De vorba cu Petronela, partea a treia

– Bă Petro, de ce te tot întreabă lumea când ai de gând să te căsătorești? Sau să îți faci copii?
Suflă fumul afară și zice:
– Nu mă întreabă nimeni așa ceva.
– Pe mine mereu se găsește câte-un fraier să mă întrebe așa ceva.
Petronela nu zice nimic. Eu continui:
– E adevărat, acum că m-am căsătorit, întrebările au cam încetat la capitolul ăsta.
– Au cam încetat? râde Petronela.
– Mda. Dar acum problema e: când încep să mă reproduc, să îmi fac cópii?
– Și ce le spui?
– Să își vadă de treburile lor. Asta nu înțeleg, bă Petro, de ce dracu’ nu știu oamenii să își vadă de treburile lor? De ce vin mereu cu întrebări din astea cretine? Când te însori? Când îți faci copii? Du-te-n mă-ta și vezi-ți de treabă!
– Bă, da’ ești pornit bine pe ei! râde Petronela.
– Ți se pare amuzant? Stai să îți pui și tu cătușele, să vezi atunci. Cum naiba să nu fiu? Ce fel de întrebări îs astea, mă?
Respir greu, m-am enervat de-a binelea. Zic:
– Și știi cine mi le pune cel mai des?
– Ă?
– Ăia care numai ce s-au căsătorit, sau ăia care numai ce au devenit părinți.
– Așa.
– Îmi vine să le zic: ce dracu’ mă tot futeți la cap cu prostiile astea? Sunteți nesiguri pe sexualitatea voastră, sau sunteți nesiguri pe alegerile pe care le-ați făcut în viață? Da, man, ce dracu’-i cu rechizitoriu’ ăsta?
Petronela râde și trage din țigară:
– Hai, mă! Ce, bunică-ta nu te-a întrebat niciodată chestiile astea?
– Ba da, da’ pe ea o înțeleg. Vine de pe altă lume, din alte vremuri. Când era ea de vârsta noastră era deja sătulă să fie mamă. Pe ea când o întrebau ai ei așa ceva, era un fel de ordin indirect că-i vremea să-și desfacă picioarele și să mai lepede unul afară. Urgent. Dar acum, în secolul ăsta, care nu mai e de ceva vreme nou, oameni de vârsta noastră… frate, nu le mai tac pizdele de guri, mă! Toți vor să știe când îți plantezi sămânța și când culegi roadele, de parcă ești pe contorul lor!
– Man, calmează-te că o să îți puște o venă în cap! râde ea. – Mna, ce vrei să zic, poate nu au alte subiecte de discuție.
– Uite, asta mi se pare trist.
– Se întâmplă, ridică ea din umeri.
– Ah, și FYI, bunică-mea mă întreabă asta pentru că trage să moară și vrea să își vadă strănepoții înainte de asta.
– Ești morbid.
– Deloc. Mă sună din când când și, după zece minute de vorbărie, aruncă întrebarea: când îți faci un copil, dragul meu, că eu nu mai am mult și mor, și vreau să îți văd copii înainte să închid ochii?
Petronela ridică sprâncenele:
– Bunică-ta îți zice așa ceva? Adică literalmente cuvintele alea?
– Mdea.
– Subtilă ca un ciocan peste degete.
– Nu-i subtilă. Mă șantajează emoțional.
Petronela hohotește. Zic:
– Cum ziceam: alte vremuri, altă lume. Nimeni nu avea timp de prostii pe atunci. Femeia are 7 clase, nu cred că a ajuns să studieze diplomația la școală.
Petronela râde:
– Omule, aici nu-i vorba că nu știe diplomație. Problema e că pentru diplomație îți trebuie timp. Iar ea evident nu mai are prea mult la dispoziție.
Pufnesc:
– Bătrânii ăștia nu încetează să mă uimească.
– Adică? întreabă Petronela.
– Când te întreabă de copii, când vorbesc de nepoți, vezi în ochii lor ceva ciudat.
– Nu știu despre ce vorbești, man.
– Nț, cum să îți zic, e… ca și cum, de fiecare dată când te pisează să te reproduci, ei de fapt vor să se asigure că vor fi nemuritori.
