Mesaj din Kabul

Andy se apropie de gang în timp ce-şi freacă mâinile înroşite de frig.
-N-ai ceas? îl întreabă Mia cu voce răstită. Puteai să zici că n-ajungi, oricum doar pe mine m-au chemat.
O pupă pe obrajii îngheţaţi, îi arată încheieturile mâinilor, se strâmbă la ea mărindu-şi ochii şi o ia înainte.
-Avem timp, e la o aruncătură de băţ. Ce ţi-au zis exact? Nu erai prea coerentă la telefon, nu pricep nimic când fetele bâzâie.
Mia îşi îndeasă căciula pe cap, apoi îşi aranjează cureaua căzută a genţii.
-Chiar nu era cazul să vii, eu sunt soţia, pe mine m-au sunat.
Băiatul îşi ridică gulerul hainei şi se uită într-o vitrină.
-Miroase bine la ăştia, e mişto quiche-ul cu somon. Trebuie să fiu prezent, doar avem acelaşi nume… Nu mi-a spus el să am grijă de tine dacă se întâmplă ceva?
Ea îşi încheie geaca până sus.
-A fost o glumă, ai optişpe ani, ţi-a zis şi el într-o doară…
Andy îşi întinde braţul şi o ia pe după umeri pentru o clipă, merg bălăngănindu-se, apoi el îşi retrage mâna. Se opreşte şi arătă cu degetul înspre KFC.
-Kabul Fried Chicken, aşa a spus când a venit ultima dată, era iunie sau iulie? se uită la ea unindu-şi sprâncenele stufoase.
Mia caută printr-un buzunar, scoate un şerveţel şi îşi şterge nasul.
-Ţi-am zis c-au reuşit să-mi vândă tabloul? Ăla cu Podul Rialto din Veneţia, sigur îl ştii, ţi-l arăta Gabi de câte ori veneai la noi.
Trei fete trec pe lângă ei, vorbind tare şi râzând, au cizme lungi roşii, iar el întoarce capul după ele.
-Le-ai auzit?
-Ce? Claxoanele? întreabă Mia. Nu mă deranjează, ajută să nu te mai gândeşti la ce te gândeşti când nu vrei să gândeşti…cu cât mai multe, cu atât mai bine azi.
El o înghionteşte.
-Fetele alea mi-au plăcut, nu se smiorcăiau ca pisicoasele alea cu care am de-a face. Cât îţi dau pe el?
Ea ridică din umeri, apoi îşi îndeasă sub caciulă nişte şuviţe care-i intrau în ochi.
¬-Încă nu mi-au spus, să aştept, cică.
-Fii atentă acolo, ce-mi place alăturarea asta: My Privare Sex Shop cu Nottara şi Emre baklava, nu sună cool? N-am intrat decât într-unul din ele, da’ nu-ţi spun în care, o împinge uşor cu un umăr.
Ea râde şi faţa îi e roşie. Un timp merg în tăcere, fiecare privind oamenii şi maşinile oprite în interiorul cărora femei sau bărbaţi gesticulează, vorbesc, schimbă întruna posturile de radio, deschid o sticlă de Cola sau îşi aprind o ţigară şi suflă fumul afară sperând că n-o să se simtă mirosul când cel sau cea care îi bate la cap în fiecare dimineaţă să citească ce scrie pe pachet o să intre să-i sărute şi să înceapă să turuie despre cât de agitată a fost ziua.
-Ştii c-am fost o singură dată la Patria…când încă funcţiona? Era o comedie cu Drew Barrymore şi un tip, habar n-am cine era. Lui Gabi i s-a părut bună, spune ea până la urmă.
Amândoi îşi opresc o clipă privirea pe un frigider cu răcoritoare, pe care e scris de sus până jos: ‘dă gust petrecerii’ şi Andy o ia de braţ.
-Poate totuşi altceva vor să te-anunţe.
Fata îşi muşcă buzele.
-Să intrăm o clipă în biserică.
El se împotriveşte, se uită în toate părţile, doi cerşetori bombăne ceva lângă zid, iar un băiat tocmai iese şi le ţine uşa.
