Babilon curat!

Capitolul anterior AICI
Revenind înapoi cu povestea la mine, la scurt timp după ce a fost dat Nicholas afară, sînt chemat de nea Puiu în biroul lui. Chiar așa era formula de adresare cînd eram doar noi doi. Nea Puiu. Pe vremea aia avea spre 55 de ani. Era mic de înălțime, grizonat, zîmbitor, dar genul de zîmbet care intimida pentru că era însoțit în general de remarci ironice, gen “i-auzi!”. Ochii de un albastru pur, opac, o privire înșelătoare deoarece aveam mereu impresia că niciodată nu-și dezvăluia gîndurile în totalitate. Ochii și zîmbetul serveau pe post de barieră între el și spațiul din jur. În timp, înțelesesem că aveam o poziție privilegiată pentru că mă simpatiza cum eram pe aceeași lungime de undă atît la miștouri cît și la gusturi muzicale. Îi plăcea Led Zeppelin, Bad Company, Deep Purple, ceea ce pentru o persoană care își trăise tinerețea în România comunistă mi se părea remarcabil. Nea Puiu părăsise România ilegal, cu un bilet la Campionatul Mondial de fotbal din Italia, în 1990.
Închide uşa şi mă îndemnă să iau loc.
“Uite de ce te-am chemat. S-a ivit o poziţie de supervisor în schimbul unu. Schimbul unu şi salariu mai mare. M-am gîndit să ţi-o ofer ţie.”
Vestea mă ia complet prin surprindere.
“Şi Dimitri…?” am bîguit.
“Şi Dimitri?!” a repetat perplex nea Puiu.
Dimitri fusese agajat cu două luni înaintea mea – un ucrainian care semăna leit cu Stalin şi în plus era mult mai în vîrstă decît mine, exact ca nea Puiu, trecut de 50. Cam o dată la două săptămîni îşi vopsea părul laolaltă cu mustaţa şi probabil că refuza să poarte ochelari, pentru că niciodată nu nimerea exact aceeaşi nuanţă de vopsea. Roşcatul lui bătea uneori în galben pal, alteori în roşu aprins şi asta era distractiv pentru că înainte să apară el ne dădeam coate întrebînd: “ce culoare crezi că o să poarte Dimitri astăzi?”
Dacă e vorba să fie vreo promoţie, atunci mie nu mi se pare normal să o iau eu înaintea lui Dimitri. Adică toţi colegii urmau să creadă despre mine că încerc să trag sfori, că ma folosesc de faptul ca sînt român, ca managerul, pentru a le-o lua altora înainte şi aşa mai departe.
Refuzul meu era dat de fapt un amestec de stări omogene. Adică erau mai exact trei stări, deloc contradictorii. Munceam deja de vreun an cu băieţii din schimbul doi (adică, aşa cum spusese Olărescu, acum făceam parte dintr-o familie şi n-aveam nici un chef să o schimb pe o altă familie de necunoscuţi), apoi seara erau mai puţini şefi, (a se citi “program lejer”) dar mai mult, atîrna în balanţă faptul că aveam pe cap şi masterul (part-time) şi apucasem să-mi iau două cursuri de dimineaţă. Era prea tîrziu să le mai schimb şi gîndul de-a renunţa mă făcea să-mi bag unghia în gît. Ar fi însemnat să pierd banii pe cele doua cursuri. În plus Dimitri părea exact genul de tip înnebunit să comande (și în Ucraina avusese o funcție mare într-o fabrică), pe cînd, în ce mă priveşte, să stau cu ochii pe oameni e exact ce nu suport. Dorinţa de a face pe şeful dintotdeauna fusese pentru mine sinonim cu “porniri medievale”, şefia de trib şi aşa mai departe, cu toate că, admit, de la un nivel încolo poate deveni interesant.
Deci ce rost avea să i-o iau înainte lui Dimitri!?
I-am sintetizat lui nea Puiu cîte ceva din gîndurile astea.
“Mai băiatule, tu chiar nu te-ai plictisit să baţi culoarele companiei de colo-colo? Ai fi la program de zi, în acelaşi timp cu mine.” a insistat nea Puiu şi mai contrariat.
