Telefono Azzurro

– Ieşiţi din gară, traversaţi şoseaua, urcaţi scările…ah, aveţi grijă, că sunt ca vai de ele, şi pe urmă daţi de parc pe dreapta. Şi fix în faţă e o casă cu perdele albe, frumoase. Acolo e.
Ea a mulţumit.
Scările de piatră erau obosite, mâncate de timp şi de toate bagajele care coborâseră în grabă spre gară. A inspirat mirosul de frunze ude şi de pateuri cu brânză de la un chioşc. Se zărea deja clădirea cu perdele, s-au uitat fix una spre cealaltă şi ea a lăsat capul în jos şi a intrat în parc.
Încă puţin, şi-a spus. Ştia cum arată parcul burduşit de zăpadă sau împânzit de iarbă sau pustiu în zilele geroase sau atât de viu în toiul verii. S-a aşezat pe o bancă de metal vopsit alb şi a trecut cu degetele peste dantelăria ei îngheţată. Încă ar fi putut să se întoarcă acasă, ar fi trecut în drum pe la brutărie şi ar fi spus că a fost să ia pâine. În fond nu se întâmplase mare lucru, femeile exagerează, auzea asta mereu, le place să facă din ţânţar armăsar, să despice firul în patru şi să se bage unde nu le fierbe oala şi pe urmă se miră. Poate era numai vina ei.
După cinci minute intra în camera cu miros stătut şi trei cozi. Pereţii erau galben-portocalii, iar la bază aveau pictate flori. S-a gândit că vreun copil se jucase, dar dâra pensulei nu era tremurată, erau ca nişte poze luate dintr-un album, forme drăgălaşe dar reci.
A întâmpinat-o chiar preşedintele organizaţiei, un bărbat de patruzeci de ani, cu un smoc de păr negru pe frunte şi o insignă rotundă în piept, pe care scria: Ionel Furtău – Organizaţia Dreptului La Telefonul Albastru. Roşu. Verde. I-a întins o mână păroasă, cu o brăţară de aur care se zbătea înainte şi-napoi, şi, în timp ce-i vorbea, îi zâmbea larg şi o fixa ca un şarpe cu ochi strălucitori.
– Aţi făcut foarte bine că aţi venit la noi. O să aşteptaţi la coada pentru telefonul roşu, acolo, după doamna cu coc. Ştiţi povestea noastră, nu?
Ea a dat din cap că nu şi şi-a frecat un umăr. Se uita curioasă şi speriată împrejur şi ar fi vrut să stea jos într-un colţ. O deranja mirosul încăperii şi şuşotelile neîntrerupte ale femeilor şi foitul şi îmbrânceala copiilor şi pantalonii kaki ai bărbaţilor cu picioare groase. Şi mai ales parfumul preşedintelui organizaţiei: era înţepător şi vedea cum particule de pe barba şi gulerul lui îşi luau zborul şi se agăţau de decolteul ei, se lipeau şi îmbibau bluza ei din poliester.
Picioarele ei în locul ăla erau o greşeală, tălpile deja transpirate în sandalele fără toc nu-şi găseau poziţia şi încercau să se întoarcă spre ieşire. Fusese o prostie şi ce făcuse ea, atunci de ce n-ar fi şi reacţia lui? Una dintre femeile de la coadă şi-a scos cu zgomot un evantai de plastic din geantă şi s-a apucat să-şi facă vânt la subraţ. Un ţânţar îi dădea târcoale bărbatului parfumat, care stătea prea aproape de ea. Poate nu vorbiseră suficient de deschis unul cu celălalt sau ea înţelesese greşit limitele sau ce voia el să spună atunci când spunea ceva şi pe urmă râdea. Măcar el n-avea mâna păroasă şi nu puţea a parfum iute. Vârfurile sandalelor i se îndreptau când spre coadă, când spre uşă.