-E catolică…eu oricum nu intru în biserici…bine, fie, doar un moment, să ne încălzim.
Înăuntru patru oameni încearcă să aşeze o scară.
-Mai la stânga, mai la stânga, că dai în bănci, strigă unul.
-Ce întuneric e aici, îi şopteşte Andy şi se lipeşte de ea. Hai să mergem, nu mai e nimeni.
-Unde o fi femeia de la lumânări?
Andy îi spune la ureche:
-Dacă tot s-a întâmplat ce s-a întâmplat, pot să-mi schimb numele cu al lui, nu? Niciodată nu mi-a plăcut Andy, în schimb toate fetele sunt înnebunite după melodia aia, ‘My Angel, Gabriel’, tre’ s-o ştii măcar pe-asta.
Ea nu-l bagă în seamă, înaintează puţin şi privirea ei o întâlneşte pe a unuia dintre muncitori.
-Nu e doamna aici, o anunţă el, lăsaţi banii acolo şi luaţi, a lăsat geamul deschis.
Andy revine lângă ea.
-Bănuiesc că şi maşina lui mi-ar reveni mie, e logicul logicului, tu nu ştii să conduci, ar fi trebuit să mi-o ofere chiar el când l-au trimis prima dată la Kabul. O s-o vopsesc altă culoare, e prea serioasă…şi m-am mai gândit la alte câteva mici îmbunătăţiri, n-am putut să dorm toată noaptea.
-Şsst, îl opreşte Mia, apoi ia o lumânare rotundă şi albă şi monedele cad cu un clinchet.
Merge pe vârfuri ca să nu facă zgomot, aprinde lumânarea şi Andy îşi întinde palmele deasupra flăcării.

La ieşirea din biserică se ciocnesc de un bărbat. Ei se dau spre dreapta, bărbatul spre stânga, ei spre stânga, bărbatul spre dreapta, Mia zâmbeşte, Andy se încruntă şi bărbatul îi întreabă:
-Sunteţi de-aici?
Ea răspunde ‘da’ şi vrea să treacă.
-Eu vin din când în când în ţară, să nu-mi fie prea mare dor, am crezut că sunteţi francezi, aşa… după aer, eu ştiu franceza foarte bine.
Andy o trage după el şi-l lasă pe om în spate.
-Nu-l cunoşti?
Mia se întoarce să se mai uite o dată.
-Nu, de unde? îl întreabă în timp ce îşi bagă mâinile în buzunar.
-Ştii cum e la musulmani, că dacă un frate dă colţul, nevastă-sa îl ia pe celălalt, eu nu zic nu…da’ trebuie să-ţi schimbi părul, mie-mi plac doar roşcatele, roşu-roşu, ca focul, nu aşa şters ca al tău, aşa i-o fi plăcut lui Gabi.
Îşi potriveşte căciula pe urechi şi îi spune fără să-l privească:
-Zi-mi cine era. De unde-l cunoşti?
-Omu’ străzii, ce zici? Aşa cum îl vezi, cu rucsac Swiss, pantofi noi şi pantaloni călcaţi la dungă, eu l-am prins, îi vânează numai pe străini, chiar ştie franceza, l-am auzit. Asta află prima dată…dacă nu-s de-aici, ai lui sunt, nu-i scapă. Am stat o dată o juma’ de oră după ei, nici ei nu se lăsau, la cât sunt de zgârciţi, nici el…i-a bătut la cap cu bazaconiile lui, nu ştiu exact ce le-o fi zicând, nu puteam să stau chiar în fundul lor…şi până la urmă a scos omul portofelul şi i-a dat ceva.
-La ce-i coada asta? întreabă Mia.
El ridică din umeri.
-La bancomat, la ce?
O bătrână apasă tastă după tastă, se apropie de ecran, se uită în stânga şi în dreapta şi iar apasă nişte taste. În spatele ei, două tinere râd pe înfundate şi-i imită gesturile. Coada se întinde perpendicular pe lungimea trotuarului şi oamenii stau apropiaţi ca să nu-şi piardă rândul.
-Pardon…pardon, spune Mia şi încearcă să-şi facă loc cu mâinile, dar nimeni nu se mişcă.