Am ţinut-o pe a mea, reuşind să mă eschivez pînă la capăt.
“Eşti sigur?”
“Sînt sigur!”
“Eşti sigur?”
“Sînt sigur!”
“Eşti sigur?”
“Sînt sigur!”
M-a întrebat de vreo trei ori dacă eram sigur, exact cum ai întreba un băieţel căruia i-ai luat cadou o maşinuţă şi el îţi spune să o returnezi că preferă să se joace în continuare cu păpuşile. Într-un final, văzînd că nu are cu cine a se înţelege m-a rugat să-i cer lui Dimitri să se prezinte la el. Am ieşit din birou răsuflînd uşurat: reuşisem să scap cu bine de poziţie. I-am spus rusului să se ducă la manager apoi am sunat-o pe nevastă-mea să o anunţ ce era să păţesc. După cîteva minute, Dimitri a revenit radiind de mulţumire şi aici – dacă e să fiu sincer pînă la capăt – trebuie să recunosc: faţa lui de Stalin fericit m-a făcut să-mi pară un pic rău că nu acceptasem eu poziţia, doar aşa, ca să văd cum arată un Stalin trist (din moment ce nu văzusem aşa ceva).
Fac o paranteză ca să vă informez de babilonia care exista în schimbul doi: ceva gen “a tunat și i-a adunat”. În afară de mine exista un irakian în vîrstă care ascunsese la interviul de angajare faptul că avea doctorat în inginerie, apoi un moldovean, Vitali, din Republica Moldova (nu știa românește), mai era și un negru micuţ, mereu obosit pentru că era și student full time (i-am uitat numele), o chinezoaică, Lin, care de fapt făcuse cursuri de croitorie, un cambodgian fost mecanic auto pe nume Gorny – cel care umbla cu o biblie mică atîrnată de gît (pe sub cămaşă) din care citea uneori (atunci cînd nu şi amintea pe dinafară) pasaje perfect potrivite cu discuţia generală, păstrînd totuşi o distanţă respectabilă faţă de interlocutori pentru ca declara cu toată sinceritatea că nu se poate întîlni o persoană cu o respiraţie mai puturoasă decît a lui (spunea asta cu zîmbetul pe buze!) şi apoi povestea, la fel de vesel, cum fusese oprit odată noaptea la un blocaj pe autostradă, iar cînd îi venise rîndul să fie întrebat “ai băut la volan?”, Gorny al nostru răspunsese “nu”, dar sfios, ca o fecioară, privind timid şi cu-o mînă la gură, drept pentru care poliţistul îi ceruse să ia imediat mîna de la gură şi să sufle cu toată puterea spre el – nenorocitul, nu avea cum să creadă scuza lui Gorny cu respiraţia teribil de puturoasă, “suflă, suflă, sau mergi la secţie cu mine şi maşina o laşi chiar aici” şi, decît să-şi piardă carnetul pe nedrept, Gorny s-a conformat iar atunci poliţistul s-a înverzit la faţă, a lăcrămat, a înghiţit în sec de cîteva ori stăpînindu-şi greaţa şi i-a făcut un semn scurt să o ia naibii din loc mai repede.
Gorny era un tip tare de treabă, ar trebui să mai adaug şi asta, taică-su fusese ucis în timpul genocidului, el şi maică-sa fuseseră tîrîţi într-un lagăr de exterminare din care scăpase cu viaţă doar pentru că unul din paznicii-călăi pusese ochii pe maică-sa, făcînduşi-o amantă. Ajunseseră în cele din urmă, şi el şi maică-sa, refugiaţi în Canada.
“Deci de atunci ai devenit religios, din lagăr?”
“Nu… mult după aceea… eram deja aici şi într-o zi, într-o benzinărie m-am trezit la doi paşi de unul din paznicii lagărului. Bestia-bestiilor, călăul-călăilor, îi aveam figura întipărită pe veci în minte, era chiar el, fără nici cea mai mică îndoială.”
