Strugurelul

Drumul cu autobuzul de la Valletta la Bugibba durează între o jumătate de oră şi o oră. Înăuntru aerul condiţionat e la maxim, dar lumea încă îşi face vânt când urcă şi lasă în urmă căldura de-afară. Majoritatea scaunelor sunt aşezate în sensul de mers al autobuzului, dar sunt şi câteva perechi orientate invers. Care e logica, nu ştiu, la ceva s-or fi gândit ei când au făcut alegerea asta. Uneori miroase a transpiraţie în jur, dar am un evantai turcoaz sau o carte sau o pălărie la mine de fiecare dată, şi mai am o sticluţă de parfum, din mostrele care se dau pe gratis la magazin când cumperi ceva: ultima dată am luat doar o ojă, dar fata a fost drăguţă şi mi-a strecurat în pungă, pe lângă broşura cu reclama lor, sticluţa asta, al cărei parfum e foarte puternic. O scot pe furiş din geantă, nu vreau totuşi să atrag atenţia şi oamenii să se simtă prost, oricui i se poate întâmpla să duhnească a transpiraţie într-o zi înăbuşită de soare, o deschid cu un clic, şi îmi dau câte un strop la încheieturi. Am citit odată că nu trebuie să-ţi freci mâinile, dar tot îmi place mişcarea asta, lipirea pielii şi foşnetul ei. Pe urmă, oricând nu mai suport duhoarea din jur, îmi ridic ca din întâmplare câte o mână, mă prefac că-mi aranjez o şuviţă de păr sau mă scarpin uşor pe nas sau pe frunte, şi inspir cât pot, în timp ce îmi ţin ochii închişi, ca să mă concentrez mai bine la parfum. Îmi ajunge un timp şi pot să mă uit liniştită pe geam sau să citesc o pagină din vreo carte sau să pălăvrăgesc puţin cu prietena mea. Eu stau mereu la fereastră şi ea spre culoar. Eu arunc două-trei cuvinte şi ea vorbeşte cât pentru zece. Ne cunoaştem de când aveam trei ani. Zilele astea o să fie ziua mea, de-asta am venit aici, ca să sărbătorim.
Întotdeauna îmi rotesc privirea prin autobuz, să ştiu ce oameni sunt pe-acolo, asupra unora mă opresc, câte ceva mă intrigă sau atrage sau fascinează, poate să fie orice: un nas sau o eşarfă sau o mânecă sau un mod de a mişca buzele, odată a fost un mărul lui Adam, se ducea întruna în sus şi-n jos, nu m-am stăpânit şi-am râs. Peste alţii trec rapid, uneori ni se întâlnesc privirile pentru o clipă şi apoi mă întorc la spaţiul meu dintre geam şi prietenă. Şi de data asta stau în sensul de mers al autobuzului, şi la câteva rânduri distanţă, cu faţa spre mine, e un bărbat negru. Lângă el e aşezat un băiat foarte slab, cu nişte ochi de miere, curioşi, care sar de pe un punct pe altul. Când mi-am trecut privirea prima dată peste amândoi, bărbatul negru se uita la mine. Cum am spus, lucrurile astea se întâmplă, ciocniri de priviri: cu femei, cu bărbaţi, cu copii. Totuşi ştiu, simt, cred că toţi simţim când cineva ne fixează, nu? Stai uneori cu spatele şi parcă te atinge o privire, tresari şi te întorci şi descoperi că cineva chiar se uita. Am revenit la spaţiul meu şi am răspuns ceva prietenei, care oricum n-are nevoie de răspunsuri sau de încurajări ca să continue. Am vrut să-mi deschid cartea şi am simţit iar privirea. Am sperat că e doar o impresie, dar nu, se uita tot spre mine, avea o cămaşă hawaiană şi un rucsac pe care-l ţinea la piept, şi era de două ori cât băiatul de lângă el. Nu ştiu dacă era urât sau frumos, dar nu mi-a plăcut ce-mi transmitea. Aşa se întâmplă: de unii oameni îţi place şi de alţii nu, şi pot să fie albi sau negri sau galbeni sau portocalii sau de orice culoare. Şi totuşi m-am gândit în momentele alea: înseamnă că sunt rasistă pentru că mă deranjează că se uită aşa la mine? Am reusit să citesc puţin din carte: Joe alerga pe un deal ca să salveze pe cineva, mai alergau şi alţii, din alte direcţii, spre acelaşi balon, în a cărui nacelă aştepta speriat un copil. Mă încruntam spre cartea mea. Prietena