pe cealaltă. Fiecare ar fi vrut ca nepoţii să fie numai a uneia – cea care dădea ştafeta efectiv înnebunea la gîndul că munca ei de şase luni, proiectul ei de suflet, va încăpea pe mîna unei necunoscute. Mi-am dat seama la sfîrşitul zilei că patru ore de condus ar fi fost o nimica toată în comparaţie cu atmosfera pe care a trebuit să o suport cu ele două în aeroport.
Aşa că atunci cînd mi s-a oferit ocazia am zis: destul! Pauză de la voi un an.
Întîi şi întîi m-am dus repede în România să “mă refac” după şocul de a fi dat afară. Cred că a fost cea mai lungă vacanţă a mea, la întoarcere cinci săptămînile pe care mi le-am luat l-a determinat pe vameş să mă întrebe cum m-am întreţinut atîta timp fără serviciu. Incredibil ce tupeu au canadienii! În România nimeni nu şi-ar permite să te întrebe aşa ceva, adică e mult mai normal să tai frunză la cîini. I-am răspuns aproape jenat că am patru luni plătite, severance pay (compesatie pentru concediere).
Cele nouă luni de şomaj au început prin noiembrie ceea ce era extraordinar pentru că fiind o iarnă cruntă (ca toate iernile aici ) nu trebuia să iau cunoştinţă cu ea: mă uitam pe geam cum se duc oamenii la serviciu, recunosc, cu o oarecare plăcere să descopăr că sînt în pijamale. O dată la două săptămîni trebuia să sun obligatoriu la şomaj (nu sunam, nu veneau banii), răspundea un robot: apasă tasta 9 dacă ţi-ai căutat de lucru, (apăsam), apasă tasta 9 dacă nu ţi-ai găsit, etc. Cît lucrasem, ca şi acum, întotdeauna luam mult mai puţin decît salariul brut – cu care eşti tentat să te autopăcăleşti că ar fi banii pe care îi faci – ei, în şomaj aveam o mare satisfacţie să văd cum 1400$ intrau curat în cont pînă la ultima centimă.
La sfîrşitul celor nouă luni era deja vară şi mamă, nu aveam nici un chef să mă duc la serviciu cînd toată lumea se ducea în concediu, aşa că am mai stat o lună dar sincer să fiu nu mai simţeam aceeaşi plăcere ca atunci cînd îmi intrau bani în cont. Începuse să devină stresant.
Depusesem nişte CV-uri dar cam cu întîrziere. Nu aveam pile, relaţii sau networking, cum se zice acum, şi rezultatele se vedeau pe telefonul care refuza să sune.
Într-o seară, tîrziu, după 9 p.m. mă caută un tip, îmi pronunţă numele complet şi foarte corect, am observat asta gîndindu-mă că trebuie să fie european ca să spună Corneliu fără poticneli, ba chiar cu a anumită plăcere (ca şi cum era satisfăcut de pronunţie). S-a recomandat Peter Fousta, a spus că are o companie de construcţii şi că îmi oferă o poziţie de manager – dacă sînt intereasat jobul e al meu. Se înţelegea că nici nu ţinea să mă mai intervieveze, ceea ce era absolut bizar. Imaginaţi-vă : e absolut incredibil să auzi fraza “Cînd poţi să începi?” aşa din senin şi sigur fiind că nu aplicasei în viaţa ta la o companie de construcţii cu numele Olympia Homes. Eram absolut sigur. Trimisesem CV-uri numai la guvern şi companii high-tech, nici vorbă de construcţii, dar pe CV-ul meu apărea facultatea de construcţii şi anul muncit în România pe şantier. M-am gîndit că pur şi simplu omul dăduse peste CV-ul meu întîmplător şi-i plăcuse ce scriesesem acolo. Ce fraier puteam fi !
Avea o voce tabagică, şi într-adevăr aveam să-l văd aprinzînd ţigară după ţigară, nu am văzut om căruia să i se potrivească atît de bine chiştocul în colţul gurii şi un ochi pe jumătate închis, îi dădea o personalitate de ocnaş ce-şi pierduse un ochi într-o încăierare de cuţitari.
Misterul s-a elucidat la prima întrevedere cu el. Nu era cum minţise la telefon : “eşti român şi pentru mine asta reprezintă o garanţie că te vei descurca!”.
Peter Foustanelas (acesta era numele lui în acte) venise în Canada ilegal la începutul anilor 70. Se strecurase pe un vapor cu pavilion românesc (spunea cred asta pentru că eu eram român, dar dacă aş fi fost filipinez ar fi schimbat probabil imediat pavilionul cu cel filipinez) şi căpitanul, “un om căruia îi datora totul”, nu îl predase autorităţilor, ci odată ajunşi la destinaţie îl lăsase să se descurce. În patruzeci de ani devenise unul dintre cei mai de succes oameni de afaceri din Ottawa. Avea două companii mari, terenuri, hale industriale, clădiri inchiriate, case, biserica grecească pe care o ctitorise, festivalul grecesc anual al cărui sponsor era. Averea lui era estimată la 80 de milioane de dolari. Aveam să realizez foarte repede: un om îngrozitor de zgîrcit, un cărpănos de ultimă speţă.
Recunosc că e foarte plictisitor pentru mine să îl descriu sau să povestesc despre atmosfera de la serviciu, pentru că deja am folosit atît personajul cît şi cadrul în cîteva capitole din Escroc SRL. Acolo m-am substituit în pielea unui băiat care lucra în depozitul de materiale, în realitate eram manager în training. Trainingul meu a durat exact două luni după care printr-o minune m-a sunat fostul meu manager, de la compania unde fusesem disponibilizat, cu o ofertă de contract “temporar” – dar am acceptat fără parere de rău să las în urmă jobul “permanent”.