(din nou fac o paranteză, ca să subliniez încă o dată faptul că absolut întotdeauna, chiar şi cînd mi-a făcut destăinuirea asta, pe buzele lui flutura acel zîmbet al lui, mereu-prezent.)
“Primul impuls a fost să-l urmăresc. Să mă iau după el şi să-l omor. Apoi, cînd am reuşit să mă opresc, cînd am făcut efortul supraomenesc să nu-l omor, atunci, în clipa aia l-am văzut şi simţit pe Dumnezeu lîngă mine: cînd am reuşit să nu ies după el pe uşa aia.”
“Dar cum de a ajuns şi el aici in Canada? Cum e posibil?”
“Refugiat, ca şi mine. S-a strecurat. Nimeni nu putea demonstra cine este sau de unde vine pe-atunci. Era imposibil. Spuneai că ai fost chinuit şi erai crezut pe cuvînt.”
Gorny – un angajat atipic, fost mecanic auto la Canadian Tire, cu o oprire de doi ani în high tech, iar acum, nu mă îndoiesc, este din nou mecanic auto. Unul foarte bun, corect şi cinstit, dar eu unul am pierdut legătura cu el.
Printre noi era şi un singur canadian rătăcit în schimbul doi, Norm Forget – cred că rolul lui era să mai auzim și noi ăștialalți măcar din cînd în cînd engleza corectă. De la Norm am aflat cum se face breakfast sandwich-ul stil Mc Donald’s. Se bat două ouă într-o cutie goală de smîntînă, se pun la microunde timp de un minut, apoi astfel solidificate se introduc între două felii de pîine. Norm era la a doua căsătorie și cu a doua nevastă tocmai devenise cel mai surprins tată din lume. Avea doi copii și din prima căsnicie iar cu fosta soție, mai ales in ultimii ani, se certa foarte des. La un moment dat soția îi spusese că doi copii sînt destui, că nu vrea să rămînă iar gravidă, și-i ceruse să-și facă vasectomie iar fraierul de Norm se conformase.
“Și cum e?”
“Două zile după aia e ca și cum ai luat un șut în testicule, după care îți trece.”
La o lună după operație, soția îl anunțase că a băgat divorț.
Operația de vasectomie fusese ultima ei mică farsă, numai că reușita intervenției e de 95% și ani după aceea Norm descoperise cu noua soție că se afla în ceilalți 5%. De aici copilul supriză făcut la 40 de ani, de fapt un cadou neașteptat din partea primei soții!
Dimitri nu numai că arăta ca Stalin dar chiar şi-avea porniri de stahanovist pe care le exersa, din nefericire, exclusiv pe acei şase oameni ai lui (nici măcar Vitali nu-l suporta) şi, din nefericire pentru el se afla într-o societate democratică în care angajaţii se pot duce la şef să depună plîngere. Ceea ce de fapt se şi întîmpla şi încă des.
Două luni mai tîrziu, exact după ce terminasem cele două cursuri cu pricina, managerul mă cheamă din nou în birou să mă anunțe că soluția cu Dimitri nu funcționează şi că dacă scapă de el, atunci opțiunea următoare sînt din nou eu.
“Şi cu Dimitri ce o să se întîmple?”
Să mă ia naiba de prost! Îmi părea totuşi rău să-l dea afară. Nu vorbea engleza prea bine, avea familie, un copil de vreo zece ani. Era nou-venit ca şi mine.
“Ei, pe naiba îl dăm afară! Nu e aşa uşor, ba chiar e de-a dreptul imposibil!”
“Atunci o să revină pe poziţia iniţială?”
“Să-l retrogradăm? Asta e imposibil! Din fericire, am găsit o poziţie mai bună pentru nenorocit şi avantajul e că-i tocmai în clădirea L. Scăpăm de el definitiv!”
Clădirea asta L era cea mai îndepărtată de clădirea noastră C. Aşa am aflat că “avansează şi scapă de el” e o zicală care merge şi în capitalism. Înainte să plece, Dimitri a mai creat un incident cu Muzaliwa – congolezul din schimbul de noapte cu care Dimitri s-a încrucişat stînd pe internet peste program (plătit la 1.5 x salariul normal).