mi-a dat un cot: eşti de acord, da? Aşa facem? Mi-am aranjat părul după ureche şi am dat din cap: sigur, sigur, foarte bine. Ca să-i răspund a trebuit să-mi ridic puţin capul şi am dat iar de privirea aia. Atunci mi-am spus că poate omul se uită în gol sau se gândeşte la treaba lui, şi doar întâmplător îşi odihneşte ochii pe mine. M-am dat mai spre geam. Pentru câteva clipe nu s-a mai văzut. Apoi s-a lipit de băiatul de lângă el şi de data asta mi-a şi zâmbit în timp ce-şi vedea de privit. Şi în fond ce face? Nimic, toată lumea are dreptul să se uite la cine vrea, cum vrea şi cât vrea. Cu cât mă deranja mai mult să mă simt studiată, cu atât mă simţeam mai nedreaptă. M-am întrebat ce nu-mi place la el. Am ridicat din umeri. Nu ştiu, aşa-i cu toată lumea pe care nu ajungi s-o cunoşti, e doar o senzaţie: plăcere sau respingere. Şi totuşi, dacă te uiţi la cineva şi îţi dai seama că nu ţi se răspunde la fel, de ce continui s-o faci? Nu e o provocare? O dorinţă de a demonstra ceva?
La staţia San Giljan majoritatea oamenilor au coborât. Am rămas eu cu prietena mea, căreia nu-i spusesem nimic, şi care singură nu băga de seamă nimic, mai era bărbatul negru, băiatul de al cărui umăr se lipise, şi un grup de tineri de vreo şaisprezece ani.
La mijlocul autobuzului e un fel de treaptă, aşa că puteam să văd mai bine ce se întâmplă în partea din faţă. Băieţii erau aşezaţi în sensul de mers al vehiculului, deci nu ştiu ce expresii aveau în timp ce vorbeau, dar fetele erau cu faţa spre mine. Cea dinspre geam avea părul şaten închis, prins într-o coadă, şi căşti în urechi, deşi auzea foarte bine ce se discuta în jurul ei, pentru că, din când în când, răspundea câte ceva. Fata cealaltă era centrul grupului, asta se ştie imediat ce dai de un grup, nu? Îşi întinsese picioarele spre unul dintre băieţi, avea pantaloni scurţi şi se juca singură cu o minge de volei. Mingea n-a ajuns la niciunul dintre ceilalţi tot drumul, doar ea avea dreptul s-o atingă şi s-o rotească înainte şi-napoi în timp ce vorbea. Şi vorbea chiar mai mult decât prietena mea. Avea părul lung şi arămiu spălăcit, mai deschis spre vârfuri şi nu era machiată. Niciodată nu închidea gura de tot, nici când se oprea pentru o clipă din explicat lucruri pe care ceilalţi n-aveau cum să le ştie ca ea. M-am aplecat în faţă, doar-doar auzeam mai bine ce vorbeau, eram curioasă. Erau italieni, vorbeau prea repede ca să înţeleg tot, şi simţeam cum mă încrunt încercând să prind cât mai mult. Discutau despre mafie şi unul dintre băieţi spunea că ştie exact cine şi unde acţionează, iar fata repeta că pe străini îi lasă în pace. A menţionat un oraş la un moment dat, nu ştiu dacă Torino sau vreunul din Sud. Îmi plăcea că părea indiferentă şi în acelaşi timp voia să dea impresia că nimic nu-i scăpase din mişcările mafioţilor. Am primit iar un cot şi prietena m-a întrebat: deci asta facem mâine sau luni? Şi iar habar n-aveam despre ce e vorba, aşa că mi s-a părut o idee bună să amân puţin orice ar fi fost şi am spus: luni, da, mai bine luni atunci. Ea mi-a smuls vorba din gură: păi da, asta şi ziceam, pentru că dacă am încerca mâine…M-am întors la italieni, dar negrul se aplecase şi el în faţă şi se uita de parcă urma să se ridice şi să vină spre mine. Stai acolo, i-am zis în gând, şi iar mi-am spus că cineva m-ar numi rasistă pentru că omul nu-mi făcuse totuşi nimic, nu-mi vorbise, nu mă atinsese, ce puteam să-i reproşez? Că mă deranja că mă priveşte aşa? Că nu-l plac? Asta e rasism. Ba nu, nu-l displac pentru că e negru, mi-am răspuns, e modul agresiv şi insistent în care se uită, dar degeaba, acuzaţia era acolo, şi nu mi-a mai venit nici să-i urmăresc pe italieni, pentru că erau în partea lui de autobuz.