Dar să revin un pic la Peter Foustanelas pentru că mi-am adus aminte de el incidental azi cînd am dat peste o ştire despre un consul român la Chişinău care a fost filmat cu camera ascunsă în ipostaze “mai mult decît intime” (citat din presă) – Ce o însemna mai mult decît intim nu pot să-mi explic? Adică intim e aşezat pe toaletă şi mai mult decît intim înseamnă act sexual, sau invers? Serios, chiar am pierdut contactul cu exprimările de senzaţional-fabricat al tabloidelor sau televiziunilor “noastre”.
La scurt timp după ce m-am instalat în biroul celui care fusese dat afară ca să mi se facă mie loc am aflat de la colegul de alături (un fel de omul bun la toate acolo) că urmează să fie şi el dat afară. Îmi spunea asta confidenţial şi în acelaşi timp compătimitor pentru că i se părea aproape imposibil ca eu, un nou venit fără experienţă în domeniul respectiv, să acopăr job-urile a doi oameni. Cel care urma să fie dat afară se ocupa de customer service, de schiţe Autocad, de reţeaua de computere, şi în general era the high tech guru al companiei, ceea ce însemna că făcea orice de la setarea noului telefon mobil al moşului, la back-up pentru server, la reprogramarea sistemului video de supraveghere şi cîte şi mai cîte.
Îi ceruse moşului să-şi ceară scuze pentru că în timpul unei discuţii în contradictoriu fusese împins cu degetul în piept.
“Scuze?!” a zis moşul “Mie îmi datorezi tot ce eşti! You are fired!” (Trump style).
În timp ce Chris White îmi arăta cum funcţiona sistemul de supraveghere, s-a oferit să-mi arate şi poziţionarea camerelor video şi cu ocazia asta să îmi prezinte şi sala de bowling din clădirea alăturată, unde manager era unul din cei trei băieţi ai moşului. Aşa cum spun în Escroc SRL, un altul se ocupa de firma de construcţii, şi cel mare de depozitul de materiale, biroul lui aflîndu-se la etaj, complet din sticlă pentru a oferi o perspectivă amplă asupra muncitorilor de acolo.
Ajungem în biroul fiului dar respectivul nu era acolo.
– Fii atent, zice Chris, vezi tavanul fals, vezi plăcile? Observi ceva ciudat ?
Nu am observat nimic ciudat, aşa că mi-a arătat el. Una din plăci avea un colţ rupt. În colţul ăla se afla o cameră video de care moşul nu ştia. Băiatul-manager de la bowling mai chema cîteodată seara vreo chelneriţă în biroul lui şi dacă o convingea să facă sex pe birou, un frate sau vreun amic ştia dinainte să urmărescă scena live din clădirea cealaltă unde se afla staţia de monitorizare.
Mi s-a părut incredibil că omul “bun la toate” care ştia atîtea despre compania aia, şi mă refer aici la dedesubturi, posibil bani de mită sau chestii necurate, poate mai grozave decît camera aia video, era lăsat să plece.
Mai rămîne să spun cum de mă angajase pe mine. E un subiect pe care Florin Oncescu a scris un sfert de carte, tot bazată pe experienţa canadiană. Moşul era mînă în mînă cu cei de la primărie, avusese nişte contracte fabuloase, cumpărase terenuri virane, etc. El în schimb făcuse donaţii şi naiba ştie ce altceva. Cert e că sub egida primăriei exista un program în care dacă angajai pe cineva aflat în şomaj, primăria subvenţiona jumătate din salariu. Si cineva de colo ii daduse pontul pentru că se ştia că moşul e pasionat de făcut economii. Procesarea dosarului meu a durat vreo trei săptămîni, însă moşul mi-a spus să fiu fără grijă că mi le va plăti şi pe alea mai încolo. Ceea ce nu s-a întîmplat niciodată.
Chris îmi spusese că în urmă cu cîteva luni cineva îi pusese foc la vreo trei case nou construite (în care nu se mutaseră încă locatari) şi în Escroc SRL menţionez acest incident şi mă folosesc de asta pentru a construi puţină tensiune.
În realitate, la plecare, m-am gîndit că merita să păţească ce a păţit. Nimeni nu-l suporta, nici măcar proprii lui copii. Şi mi-am dorit din toată inima să plătească înzecit pentru că nu se ţinuse de cuvînt în privinţa mea.
Cîţiva ani mai tîrziu treceam pe strada unde are sediul Olympia Homes, şi aşa cum făceam mai de fiecare dată, arunc instinctiv o privire către geamul biroului de la etaj unde rezistasem numai eu ştiu cum două luni. Întotdeauna mă întrebam oare ce nenorocit o suporta la momentul respectiv iadul ăla? Spre surpriza mea privirea mi-a poposit peste nişte ruine arse pînă la temelie. Nu era prima oară în viaţă cînd blestemul meu se concretiza, dar de fiecare dată consternarea e aceeaşi cu toate că, bineînţeles, ca orice om raţional îmi spun că e o coincidenţă.
Şi totuşi mi-am spus exact cum spune Gil, un personaj din Escroc SRL: “Ce naiba eşti fraier? Moşul o să primească toţi banii pe casele arse de la asigurare, viaţa merge înainte cînd ai atîtea milione în cont!”
(Nu e citat exact dar nici nu trebuie să fie…)
Continuarea AICI

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.