Atunci îl ia de braţ pe Andy şi se aşază la coadă.
-Ce facem aici?
Ea îşi freacă urechile.
-Ştii că dacă ţi-e frig trebuie doar să-ţi masezi lobul urechii şi te încălzeşti?…E bine să stai la o coadă din când în când, îi răspunde.
Andy o priveşte încruntat un moment, pe urmă faţa i se înseninează.
-Mai aveţi aparatul ăla foto de pe vremuri? Mereu am crezut că trebuie să fie al meu, el n-avea simţ artistic deloc, sigur zace pe undeva aruncat. Sper să mi-l dai mie, acum că…
Coada a avansat şi acum sunt ei doi cei care nu lasă pe nimeni să treacă.
-Sunteţi fraţi, nu ştiu cum poţi să vorbeşti aşa, acum că o să ne zică ce-o să ne zică.
-Vitregi, doar vitregi şi n-aveam mai nimic în comun, tu te-ai uitat bine la nasul meu? Se compară cu al lui? şi se întoarce într-o parte pentru ca ea să-i vadă profilul.
-De ce-or fi vrut totuşi să ne întâlnim la statui şi nu la minister sau de ce n-au trimis o scrisoare oficială, altceva nu poate să fie, m-am tot gândit. Dacă auzeai vocea aia cum mi-a spus că trebuie să îmi comunice ceva delicat…
Încă un băiat şi-a scos banii şi s-a îndepărtat îndesându-şi-i într-o geantă.
După un timp în care fiecare şi-a privit botul ghetelor şi degetele vineţii şi niciunul n-a scos un cuvânt, a venit rândul lor şi s-au uitat unul la altul.
-Ce facem aici? întreabă Andy.
Ea îi arată un băiat de vreo şase ani, cu o pungă de aurolac într-o mână şi un căţel în geacă. Pe trotuar, lângă el, stau încă doi copii, mai mari, unul cu o plasă mare de plastic pe care scrie ‘anatomic pillow’şi în care zdrăngăne nişte cutii goale de bere, celălalt cu o cutie de carton de pizza de la Springtime, pe care o deschide şi o închide din când în când.
-Dacă e altul motivul totuşi? spune ea încet.
-Scoateţi ceva sau ce faceţi? se aude vocea aspră a femeii din spatele lor.
Andy se întoarce spre ea şi îşi vâră mâinile în buzunarele blugilor.
-E timpul nostru în faţa bancomatului. Că scoatem ceva sau nu, nu e treaba dumitale, am stat la coadă, aşa că respectă-ne dreptul.
Apoi se apropie de Mia.
-Nu-mi veni acum cu prostia asta că altul e motivul, deja mi-am făcut planuri cu numele şi maşina şi dac-o fi şi aparatul foto, cu atât mai bine.
Mia îl îmbrânceşte şi pleacă mai departe. După câţiva paşi îi spune:
-Nu vreau să-mi spună ceva urât, nu vreau să-i bage numele într-o frază cu înţeles urât.
-Ia-mi o plăcintă. Hai, uite… aici, stai, mi s-a făcut foame.
Au dat de coada de la covrigăria Gigi şi, de data asta, oamenii stau aliniaţi de-a lungul geamului, toţi cu privirea lipită pe câte un wurst, un colţunaş cu brânză, o plăcintă poale-n brâu ori un covrig cu mac. Aleg iar să stea la coadă şi Andy îşi lungeşte gâtul să poată vedea mai bine.
-Patiseria prosteşte, îi spune ea. Am citit un interviu cu Isabel Coixet, o ştii?
Andy ridică din umeri, îşi linge buzele şi se împinge mai mult în ea.
-Ce bine miroase, vreau un Gigi wurst, pe frigul ăsta merge.
Ea se reazemă de geam şi se uită în gol.
-A făcut filmul ăla: ‘Viaţa secretă a cuvintelor’, i-a plăcut mult lui Gabi.
-Hai, hai, cere acolo şi plăteşte.
-Un wurst, vă rog, şi…
Andy îşi bagă capul pe lângă al ei:
-Două…să fie două din fiecare, vreau şi plăcintă cu brânză şi covrig cu susan, sunt cam mici.