Atunci l-am văzut. De fapt întâi l-am auzit. O căzătură inocentă, de pe unul dintre scaunele rămase goale. Cineva îşi uitase un strugurel, sau o fi căzut dintr-o geantă sau pur şi simplu vreo fată voise să lase ceva acolo, foarte credibilă varianta asta din urmă, şi, la o frână a şoferului, strugurelul a sărit pe jos. Întâi am auzit plesnitura şi pe urmă l-am zărit: stătea lipit de una dintre marginile interioare ale autobuzului. I-am pândit pe ceilalţi: nimeni nu-l văzuse sau nu-l băgase în seamă, credeam că măcar negrul o să se uite. Când te uiţi la cineva şi acel cineva priveşte fix spre ceva, eşti şi tu tentat să afli la ce se zgâieşte, dar el nu, continua să stea aplecat peste rucsac şi să-mi zâmbească.
M-am întors la jocul de pe podea. Era praf pe jos, dar strugurelului nu-i păsa, era aici şi făcea tot ce putea. Se elibera de lipiciul unei margini şi se rotea. Aştepta următoarea manevră a şoferului: când cotea la stânga, când punea frână, când prindea viteză, când mergea lin- el se rostogolea uşor sau se arunca într-o partea şi-n cealaltă, dădea în câte o bară, o dată chiar în şlapul fetei blonde, care totuşi n-a simţit sau n-a interesat-o, pentru că n-a schiţat niciun gest. Un timp a stat nemişcat lângă piciorul ei, ar fi fost aşa de simplu ca ea să se aplece şi să-l ridice, aici s-ar fi terminat totul, dar cum fata n-avea timp, pentru că avea de convins grupul de ideile ei referitoare la mafie, el s-a desprins până la urmă şi s-a năpustit spre bara de care eu eram atrasă în apropierea fiecărei staţii, pe care al carei buton roşu ar fi trebuit să apăs şi să cobor, iar privirea aia ar fi rămas în urmă. Dar mă gândeam că aş fi întrerupt monologul prietenei şi poate mi-ar fi pus vreo întrebare şi nu voiam să-i spun că asta e vacanţa în care am descoperit că poate sunt rasistă, deşi n-aş vrea, dar n-am cum să ascund senzaţiile alea, vin cum vin, şi nu pot să le schimb.
Cu o staţie înainte de Bugibba, bărbatul negru s-a ridicat şi s-a îndreptat încet spre uşă, cu capul întors încă spre mine. M-am concentrat pe strugurel, repetându-mi în gând: să iasă, să iasă, să iasă, şi după câteva minute uşile s-au închis şi el nu mai era. Şoferul a pornit brusc şi strugurelul a făcut un salt şi pe urmă iar a plesnit duşumeaua şi a ajuns în dreptul sandalelor prietenei mele, care nu i-a simţit prezenţa şi mi-a dat încă un cot: eşti de acord? Am dat din cap că da.

Alexandra Niculescu

No, thank you – editura Herg Benet, 2014

Kyparissia – editura Litera, 2020