Jocul cu cercul

Când Leti s-a mutat în cartier, în spatele blocului era un teren cu buruieni şi câteva flori roşii, pe care băieţii, toţi în jur de doisprezece ani, le luau în picioare în timp ce jucau fotbal, imediat cum ajungeau de la şcoală. După câţiva ani n-au mai jucat fotbal, s-a vorbit mult despre un parc pe terenul respectiv, vecinii îşi dădeau cu părerea ce leagăne ar trebui aduse, unii voiau neapărat un tobogan: nu e parc adevărat fără tobogan, spuneau, alţii: bănci, să fie multe bănci, să aibă oamenii unde să stea. Nu s-a construit niciun parc şi au început să parcheze maşinile. Că era mocirlă sau zăpadă sau praf sau flori, nu le păsa, dădeau în spate, în faţă, îşi făceau loc, parcau şi oamenii ieşeau şi se grăbeau cu robele lor murdare spre tribunal. Câţiva ani s-a parcat aşa, alandala, apoi cineva s-a gândit bine şi a apărut o barieră la intrare, un gard de jur împrejur, o toaletă cu lacăt şi o gheretă cu televizor şi paznic. S-au conturat rândurile şi locurile de parcare şi s-a afişat tariful pe oră, pe zi, şi câteva tipuri de abonamente. La început maşinile n-au prea intrat pentru că erau obişnuite să intre liber, apoi, negăsind alte locuri în zonă, n-au mai avut încotro, aşa că şi-au făcut apariţia în parcarea amenajată, iar şoferii s-au învăţat să-l salute pe paznic. Nu se umplea de tot niciodată, iar vinerea şi în weekend parcarea era aproape goală. Noaptea se aprindeau alternativ luminiţe din loc în loc.
Maşinile care parcau erau dintre cele plictisitoare, spunea Leti: mărci comune, culori comune, nu foarte vechi şi nu foarte noi. O dată stătuse câteva zile o maşină de curse şi, când parcarea se golea, un puşti de douăzeci de ani se suia la volan, arunca un chiştoc de ţigară pe jos şi zbuciuma maşina, făcea câteva ture, împroşcând nisip în toate părţile, apoi făcea un semn paznicului, se dădea jos şi pleca.
De câteva zile apăruseră trei rulote: două în paralel, aproape de un colţ al parcării şi una pe o margine a terenului. Cele două aşezate una lângă alta erau mai uşor de văzut de la geamul lui Leti. Toate trei erau albe, aveau aceeaşi lungime şi pe volanul uneia erau aruncate nişte pături. Voia să fi văzut când au venit, ce-au vorbit şoferii cu paznicul şi ce căutau aici. Nu le distingea numărul. În prima zi, oricât s-a învârtit pe lângă geam în timp ce făcea curat şi pregătea eseul pentru facultate, n-a sesizat nicio mişcare. Poate le abandonaseră sau doar le lăsaseră pentru un timp. Ei nu i-ar fi plăcut să călătorească într-o rulotă. Şi-a pus alarma la trei noaptea, ca să înveţe puţin şi să verifice rulotele. N-a învăţat nimic pentru că lumina veiozei era prea obositoare şi nici nu putea să facă zgomot plimbându-se prin cameră, dar a văzut un copil alergând între cele două rulote. Era desculţ, în pantaloni scurţi şi maiou şi probabil se juca. Poate era fetiţă. A intrat într-una dintre rulote şi nu s-a mai întâmplat nimic o jumătatea de oră, apoi, când Leti voia să se culce, au ieşit alţi doi copii, alături de cel pe care-l ştia deja. Alergau toţi trei şi îşi aruncau ceva de la unul la altul.