Unul dintre copiii din cameră s-a ridicat de pe ghiozdanul burduşit şi s-a repezit la fereastră şi a deschis-o cu o smucitură. Ceilalţi au râs şi au început să dea cu mâinile în toate părţile. Perdeaua s-a umflat puţin şi pe urmă a fost suptă de fereastră. S-au auzit claxoanele maşinilor şi o bătrână chemând oamenii să cumpere mere Ionatan din Cândeşti.
-Eu am trăit în Italia, a spus preşedintele organizaţiei, la muncă serioasă. Ce vremuri… uneori mă întreb de ce m-am întors. Şi totuşi e orăşelul ăsta unde m-am născut, e cofetăria din capătul străzii. Nicăieri nu miroase ca-n cofetăria aia care încă face prăjituri ca altădată. Sigur o ştiţi, cine n-a înfulecat acolo un cremşnit sau o savarină? Şi sunt oamenii mei aici, e familia. Aşa, pe scurt: de-acolo mi-a venit ideea cu telefoanele. Există acolo telefono azzurro, unde sună copiii când au probleme, şi telefono rosa, la care apelează doamnele când parteneri lor sunt…mă rog, bestii, ce să mai. Dar nu puteam să copiez doar ideea, am zis să fac un pas înainte. Putem şi noi să inovăm. M-am gândit că aveam nevoie de o organizaţie care să garanteze drepturile tuturor, să nu fim acuzaţi de discriminare. Faci ce faci în ziua de azi, vrei s-ajuţi şi tot eşti acuzat de discriminare. Eh, şi atunci am pus unul şi pentru bărbaţi. Aici a fost baiul, că nu ştiam ce culoare să-i dau. Şi ce credeţi? a privit-o cu sprâncenele ridicate, iar ea s-a dat o jumătate de pas înapoi, a oftat şi a privit spre fereastră, dincolo de perdeaua prăfuită care se unduia, se înfoia şi se strângea, unde un cuplu se oprise acum şi se pupa, iar nişte copii alergau şi chiuiau.
– Am ales galben iniţial, să fie roşu, galben şi albastru, dar pe urmă m-am gândit să nu fiu acuzat de cine ştie ce alte chestii. Trebuie să fii atent. Precauţie maximă în tot ce faci. Vrei să faci un bine şi ţi se dă la cap una-două. Şi atunci am zis: verde. E o culoare frumoasă şi nu mai erau multe din care să aleg.
Ea dădea din cap şi îşi rotea ochii prin camera înţesată de oameni. Bărbatul a luat-o de mână şi i-a arătat coada din stânga.
– Coada copiilor, cum spuneam. Dacă vă lungiţi un pic gâtul, deşi nu e nevoie, că sunteţi înăltuţă-a spus şi a măsurat-o din cap până-n picioare, oprindu-se asupra şoldurilor şi coapselor – acolo, în capăt, se vede bine…vedeţi? a întrebat şi şi-a lipit umărul de al ei -, e telefonul albastru, mi-a fost greu să găsesc telefoane aşa mari şi frumoase, îmi plăceau alea de pe vremur… ce vreţi, sunt un biet nostalgic. Vedeţi copilul cum vorbeşte?
Ea s-a încruntat şi a privit băieţelul, care îşi mişca repede buzele, capul şi mâna care nu era ocupată cu receptorul.
– Acolo spun ei tot ce le-au făcut părinţii. Apelul e preluat de oameni atent selecţionaţi, sunt în capitală, nu aici… iau măsuri, îi ajută cu adevărat. În primul rând îi încurajează, le spun un cuvânt bun, să simtă că cineva e cu ei…ştiţi, aşa, ca o mângâiere. Mulţi, mulţi copii au fost ajutaţi, nu vă imaginaţi, toţi sunt speriaţi că-i bat părinţii, c-aud ţipetele lor, chestii d-astea.
i-a indicat apoi coada din mijloc şi ea a oftat iar.
– Aici o să mai aşteptaţi puţin. Câte probleme au femeile noastre…dacă sunteţi atentă, se aude de-aici glasul doamnei care se tânguie acum la telefon. Se-aude bine, nu?
