Minciuna și harul creației

Despre nici un subiect nu am scris pînă acum mai mult (sau cu mai multă plăcere) decît despre denaturarea adevărului în literatură: https://liternautica.com/fictiunea-si-arta-de-a-minti/

https://liternautica.com/despre-gena-povestitului-si-alti-demoni/

Doi dintre scriitorii mei preferați sînt maeștri ai acestei arte, am realizat asta citind autobiografiile lor: Mark Twain și Gabriel Garcia Marquez. Cînd citești autobiografia unui scriitor care recunoaște deschis că le înflorește, nici nu poți fi sigur cît din ceea ce găsești în paginile respective chiar s-a întîmplat. Zice Marquez: “Majoritatea interviurilor pe diverse teme, pe care nu le-am putut evita, lucrurile pe care le spun acolo ar trebui să fie considerate ca parte componentă a operelor mele de ficțiune, pentru că nu sînt decît fantezii despre viața mea.” Dar mai contează? Autobiografia este o trecere în revistă a vieții așa cum ți-o amintești și nu ești obligat să dai socoteală nimănui atîta timp cît nu spui minciuni revoltătoare. Totuși, după părerea mea, o lucrare autobiografică trebuie să fie ceva mai mult decît acel “bazat pe fapte reale” cu care încep unele filme pentru a atrage publicul.

E ușor de descris adevărul în cuvinte atunci cînd ai norocul să îți amintești în detaliu tot ce s-a întîmplat acum cincizeci de ani. Dar cîți dintre noi își pot aminti în detaliu fapte și întîmplări atît de vechi? (Eu din fericire nici nu am trăit atîta, dar ideea e ca nici pentru intervalul meu mai scurt de timp nu-mi amintesc mare lucru :) ) Ești cu adevărat remarcabil tocmai cînd fără să îți mai amintești dialogurile și detaliile acompaniatoare ale unei întîmplări ești totuși în stare să acaparezi atenția cititorilor păstrînd în mare adevărul și mai ales morala lucrurilor pe care le expui.

În plus, în viața oricui pot exista perioade neplăcute sau chiar traumatizante care în timp au fost date uitării. Este o tehnică de autoapărare și adaptare a creierului de a se minți pe el însuși, de a-și rescrie amintirile într-o manieră voit favorabilă lui și defavorabilă persoanelor sau situațiilor care l-au chinuit. De fapt, de multe ori, acest instinct al autoconservarii ne face să uităm complet unele experiențe traumatizante sau umilitoare. De exemplu, din toată copilăria mea, cele nouă luni pe an petrecute în București, în compania tatălui meu vitreg, sînt aproape șterse sau foarte comprimate. În amintirea mea, majoritatea copilăriei mi-am petrecut-o la țară, deși acolo stăteam maximum trei luni pe an – perioada vacanțelor de vară.