Femeia cu bonetă albă şi privire obosită le întinde punga şi se uită spre următorul client. Andy se apucă să mănânce.
-Cam rece, cam rece…de ce-ar prosti patiseria mai mult?
Aşteaptă la semafor în timp ce el muşcă, mestecă şi scoate câte un ‘Sigur nu vrei? Ţi-e frică să nu te prosteşti, nu?’ fără să se uite spre ea. Maşinile trec cu vuiet, unele roţi scrâşnesc şi oamenii vorbesc mai tare. Lângă ei, două fete se bâţâie, una îşi trece mâinile prin păr şi se întoarce spre cealaltă:
-Stă părul?
Prietena dă din cap că da şi zâmbeşte:
-Mi-a rămas salată între dinţi?
Prima se apropie şi se uită cu atenţie.
-Nu…auzi, fată, ţi-am arătat ce dresuri mi-am luat? Poate mă întâlnesc totuşi cu francezu’ ăla, iubitu’ lu’ Tania. S-a dat iar la mine, nu e rău… ai văzut ce gropiţe face când râde?
Se face verde şi Mia cu Andy traversează primii.
-Ştii că de-aici, de unde începe trotuarul e mai frig decât pe alte străzi? îl întreabă.
-Ei da, de unde ai scos-o şi pe-asta? Ia uite acolo, brunchissimo la braseria Corso…O dată m-a invitat o tipă, credeam că e ceva de capul ei şi când colo era chelneriţă, de-asta mă chemase, să le fac vânzare. Era o smiorcăită şi visa şi ea să fie pictoriţă. Avea deja douăzeci de ani…vezi că mereu mi-au plăcut mai purii?
El mai caută prin pungă, începe un covrig şi se scutură de firimiturile de pe haină.
-Ar trebui să fie un plic mare şi cu multe ştampile, nu? Eu aşa îmi imaginez.
Mia îşi pipăie încheietura mâinii stângi şi se uită cu ochii mari spre el.
-Am pierdut-o, mi-a căzut pe drum.
Andy mestecă în continuare, cu gura deschisă şi îşi îndeasă în gură ultima bucăţică de covrig.
-Ce?
-Brăţara de la el…a căzut undeva pe drum, o aveam când ne-am întâlnit.
-Ei da, oi fi uitat tu.
-Nu, hai să ne întoarcem, mi s-a părut la un moment dat c-aud un zgomot, sigur era ea. Să ne-ntoarcem, îl roagă şi îl trage de braţ înapoi.
El se şterge la gură cu dosul palmei.
-O s-o căutăm pe urmă, acum am ajuns, ş-aşa am întârziat. Uite, ăia doi trebuie să fie, uite ce feţe au.
Un bărbat şi o femeie în pardesie bej se apropie de ei.
-Mia Roman, da?
Ea dă din cap şi arată spre Andy, în timp ce îşi freacă încheietura şi se uită în spate.
-El este fratele lui Gabriel.
Cei doi dau mâna cu Andy, care îşi îndreaptă spatele şi îi priveşte încruntat.
Din gura femeii ies aburi la fiecare cuvânt.
-Am considerat mai prudent să avem o întâlnire în oraş, pe un teren neutru, şi nu la birou, ar fi fost dificil.
-Da, ştim, ştim, a întrerupt-o Andy, adică ne imaginăm, citim şi noi ştirile, ştim ce se cam întâmplă pe-acolo.
Femeia şi bărbatul se uită o clipă unul la altul şi apoi spre Mia.
-Gabriel a cerut să-i trimiteţi şosetele de lână tricotate de mama lui, ştiţi că sunt probleme de comunicare şi n-a mai putut să vă anunţe, dar noi avem mijloacele noastre. Cele portocalii, a spus, cu un ren pe ele, sper că ştiţi la care se referă, să nu fie încurcături. E frig acolo, nu ca la noi, şi vrem să facem ce putem pentru confortul lor. Se poate să ne ajutaţi, da?

Alexandra Niculescu

No, thank you – editura Herg Benet, 2014

Kyparissia – editura Litera, 2020