A auzit-o pe femeia care strângea cu o mână receptorul de i se albiseră degetele, iar cu cealaltă înconjura telefonul: ăsta nu e om, e un monstru, am răbdat, am tot răbdat, da’ cât? Un ban nu dă în casă, şi spurcat e când înjură, cum îl vezi de mic şi slab, o scârnăvie. Dă cât poate animalu’.
A simţit că femeia care vorbea n-are nicio legătură cu ea: îşi vărsa oful fără niciun regret. Nu ştia dacă ea ar fi în stare să vorbească unui străin şi toată lumea să asculte şi poate să bârfească pe seama ei la masa de prânz. Erau totuşi ei doi şi viaţa lor şi promisiunile lor. Cum s-ar mai întoarce acasă după asta? E omul pe care l-a ales, e pielea lui cu pistrui care o fac să râdă, e mărul lui Adam pe care-şi pune ea uşor degetul şi el o lasă un timp, după care o muşcă, sunt palmele lui moi şi calde care aşteaptă răbdătoare în poală cât ea se învârteşte prin cameră, nervoasă de la serviciu, e chiar şi cămaşa lui în carouri, care are o gaură la coastă şi ea îi spune mereu c-o să i-o aranjeze, şi de fiecare dată se ia cu altele, pentru că de fapt îi place aşa, îi dă un aer de copil. N-a zis el, cu gura lui puţin bosumflată tot timpul: s-avem şi noi o relaţie modernă, ca-n Bucureşti, ca-n Occident, fiecare să fie liber, să nu ne sufocăm, şi şi-a înfipt în joacă mâinile fierbinţi în gâtul ei, iar ea râdea cât putea, deşi o supăra treaba cu libertatea, că doar nu ca să fie liberă îl luase pe el, şi atunci de ce reacţia lui, şi dacă ar fi fost doar când i-a spus, înţelegea, dar sunt luni de-atunci şi el îi aminteşte în fiecare zi, ca şi cum liber însemna altceva pentru fiecare dintre ei doi, şi ea nu ştiuse să priceapă adevărul ascuns în cuvintele lui, şi mai ales în gestul lui făcut în joacă atunci, înainte. Cum să se asculte singură vorbind despre el şi despre ei doi?
Preşedintele organizaţiei i-a arătat ultima coadă, la care erau doar doi bărbaţi acum: unul vorbea la telefonul verde, iar celălalt îl aproba dând din cap: ieri nu mi-a gătit. E posibil, donşoară drăguţă, că sigur sunteţi drăguţă, nu sunt eu bărbatul? Nu-s eu stâlpul casei? Nu merit respect? Că s-a săturat şi vrea la restaurant. Da’ ce-s eu? De-asta am luat-o? Ca s-arunc cu lopeţile de bani? Nu, să-i intre-n cap: vreau felul unu, felul doi şi desert. Şi să mai facă şi altceva, că mă enervez când apare mereu cu orezul ăla cu ciuperci şi-mi zice că e reţeta ei specială de rizotto nu ştiu cum.
Ionel Furtău s-a apropiat mai mult de ea şi i-a şoptit, fără să-i dea drumul la mână.
– Ştiţi că noi nu cerem bani aici. Suntem o biată organizaţie. Vrem să facem ceva pentru oameni, că vedeţi ce se întâmplă peste tot, în ţară, în lume. Dar telefoanele astea costă. Vă imaginaţi: apeluri toată ziua, plus oamenii de la capitală, care sunt altfel. Şi deci orice contribuţie e bine-venită. Dacă n-aveţi acum, nu-i nicio problemă… puteţi să donaţi lănţişorul ăsta aşa finuţ, de exemplu.
Faţa ei era roşie, de la căldura dinăuntru şi de la cuvintele bărbatului. Şi-a eliberat mâna şi a pipăit lanţul. L-a desfăcut, l-a ţinut câteva secunde în palmă, apoi i l-a întins. El l-a apucat şi i-a zâmbit:
– Uite-acuş vă vine rândul, să spuneţi tot ce vă necăjeşte.