– Cum căcat faci asta dacă altul își face copii?
– Păi sunt și copiii tăi, prin extensie, nu?
Petronela suflă afară fumul de țigară:
– Hm, dacă pui problema așa, da. Întinzi un pic coarda, o cam dai în niște chestii metafizice, dar da. Crezi că asta face bunică-ta? Speră să trăiască veșnic?
– Poate. Cred că îi e frică de moarte.
– Cred că tuturor ne e frică de moarte! apasă ea pe cuvinte.
– Mie nu.
– Ah, nu?
– Nu.
– De ce?
– Pentru că sunt tânăr. Am toată viața înainte.
– Teoretic, punctează ea.
– Mda. Adică, dacă mor, probabil va fi într-un accident violent de mașină. Șansele să închid ochii într-o seară și să mă găsească a doua zi cu muște în gură sunt destul de slabe. Zic eu.
Plescăi din buze. Petronela mă întreabă:
– Câți ani are? Bunică-ta.
Ridic din umeri:
– Cred că vreo 85.
– Wow! La vârsta asta mi se pare rezonabil să îți fie frică de moarte. Pentru ea șansele să nu se mai trezească a doua zi au cam crescut, n-ai zice?
– Aș zice, recunosc.
– Nu o mai judeca și tu atâta pe femeie. Așa-s majoritatea oamenilor. Singuri și triști și vanitoși. Toți încercăm să ne bucurăm de fiecare clipă, fiindcă indiferent cât de bine îți merge, undeva în fundul minții tale știi că o să dispari la un moment dat. Tuturor ne a frică să fim uitați.
– Păi da, dar e inevitabil. În două-trei generații, toată lumea e uitată. Cu excepția cazului în care ești… nu știu, mega-celebru dintr-un motiv oarecare.
– Două-trei generații mi se pare cam puțin.
– Mie nu.
Petronela suflă fumul afară. E sceptică. Îi explic:
– Fii atentă aici. Noi avem 30 de ani și încă nu avem copii. Să zicem că îi facem în următorii 3 ani. Trendul actual e să îți faci copii în jurul vârstei de 30 de ani. Deci presupun în mod rezonabil că voi avea cel puțin 60 de ani când voi fi bunic. Ți se pare corect?
– Mda.
– OK. Studiile și statisticile spun multe bullshit-uri, iar unul dintre ele este că speranța de viață e în creștere. Da’ și asta-i o chestie mega-teoretică, pentru că odată cu evoluția tehnică și medicală, au apărut tot felul de probleme pe care bunicii noștri, de exemplu, nu le aveau. Stres. Poluare. Alimentație plină de aditivi care îți fute corpul la un nivel atât de subtil de nici nu îți vine să crezi. Cancerul e noua răceală. Deci dacă ajung la vârsta de 70 de ani, deja mă consider extrem de longeviv. Uu Matusalem al secolului 21. Ți-o zic sincer, Petro. Imediat ce am trecut de 60 de ani, încep să mă uit peste ambii umeri când ies din casă.
– Păi? pufnește Petronela.
Dau din mână:
– Era o glumă cu moartea.
Ea râde. Zic:
– Dacă nepoții ți se nasc când tu ești cu un picior în groapă, crezi că vrei avea timp să îi cunoști? Tu te chinui să nu îți scape mațele în budă când te caci, iar ei cresc și vor să se joace. Vor să trăiască. Pe copilul de 3 ani îl doare în cur de problemele tale. Au 7 ani și stau cu fețele în tablete. Într-o zi tu închizi ochii, iar ei ridică din umeri și merg mai departe. Își aduc aminte de tine la nivel general. Da, am avut niște bunici. Și ce? Și nimic, au murit. Copiii lor deja nici nu te vor mai atinge. Poate or să pună flori pe mormântul tău de vreo câteva ori, incidental, și apoi or să își vadă de treabă.
Petronela nu mai fumează. Țigara stă nemișcară în aer. Zic:
– Trei generații, Petro. Doar trei. În cel mai bun caz.
Țigara se lasă în scrumieră. Petronela zice:
– Bă ce m-ai deprimat!
Ridic din umeri:
– Așa mă deprimă și pe mine întrebările astea legate de copii.
Petronela își duce mâna la gură. Cred că își face în minte niște calcule și nu îi place rezultatul. Mă simt prost că am stricat atmosfera. De obicei nu îmi pasă, pentru că viața-i prea scurtă pentru minciuni și regrete, dar simt nevoia să mă revanșez. Zic:
– Bă Petro, apropo de nemurire, îl mai ții minte pe tipul ăla care voia să se facă actor? Taică-său era actor la teatru și noi râdeam de el că era un ratat. Tipul ăla slab, care era hipster pe vremea când încă nu exista termenul ăsta?
Petronela ridică sprâncenele, apoi zice după câteva secunde:
– Cred că știu de cine vorbești. Ce-i cu el?
– A ajuns actor.
– Tu vorbești serios?
– Da, mă, și încă unul foarte bun.
– Marș, mă, d-aci! De unde știi?
– L-am văzut într-o piesă, acum o săptămână. A fost bestial, jur! Erau vreo 10 actori în piesă, aproape toți nume mari, era și Marian Râlea pe scenă, dar jur că tipu’ ăsta a fost singurul care a strălucit acolo.
– Cum dracu’ a ajuns ăla actor, mă?
Ridic din umeri:
– Cum ajunge omul actor: a dat o audiție și l-au luat.
Petronela mă privește cu scepticism:
– Ăla, mă?
– Da.
– Bă, din câte țin minte, ăla nu știa să umble drept pe drum.
– L-au luat! zic eu, apoi plusez: Și știu și povestea cu audiția!
Ridică din sprâncene:
– Există și o poveste?
– Yep.
– S-o aud.
– OK, fii atentă aici. Cică merge tipul la audiție pentru nuș ce piesă.
– Deja sună a banc, râde ea.
– E pe bune.
– De unde știi? Ai fost acolo?
– Nu, dar am vreo doi prieteni care au fost, și ăia jură că-i adevărată faza. În plus, povestea e destul de cunoscută. Adică faza, nu povestea.
Petronela își strânge buzele:
– OK, deci merge la o audiție. Și?
– Și îi zic ăia să tragă un bilet.
– Ce era pe bilet?
– Rolul pe care trebuia să îl facă.
– Pe un bilet?
– Da. Erau chestii conceptuale, gen: fii o prună.
– Așa se dau audițiile?
– Se pare că da.
– Și ce rol a primit?
– Să imite o brânză.
Mă privește imobilă:
– O brânză?
– Da. O brânză.
Se lasă pe spătar și își încrucișează brațele la piept. Un zâmbet îi străbate fața și îmi dau seama la ce se gândește. Se dă bătută, buza de jos i se ridică peste cea de sus:
– OK, cum dracu’ imiți o brânză?
Rânjesc:
– Tipu’ se pune jos, pe podea, în fața comisiei și stă acolo, nemișcat.
– Așa.
– Și stă acolo un minut, fără să facă ceva. Complet nemișcat.
– Așaa…
– Mai trece un minut, el tot nemișcat.
Petronela fierbe:
– Așaaa…
– El, tot nimic.
– La un moment dat un tip din comisie îl întreabă: ce faci?
Petronela își lărgește ochii, respirația întreruptă.
– Și tipul zice: aștept să mă împut.

Partea întâi se găsește aici.

Partea a doua se găsește aici.

Cosmin Leucuța

M-am născut în 1986, la Arad.
Am fost educat prin școli de cartier.
Uneori mă inspir din viața reală, iar alteori turez imaginația.
Am scris primul roman (”Laptele negru al mamei”) la 23 de ani, și l-am publicat la 27.
Dintre poveștile apărute aici, pe LiterNautica, aproape toate au fost publicate de editura Casa de Pariuri Literare în volumul ”Numele altora”.
În 2018 editura Polirom mi-a publicat romanul ”Hoodoo”.
Locuiesc lângă Timișoara, împreună cu două pisici și doi șproți.
Cam atât.
Deocamdată.