Este o artă să spui adevărul un pic altfel pentru a servi un ideal (motivația fiind amplificarea trăirii reale) și după părerea mea este cu mult mai greu decît să minți (chiar și cu talent :) ). Dar am învățat ambele aceste lucruri, fără măcar să-mi dau seama, de la bunicii mei. Minciunile bunicii erau nevinovate. Să nu se afle că i-au căzut ochelarii în oala cu ciorbă pentru că aveam musafiri (bunicului sau mie oricum nu ne păsa). Sau: călise ceapa pentru ardeii de post într-o cratiță în care fusese untură uitînd să o spele bine. Împărțea la vecine și spunea “păcatul o să fie pe mine, doar nu mi-am pierdut mințile să gătesc încă o oală cu ardei de post?!” Minciunile ei erau cele care în engleză poartă denumirea “white lies” (minciuni albe – prin tăcere omiți/ascunzi adevărul). Minciunile bunicului erau “bărbătești”, minciuni “serioase” care îl ajutau să supraviețuiască în lumea  dură și închisă care era satul românesc pe atunci sau, alteori, erau parte din angrenajul unor simple feste pe care le juca celor apropiați pentru a-și trece ziua mai plăcut. Ah, nu o să uit niciodată cum o dată, pe cînd aveam vreo șapte ani m-a luat cu el la muncă! Echipa lui trebuia să încarce niște saci cu grîu și să-i coboare cu un scripete din podul unui depozit pînă în remorca autobasculantei. Eu m-am ascuns într-un sac de cînepă pe jumătate umplut iar el s-a prefăcut că nu mă observă. Dar cît de bine s-a prefăcut: a mai turnat niște căușe de grîu peste mine, direct pe creștetul capului! A legat sacul cu sîrmă, l-a agățat de cîrligul scripetelui și, făcîndu-le semn celor de jos că înăntru sînt eu, m-a lăsat să cobor plutind (mă urca și cobora) în remorca plină de grîu. Cît de satisfăcut am fost de reușita mea: să păcălesc un adult, să mă camuflez atît de bine încît el să nu mă observe! Coborîrea cu scripetele fusese o mare aventură. Dar mai mult decît atît mă încurajase să caut astfel de situații în continuare iar participarea lui tacită e partea remarcabilă  –  de o importanță de care pe atunci nu aveam cum să-mi dau seama.  Ce atitudine diferită avea bunicul față de cea a părinților sau a bunicii – de care trebuia în permanență să mă feresc. Nu am nici o îndoială, cu un bunic la fel de strict ca taică-meu vitreg, aș fi fost acum o cu totul altă persoană.

Autobiografia lui Mark Twain acoperă o viață lungă și nu întotdeauna veselă (soția, pe care o adora, e handicapată și moare înaintea lui, fiica lui favorită, deasemenea, moare la 24 de ani de la o meningită, etc) dar, cumva incredibil, reușește să se concentreze pe umor și pe construcția, genial de avangardistă uneori, a frazelor. Cînd vorbește despre fată, inserează paragrafe din biografia pe care ea, ca și copil, i-o scrisese lui și din care cititorul trage concluzia că așchia nu ar fi sărit prea departe de trunchi. Umorul, autoironia, sarcasmul, arta de a minți – toate acestea sînt de cele mai multe ori moștenite genetic și, mai ales, sînt învățate în casă, în perioada de dezvoltare a personalității. (La mine un copil minte, pentru că seamănă cu mine la caracter, iar celălalt, deloc, pentru că seamănă cu soția :) )

Autobiografia lui Mark Twain abundă de situații în care autorul, copil fiind, minte. Ca să-l pedepsească, în loc să-l lase la joacă, maică-sa îl trimite într-o duminică la biserică. Era îmbrăcat într-o jachetă nouă, cadrilată pe interior pe care i-o luase recent. Plictisit de slujbă și profitînd că maică-sa nu putuse să vină cu el, Samuel (adevăratul lui nume) se strecoară la joacă cu alți băieți și la un moment dat, încins de la prea multă zbenguială, își dă jacheta jos. Se strecoară afară din biserică pe geam și continuă să se joace, revenind tocmai la plecare să-și recupereze haina, numai că fiind semiîntuneric și-o pune pe dos. Acasă, mama îl întreabă cum a fost la slujba, dacă nu s-a plictisit (nu se plictisise :) ) apoi, ca fapt divers, dacă nu a fost prea cald și nu a trebuit să se dezbrace (nu îi fusese cald și nu se dezbrăcase :) ).

Tragem concluzia că mama lui era expertă în a-l prinde cu minciuna.

Este ușor să prinzi un copil cu minciuna tocmai pentru că știi din experiență că aceștia mint. La rîndul meu, și pe mine m-a prins mama de multe ori cu minciuna. Sînt sigur că și pe voi. Dar e cu totul altceva cînd un adult minte, pentru că se presupune că adulții nu mint.

Evident, este floare la ureche să-ți minți mama cînd ai treizeci de ani și ea șaizeci.