Dimineaţa parcarea era goală în afară de rulote, pentru că era deja sâmbătă. Leti şi-a băut încet ceaiul, în faţa geamului. Ar fi ieşit şi pe balcon, dar încă nu se încălzise şi, odată ce era pe balcon începea să se ocupe de flori, să le dea cu soluţie antipurici sau pentru strălucire, să rupă ce era ofilit, să le mute locul cu doar câţiva centimetri. Pe la unsprezece au început copiii să iasă din rulote: o fetiţă de trei ani, în panataloni scurţi şi papuci şi cu o umbrelă mare, albastră cu margine dantelată albă. Nu ploua, din când în când soarele intra în nori sau norii se îmbulzeau peste soare, dar încă nu căzuse niciun strop. Mai erau încă patru fete, între cinci şi şaişprezece ani, cea mai mare în şosete şi şlapi avea părul auriu, şi-l aranja întruna după urechi şi striga ceva spre una dintre rulote. A mai ieşit un băiat, de aceeaşi vârstă cu ea, tot în pantaloni scurţi, dar cu adidaşi. După ce a şuşotit un timp cu fata, s-a îndepărtat şi a început să facă nişte figuri de gimnastică. Fetele se jucau cu un cerc, îl aruncau de fiecare dată mai departe, râdeau şi alergau în şlapii lor prin nisip şi pietricele.
Leti şi-a terminat ceaiul şi ar fi vrut să-şi umple ceaşca din nou, dar cercul fetelor o hipnotiza. Voia să ştie ce-şi spun când strigă una la alta, cum de le lasă părinţii să facă ce vor şi cât timp au de gând să stea aici, unde se duc şi cum li se pare chestia asta cu călătoritul în rulotă. Dar îi era ruşine să coboare şi să întrebe. Fetele au continuat să-şi arunce jucăria un timp, Leti a trebuit să se întoarcă la cărţile ei şi când a revenit la geam era aproape prânz, şi nu mai era nimeni afară din rulote. Abia seara l-a văzut pe băiat, ducând o cutie de la o rulotă la alta, aveau amândouă lumina aprinsă, dar geamurile erau prea mici şi prea departe ca să vadă ce fac înăuntru. S-a gândit cum sunt organizate, dacă au televizor sau calculator sau duş. Unde se ducea apa de la duş? Toţi copiii arătau curaţi, dar poate erau abia la începutul călătoriei. La ora nouă era beznă în parcare, în afară de luminiţele care se aprindeau alternativ. Trebuia să existe un părinte sau un adult, de fapt mai mulţi, unul pentru fiecare rulotă, şi nu pricepea de ce nu apar. Nu puteau să doarmă întruna, trebuiau să iasă să se mişte, să se plimbe măcar prin parcare.
Duminica au ieşit iar să se joace cu cercul şi cea mică să alerge cu umbrela pe care abia o ducea. Leti a luat gunoiul şi a coborât. N-avea de gând să vorbească totuşi cu ei, doar să se apropie. Deşi i-a căzut o sticlă goală de plastic, nu s-au uitat spre ea; se auzeu şlapii lor plescăind prin nisip şi câte un râset. După ce a aruncat gunoiul, nu mai avea niciun pretext să stea în zonă. Una dintre fete a aruncat cercul mult prea tare, cercul a trecut dincolo de gard şi a căzut la câţiva metri de Leti. S-a bucurat şi l-a ridicat: era destul de uşor, mov şi murdar. S-a apropiat de gard, dar fata cea mare i-a spus în franceză să se îndepărteze şi să-l arunce cu putere, altfel n-aveau cum să-l recupereze. Ea a dat din cap că da, dar a rămas lângă ele. Deci erau francezi sau de undeva unde se vorbeşte franceza, şi-a spus. Leti şi-a rostit numele şi fetele