Muzaliwa era un tip de vreun metru şi cincizeci şi opt de centimetri, care fusese, sau aşa spunea el, colonel la paraşutişti în regimul lui Mobutu Sese Seko Kuku Ngbendu wa Za Banga, şi trebuise să părăsească degrabă Congo odată cu trecerea în nefiinţă a sus-menţionatului preşedinte. Nu ştiu exact de ce, pentru că spre ruşinea mea, n-am urmărit prea atent istoria acestui popor de oameni bravi.
Dimitri, ca majoritatea fostilor “sovietici”, se mîndrea cu faptul că e rasist (“O Doamne, m-am nimerit cu un negrotei în lift eram cu Serioja, vorbeam în ruseşte, şi tocmai mă pregăteam să-i spun ce urît este urîtul ăla din faţa noastră, cînd tipul începe să vorbească cu noi în ruseşte, în ruseşte, îţi dai seama ce noroc, făcuse faultatea la Kiev, ce coincidenţă, dacă vorbeam eu primul cine ştie ce-ar fi ieşit…) dar, vulpe bătrînă, îl provocase pe Muzaliwa prin învăluire, spunîndu-i că în Ucraina, la paraşutişti, nu te primeşte dacă ai sub 1.80 şi că ar fi o mare glumă ca Muzaliwa să apară pe acolo, un negru şi de 1.58, – colonel! – “oh, my God, colonel!”
Dimitri sughiţase de plăcere repetînd gluma şi de la asta pornise un scandal monstru. Muzaliwa făcuse plîngere dar nimeni nu acceptase să fie martor. Incidentul îi grăbise într-un fel transferul şi totuşi pînă a plecat el, pînă m-am transferat eu, pînă a făcut managerul formele pentru mărirea mea de salariu, ce credeţi că a venit?
Exact freezing-ul despre care v-am explicat într-un alt capitol. Nu se mai făceau angajări noi şi nu se mai măreau salariile.
Aşa că toată perioada cît am fost supervisor am rămas cu salariul dinainte. Managerul nu pierdea nici o ocazie să-mi aducă aminte că vina îmi aparţinea numai mie. Dar de-acum pe mine nu mă mai interesa cîtuşi de puţin mărirea de salariu.
Tot ce voiam era să mi-l păstrez.
Din 2001 încolo, s-a dat afară în draci. Ne-au mutat pe toţi într-o clădire imensă, ultramodernă. Dacă vremurile ar fi fost bune, ar fi fost de vis: exista un spaţiu central, mare cît un stadion, cu tavanul complet de sticlă, podeaua de marmură, zeci de mese, palmieri adevăraţi de mărime naturală, fîntîni arteziene, bibliotecă, etc. Afară aveam teren de fotbal şi-o parcare imensă, din ce în ce mai goală. În clădirea asta uriaşă, de sticlă, ne simţeam exact ca într-un acvariu din care, în fiecare lună, se cufunda un mincioc să culeagă cîteva sute dintre noi. Nu ştiai cînd urma să coboare data următoare, nici cîţi trebuia să ia.
Cînd m-au cules şi pe mine, se făcuse 2003 şi amicii cu care jucam regulat fotbal se plictisiseră de cîte ori întrebaseră dacă m-au dat afară. Pînă şi nea Puiu fusese dat de un an afară iar eu tot rezistam (nea Puiu s-a retras la pensie înapoi, în România, cu o tentativă să dea lovitura în politică, înscriidu-se în partidul lui Becali).
“Tot nu te-au dat afară? Ce naiba?! Te ţine să stingi lumina la sfîrşit?” (rîdeau)
“Exact! Să dea dracii dacă nu stau pînă la final şi-o să trag şi uşa după mine!”
Deşi n-am rămas chiar ultimul, un alt manager, care mă simpatiza, a rămas.
În 2004 am fost chemat înapoi, pe un contract de doi ani dar între timp s-au întîmplat şi alte CHESTII

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.