În urmă cu zece ani, mama era în vizită pentru șase luni aici, în Ottawa. Într-un week-end o duc cu mașina să-și viziteze o fostă colegă de serviciu, Mariana, care locuia în Montreal. Am lăsat-o pentru cîteva ore la Mariana și mama s-a simțit atît de bine încît seara, cînd m-am dus să o iau, m-a rugat să o las peste noapte acolo și să revin a doua zi. După stat la taclale, depănat amintiri și glume, arăta mama a doua zi cu cîțiva ani mai tînără, cu toate că dormise jumătate de noapte. S-au despărțit promițîndu-și una alteia că de acum vor ține legătura. După un timp am întrebat-o pe mama de Mariana ca să aflu că iar rupseseră complet legătura. Mariana o sunase la București și o rugase ca la următoarea venire în Canada, să-i aducă și ei o cruce de marmură – cruce ce aparținea mamei ei, emigrată și ea definitiv acolo și care între timp se hotărîse cînd „îi va veni vremea” să nu se mai întoarcă special să moară în România. Maică-mea își imagina cum ajunge pe aeroportul din Montreal cu ditamai crucea în spate ca un Isus Hristos de 60 de ani, varianta feminină. Bineînțeles că în realitate tot ce ar fi avut de făcut ar fi fost să însoțească transportul, dar ea nu își imaginase așa și fără să ceară lămuriri, mințise la telefon că “da, da, o să vin cu crucea” după care nu mai răspunsese niciodată la apelurile Marianei. Ajunsă iar la noi, avea regrete și-i părea rău – dar nu destul de rău încît să pună mîna pe telefon și să-și ceară scuze. Au mai trecut cîțiva ani și într-un week-end, cînd o sunasem ca de obicei să văd ce mai face mă trezesc că vorbește gura fără mine din senin. “Mamă, m-a sunat Mariana Vlandis alaltaieri. Mi-a spus să-ți transmit că poți sta liniștită, nu e supărată deloc pe tine, crucea maică-sii a ajuns cu bine la ea.” Mama s-a bucurat să audă asta dar tot nu a sunat-o vreodată pe Mariana. Dar dacă aș povesti chestia asta ca ficțiune, pentru a obține un efect sporit, aș face-o pe mama să o sune pe Mariana crezînd că eu am spus adevărul. La urma urmei, nici în realitate, eu nu i-am spus nici pînă în ziua de azi că am mințit-o. Totuși, rețineți, dacă mi-aș scrie autobiografia, și dacă aș simți nevoia să includ întîmplarea asta, nu aș denatura adevărul.

La un curs de creative writing, Tim O’Brien, un scriitor american care a luat și un premiu prestigios (Național Book Award) povestea celor din audiență în ce împrejurări i-a venit chemarea de încorporare pentru războiul din Vietnam – despre care a scris un memoire de succes. În ziua respectivă, muncise într-un abator de porci, era rupt de oboseală, epuizat, cînd a primit telegrama. Era tînăr și avea idealuri liberale, pacifiste. Și-a scos șorțul murdar de sînge, a plecat acasă, și-a împachetat rucsacul și de disperare i-a luat mașina maică-sii fără să-i spună, conducînd în continuu înspre nord, către granița canadiană. Peste noapte a dormit într-o cabană pescărească iar a doua zi, vîslind în susul unui rîu a ajuns lîngă țărmul canadian hotărît să ceară statutul de refugiat… numai că atunci a fost năpădit de sentimente contradictorii: brusc îi venea atît de greu să-și lase familia, prietenii și țara pentru totdeauna. Și-a călcat pe principii, a făcut cale întoarsă, a luptat în Vietnam și pe baza acelei experiențe a scris o carte care l-a ajutat să devină un scriitor celebru și să trăiască din scris.

După ce emoția celor din sală s-a mai risipit, O’Brien a declarat zîmbind că toată povestea de dinainte fusese inventată.

Primise ordinul de încorporare în timp ce juca golf cu prietenii lui! Dar a spune adevărul unui public larg (nu cîteva zeci de cursanți) care așteaptă ceva special de la tine (și NICIDECUM că împrejurările care au pus în mișcare un act memorabil au fost unele cît se poate de banale) ar face un deserviciu emoției pe care o simte acum, la prezent, după ce a fost în război și după ce a scris o carte de succes bazată pe experiența aceea teribilă.

“În literatură trebuie să minți pentru a obține un impact pozitiv mai mare.”

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.