Suport tehnic

Capitolul anterior AICI
Am lucrat mai puțin de două luni în secția pentru care făcusem training-ul deoarece m-am împrietenit cu un coleg român care se muta la suport tehnic unde manager era socru-său. El era din București, eu la fel, el era stelist, eu la fel – mi-era scris să ajung și eu la suport tehnic, numai că în momentul respectiv acolo aveau nevoie numai de oameni în schimbul doi. Trebuia să fiu nebun să fac nazuri cum programul era flexibil (trebuia să te plimbi cu mașina de la o clădire la alta, acolo unde era nevoie să rezolvi problema de producție) iar stresul aproape inexistent. Firma avea patru clădiri răspîndite prin oraș și nimeni nu ținea socoteală cînd ai plecat și cînd ai revenit, atîta timp cît rezolvai problemele. Așa că pe parcursul a trei ani, între service calls am absolvit și un master în inginerie mecanică la Universitatea din Ottawa.
Începeam serviciul pe la două după-amiază, ceea ce însemna că în jurul orelor unsprezece post meridian, mă înfigeam cu plăcere în tot ce găseam mai bun prin frigider. Mîncam pînă mă lua somnul iar dimineața dormeam “ca în facultate” și sincer să fiu nu mi-am dat seama că ar fi vreo problemă cu programul meu pînă într-o zi cînd observînd că nu mă mai încap pantalonii, m-am suit pe cîntar şi l-am făcut să indice 88 kg. Cu doi ani înainte, la plecarea din România avusesem 70, mă uitam la bețele mele de picioare din poze și parcă acolo era un altul: slab și cu părul lung. Acum, cînd mergeam în parc, pantalonii scurţi mi se ridicau singuri între picioare prinși de frecarea pulpelor – iar chestia asta nu te face să arăți deloc sexy.
Revenind la climatul socio-economic, ne aflam la începutul anilor ‘2000, încă dinastia Clintoniană, chiar pe vîrful perioadei de exuberanţă (iraţională, cum a numit-o şi Alan Greenspan) cînd economia părea că va merge bine la infinit şi oricine îţi putea da sfaturi categorice legate de Bursă.
Toţi colegii verificau de cel puţin trei ori pe zi preţul la acţiuni, iar astea, de parcă ştiau că ne uităm la ele, se umflau ca nebunele, cîte 20$ pe zi. Boeing ajunsese o companie amărîtă, care-şi punea cei o sută cincizeci de mii de oameni să le asambleze avioane, (avioane! –, auzi tu) în timp ce Akamai Technologies (un dot com) avea să ajungă la 350$ acţiunea şi toată treaba lor era să facă software cu care să crească viteza pe reţea. Fără strunguri, fără vaselină, fără materie primă şi linii de producţie. Era un grup doar de vreo sută de oameni cu computere, în mod sigur toţi geniali. Pe hîrtie, ei puteau să cumpere tot Boeing-ul! Suna mişto. La 160$ am cumpărat şi eu exact douăzeci de acţiuni, convins de un amic binevoitor că e tot ce-mi trebuie ca să fiu aranjat la pensie.
“E-he, în patruzeci de ani pînă ieşi tu la pensie, se splituiesc de cel puţin zece de ori!” îmi spunea. El primise cadou un pachet de acţiuni de la firma noastră pe care le socotea neîncetat la calculator.
“Ia uite aici (şi arăta ecranul), acoperişul la casă e deja plătit. Mai am restul!” (Şi în fiecare zi, după cum suma creştea, îşi freca mîinile pentru că se vedea cu ferestrele, apoi garajul, şi aşa mai departe, toate pe rînd achitate).
Se angajaseră atît de mulţi oameni, încît pauza de masă trebuia luată în reprize. Toate naţiile, toate religiile, toate vîrstele. La wc era coadă mereu. S-au cumpărat două barăci pentru ca musulmanii să-şi poată face rugăciunile în linişte acolo. La toaletă se întîmpla să mai surprinzi pe cîte unul cu piciorul în chiuvetă, spălîndu-se pe degete, conform tradiţiei. La femei, încercau să descopere/prindă fanatica căreia nu-i dădea voie religia să facă decît pe podea. Cei din schimbul de noapte din clădirea mea se jucau o oră fotbal la pauza de masă, pe la 2 a.m. Cei trimişi cu treabă de la o clădire la alta făceau cei trei kilometri în două ore. Distanţa era scurtă dar pe itinerar se afla Costco şi Silver Dollar (un strip club). Un biet angajat de origine turcă se rugase ani de zile de directorul companiei să fie lăsat să deschidă o cantină în cadrul companiei – a primit în sfîrşit aprobarea şi în doi ani a ajuns milionar (a vîndut cantina chiar cu o lună înainte de implozie – sincronizare perfectă)
Într-o noapte, portarii au văzut prin camerele video nou-instalate deasupra parcării doi tipi şi-o tipă intrînd într-un van şi stînd prea mult. Au fost daţi afară. Ea era fostă prostituată.
Era foarte greu să dai pe cineva afară în anul 2000. Aproape imposibil, trebuia să faci ceva cu totul ieşit din comun dar întîmplarea face că tot un coleg român era să se transforme în primul cunoscut dat afară iar un altul.. chiar a reuşit performanţa!
La o pauză de ţigară, un domn în prag de pensionare care emigrase cu mult înaintea noastră din România via Tel Aviv apoi Canada, povestea și el… ca la ţigară. Domnul respectiv era la bază inginer Petrol și Gaze şi enumera cîteva din realizările lui profesionale. Ce a făcut în România, că a pus o fabrică pe picioare de la A la Z. Apoi ce a făcut în Israel, ce a făcut în Canada, întîi în Montreal (locuise mulți ani acolo), unde a modernizat o secţie boboc, cu tehnologie nouă, iar mai nou, Ottawa – unde nu am aflat ce făcuse pentru că brusc a fost întrerupt.