Apoi s-a îndepărtat şi a răspuns la mobil. În timp ce închidea uşa biroului s-a mai auzit:
– Sigur că venim la capitală, vin cu grupul meu să manifestăm, să-i dăm odată jos pe corupţii ăştia.
La telefonul verde, al doilea bărbat renunţase să vorbească, pentru că urmărea un meci de tenis pe celular. Se sprijinea de perete, asculta răcnetele jucătoarelor, le urmărea alergând pe teren dintr-o parte într-alta, urmărea lovitura mingii, care atingea zgura sau se împotmolea în fileu, şi îl aproba pe comentator când spunea ‘a noastră e-ntr-o formă de zile mari’.
A surprins-o privindu-l şi atunci i-a explicat, cu voce tare:
– Joacă cu rusoaica, cine s-o învingă…cum mai ţipă gagica asta.
Una dintre femei şi-a scos din plasă un pachet învelit în aluminiu. L-a desfăcut tacticos: întâi un capăt, apoi celălalt, a dat ambalajul la o parte şi s-a văzut tarta cu caise. Copiii o priveau cu ochii mari şi gurile căscate, parcă toate capetele se avântau spre ea. Femeia s-a scuzat în timp ce arunca o privire rapidă în jur, fără să se oprească asupra nimănui: ‘e doar o gustare, am nevoie înainte’ a spus şi a rupt cu degetele durdulii o bucată, s-a aplecat puţin deasupra pachetului şi bucata a dispărut, apoi degetele au înşfăcat altă şi altă bucată pe care buzele le ascundeau pe rând, iar obrajii se mişcau în sus şi-n jos. Când a terminat, a adunat câteva firimituri rămase pe învelişul de aluminiu, a scos limba şi ele s-au lipit de ea şi au dispărut. A împăturit ambalajul, l-a pus la loc în plasă şi s-a scuturat pe bluză, deşi nu rămăsese nimic.
După o jumătate de oră încă nu-i venise rândul şi, din când în când, pleca de la coadă şi se plimba prin spaţiul rămas liber. A intrat un băiat de zece ani şi s-a aşezat la coada pentru telefonul albastru. Câţiva copii din faţă au râs, şi-au dat coate şi l-au întrebat:
– Tu ce cauţi, mă?
Ionel Furtău ştia cumva imediat ce o nouă persoană îşi făcea apariţia înăuntru. A deschis uşa biroului şi s-a grăbit spre băiat.
– Ce faci aici?
Copilul a ridicat din umeri.
– Stau la coadă.
– Bine, bine….
Ea a fost curioasă şi şi-a lungit gâtul, s-a ridicat pe vârfuri şi s-a uitat în birou. La o masă lungă de lemn, cu o vază cu flori de plastic în mijloc şi cu trei ceşti de cafea, stăteau trei femei, dintre care două vorbeau la telefon şi toate trei căscau şi dădeau paginile unei reviste.
Copilul s-a ferit de mâna lui Ionel Furtău, care a vrut să-i ciufulească părul în joacă.
– Ce problemă ai tu? Zi.
– Mama îşi face bagajul. A zis că pleacă. A zis că n-are de ce să mai stea cu aşa o jigodie. Că s-a săturat de toate fufele şi de toate înjurăturile. Da’ nu vrea să mă ia cu ea, că nu e loc la bunici.
Toţi au râs şi preşedintele organizaţiei şi-a înfipt mâinile în umerii băiatului.
– Ce-a zis maică-ta, mă?
L-a luat de-un braţ şi l-a târât afară în timp ce copilul răspundea tare:
-A zis că eşti cea mai mare jigodie şi că pleacă. Şi vreau să plec cu ea.

Alexandra Niculescu

No, thank you – editura Herg Benet, 2014

Kyparissia – editura Litera, 2020