au râs, doar două i-au răspuns: Rita şi Ela. Atunci Leti a arătat spre rulote şi a întrebat dacă sunt ale lor. Fetele au tăcut câteva clipe, apoi cea care-şi spunea Rita a zis: da…trebuie să arunci de la distanţă, cât mai sus. Leti a dat iar din cap şi s-a agăţat de o pătrăţică a gardului deja încins de soare. Părinţii voştri unde sunt? Le-a zâmbit. Cea mai mică a bolborosit ceva, a lăsat umbrela jos şi s-a îmbrăţişat singură. A, se iubesc…dar nu vă supraveghează nimeni? S-a uitat iar fix spre rulota cea mai apropiată. Nu venea niciun sunet dinspre ea. Una dintre fete a vrut să spună ceva, dar Rita a oprit-o cu o mână. Cercul… dă-ne cercul ăla odată, a strigat, şi Leti s-a îndepărtat, apoi s-a răzgândit şi a revenit la gard, rotind cercul uşor în mâini. Mi-ar plăcea să-i salut pe părinţii voştri, măcar pe unul dintre ei, aţi putea să le ziceţi? Nu se poate, ce n-ai înţeles? Dă-ne cercul. Bine…nu mă pricep s-arunc, a ridicat mâna să arunce, apoi a lăsat-o în jos: vi-l dau după ce vorbesc cu părinţii voştri. Sau cu cine conduce rulota. Fetiţa de trei ani râdea şi se îmbrăţişa, celelalte aşteptau să vadă ce hotărăşte cea mai mare, iar cea mare i-a făcut un semn băiatului. El a dat din cap că nu vrea şi ea a ţipat la el, aşa că a plecat îmbufnat spre rulote, mormăind ceva. După câteva minute a apărut lângă un bărbat ciufulit, în maiou şi chiloţi. Acum ne crezi? Uite-l, e adultul care conduce rulota. Dă-ne cercul ăla. Cu un accent forţat, Leti l-a salutat pe bărbat, care părea că nu-şi dă seama de ce a fost adus. A răspuns la salut şi îşi freca braţele. Leti a văzut urme pe încheieturile şi braţele lui. Ce vi s-a întâmplat? l-a întrebat şi el s-a uitat speriat spre Rita şi spre Ela. N-a spus nimic. Rita a ţipat: zi odată că te jucai, să nu mai pierdem timpul. Fetiţa de trei ani se învârtea pe loc şi se îmbrăţişa. Sunt copiii dumneavoastră? a insistat Leti în timp ce strângea cercul. A ridicat din umeri şi l-a căutat din privire pe băiat, dar Rita l-a împins şi a răspuns în locul lui: el conduce rulota, asta ai vrut să ştii, ştie să conducă, chiar dacă nu pare în stare, acum dă-ne cercul ăla. E al nostru, n-ai voia să-l iei. Leti s-a uitat la jucărie şi s-a gândit că trecuse prin palmele lor. Bărbatul n-avea cum să fie tatăl vreuneia dintre ele, era prea tânăr şi speriat şi nu semănau. Mâine plecăm şi nu e treaba ta nimic din ce facem noi, a spus Rita. Unde plecaţi? l-a întrebat Leti pe bărbat, unde vreţi să ajungeţi? El a deschis gura să spună ceva, dar Ela i-a luat-o înainte: spre sud, unde sunt oameni care-şi văd de treaba lor şi nu fură jucăriile copiilor. Dă-ne odată cercul ăla. Cine e de fapt bărbatul ăsta? Nu sunteţi rude nu-i aşa? Ce i-aţi făcut?…Sau ce v-a făcut el vouă? L-a privit iar: avea urechile mari şi roşii, sprâncenele prea unite şi vocea prea moale. Avea părul negru şi des pe picioare şi gleznele groase. Atunci Leti s-a dat câţiva paşi în spate şi le-a aruncat cercul. I-a privit zborul, puţin deasupra gardului şi una dintre fete l-a prins. Din partea mea, nu trebuie să plecaţi, le-a zis.

Alexandra Niculescu

No, thank you – editura Herg Benet, 2014

Kyparissia – editura Litera, 2020