“Hai domnule, mai lasă-ne cu poveştile astea, că dacă mai trăia Hitler cîţiva ani, nu mai erai aici să povesteşti!” l-a întrerupt unul dintre ascultători, celălalt român.
Inginerul a făcut o plîngere la director – bineînţeles, existau martori – şi tipul cu remarca scandaloasă a primit o averizare cu promisiunea că la a doua va fi escortat afară. Distractiv era faptul că ambii fuseseră aduși de același om – socrul amicului meu.
Domnul Avram începuse să lucreze în companie ca senior engineer iar ce se prinsese el în horă că poate să facă nu era chiar floare la ureche și foarte departe de specializarea lui în Petrol și Gaze. Trebuia să robotizeze tot procesul de asamblare DWDM (Dense Wavelenghth Division Multiplexing) adică nici mai mult nici mai puțin decît să facă două tuburi de sticlă plus o parte centrală să se alinieze automat astfel încît pierderea de lumină prin fibra optică să fie minimă, apoi lipite (tot automat) cu un adeziv special. Pentru asta trebuia să creeze un grup nou, de la zero, un grup de robotică.
Fără să lungesc prea mult povestea, al doilea angajat al grupului, pe post de “robotics guru”, va fi tot un român – un tip care se recomanda drept “Nicholas” dar pe care îl chema de fapt Nicolae.
Eu nu mă simţeam confortabil în preajma acestui Nicholas şi cine s-ar fi simțit bine alături de un fost olimpic internaţional la matematică, cu un doctorat “cum laude” obţinut la Sorbona, care se lăuda într-una? Fusese angajat pe un salariu de 80 000$ – ceea ce pe vremea aia era imens.
CV-ul, experienţa, poziţia, salariul, toate indicau un tip genial. Felul cum vorbea: sigur pe el, atotştiutor, erudit, cu cunoştinţe de istorie, filozofie şi inginerie… Nimeni nu îndrăznea să-l întrerupă. Domnul Avram îl introducea peste tot ca omul care va robotiza compania și o va aduce pe noi culmi. Un pic de tot, toţi ne simţeam mîndri că sîntem români de cînd fusese angajat Nicholas la JDS.
Întrebat de cineva de ce nu a dat la matematică – din moment ce olimpicii intrau fără examen – s-a mulţumit să spună că de mic copil fusese atras de mecanisme, că asamblase şi dezasamblase ceasuri, făcîndu-le să meargă mai bine, şi Mecanica Fină fusese alegerea evidentă. Pasiunea vieţii sau aşa ceva.
Apoi, “slowly but surely”, Nicholas a început munca de documentare. Să studieze procesul de producţie existent, materialele, dimensiunile. Punea întrebări, trăgea concluzii, încerca să găsească “soluţia optimă”, dar lunile treceau şi linia complet automatizată, acea secţie de asamblare de fibre optice şi componente pe care el ar fi trebuit să o gîndească de unul singur, nu avansa deloc.
“Are we hard-working or hardly-working?” cum spune baştinaşu’ ca pe-o glumă. De unde la început fusese personajul cel mai căutat pentru discuţii, ieşiri la restaurant sau simple sfaturi, nişte umbre de îndoială au început să-şi facă loc în capurile celor care îl angajaseră.
“Nu cumva?!”
Nimeni nu se uitase atent pe diplome, poate nici nu i se ceruseră. Îmi şi imaginez: nu ar fi fost jignitor să te zgîieşti ca nesimţitu’ în diploma unuia de la Sorbona?
Ce i se ceruse lui Nicholas să facă nu era deloc uşor. Ar fi fost un proiect imposibil de realizat de către un inginer obişnuit, poate chiar doi sau chiar trei ingineri obişnuiţi, dar tocmai de aceea fusese angajat acest geniu al matematicii româneşti şi chiar internaţionale.
Cu toate astea, pe măsură ce toamna avansa, situaţia se înrăutăţea. Nicholas căzuse cu totul în dizgraţie. Nu-l mai întreba nimeni de vorbă, ba chiar îl ocoleau de-a binelea. Cam toată lumea realizase că CV-ul fusese umflat, că olimpiadele fuseseră poveşti la fel de neadevărate ca şi diploma falsă de la Sorbona. Pe bună dreptate, cum putea domnul Avram acum să raporteze mai sus că “vedeţi, acest inginer român extraordinar, nu este chiar aşa de extraordinar, de fapt, la drept vorbind este chiar foarte posibil să nu fie nici măcar inginer… În orice caz, la robotică e zero…”
Sincer, nu cunosc toate dedesubturile afacerii “Nicholas”. Povestea e interesantă şi se leagă cu ce spuneam înainte: că era greu să dai pe cineva afară în anii ăia. Dar ceva trebuiau să facă. Nu era un proiect oarecare, ci unul despre care se interesau VP-uri. Aşa că pînă la urmă, prin directive “de sus”, activitatea lui Nicholas a început să fie monitorizată pas cu pas şi în cele din urmă a fost dat afară. Motivul e tare…
Într-o zi de lucru, ieşirile lui la pauză fuseseră prea dese şi timpul cumulat “în clădire” nu adunase acel total de opt ore – program normal.
Pe criteriul ăsta tot departamentul de suport tehnic unde lucram eu putea fi dat afară fără excepţie pînă la ultimul om!
Capitolul următor AICI

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.