Mi-a plăcut la nebunie ultima poveste postată de Radu Părpăuţă, şi imediat ce am terminat de citit finalul, mi-am dat seama că minciuna copilului are o semnificație importantă, și că acea semnificație, analizată, ar putea fi un bun punct de plecare pentru un articol. Ceva legat de ficțiune și de aptitudinea de a spune minciuni.
La baza poveștii lui Radu stă o controversă: se poate vedea Ceahlăul de pe dealul Păunului sau nu se poate? Și de ce este atât de important pentru personaj ca răspunsul să fie afirmativ? Pentru că, după părerea mea, un răspuns afirmativ l-ar prezenta pe tată ca pe un om care vede dincolo de ce văd ceilalți, l-ar face special și l-ar pune pe aceeași treaptă cu învățătoarea care a citit o bibliotecă întreagă și totuși nu are puterea de a vedea (mai exact de a-și imagina) lumea la fel de frumos cum o vede un om simplu cu mai putină scoală decât ea. Iar când acea chelneriță infatuată, pe tocuri, refuză să servească un om încălțat în cizme de cauciuc, când acestuia i se face o nedreptate, când într-o lume în care toți sunt egali se dovedește că unii sunt mai puțin egali decât alții, atunci, copil și cititor deopotrivă, dorim cu ardoare ca acel om să fie răsplătit din belșug în dimensiunea imaginarului, ca un fel de compensație pentru ce se petrece în cea a realului. Tatăl lui Radu sunt eu, și tu, și voi, cei care ne pierdem timpul fără rost și fără scop în “imaginar”, în lumea poveștilor și a născocirilor iar de partea cealaltă sunt “ceilalți”: cei care nu ne înțeleg și-și râd de noi că purtăm cizme de cauciuc cu un număr mai mare. Ei nu sunt interesați să descopere ființa din interiorul hainelor, să privească dincolo de aparențe.
Așa că băiatul simte că trebuie să mintă. Știe și el de ce o face, cu toate că își explică astfel: “poate că simțeam instinctiv că trebuie să adaug puțină bucurie prin minciuna mea, vieții lui umplute de muncă de la un capăt la altul.”
Și m-am trezit că sunt un mare mincinos, inventam noi și noi amănunte, pe care tata le primea cu satisfacție, zâmbind aprobator…
Într-adevăr, sunt momente în viață când minciuna se impune ca singura opțiune onorabilă. Până la urmă, acesta este deopotrivă motivul esențial, de bază, pentru care scriitorii buni mint: adevărul nu este întotdeauna un mijloc de expresie satisfăcător.
Și totuși, există o deosebire majoră între minciuna din realitate și denaturarea adevărului din ficțiune. Să vorbim un pic despre asta.
Câți dintre voi ați mințit în copilărie? Câți dintre voi mințiți și acum, ca adulți? În general, când mințim încercăm să ascundem adevărul, de cele mai multe ori pentru că am făcut ceva nepermis. Minciuna poate fi corelată cu stări ca orgoliul, mândria, lăudaroșenia etc. Alteori e aproape inexplicabilă.
Unchiul meu îmi povestea despre o ieșire la un restaurant select cu șeful direct, directorul general și încă un director. Fiecare comandă un rând de bere, și aleg mărci de bere scumpe (Corona, Heineken etc) dar când îi vine rândul lui își dă seama că nu avea bani decât pentru cea mai ieftină: Ciucaş. Din jenă, se duce după ospătar și face discret comanda dar când ospătarul desface berile, ceilalți oricum observă și sunt contrariați: după Corona, Ciucaş!? Atunci unchiu-meu le spune așa cum ai face o cacialma la poker, că de obicei el bea numai bere autohtonă pentru a susține economia românească, la fel cum conduce Logan și zboară numai cu Tarom. Iată un alt exemplu de minciună care, cel puțin din punctul meu de vedere, e absolut scuzabilă.
Ambele, minciuna și arta de a povesti se bazează pe crearea iluziei de credibil, dar putem identifica la bază o diferență esențială între cele două.
Deformarea adevărului în literatură devine un act nobil având ca scop creația (creezi artă) cititorul ȘTIE că îl minți dar se lasă mințit, îi place să fie amăgit. În cazul opus, cei pe care îi minți habar nu au că îi minți, ei nu participă la joc. Minciuna e numai a ta, folosești cuvintele pentru a-i convinge pe cei din jur de lucruri care nu sunt adevărate și camuflezi cu mare grijă orice posibilitate de aflare a adevărului – ți-e jenă să fii prins “asupra faptului”.
Pe de altă parte, când deschizi o carte știi sigur pe ce tărâm te afli, din start ești dispus să accepți orice: arta de a spune povești se bazează pe consimțământul ascultătorului dornic să fie fermecat, hipnotizat. Când deschizi un om, nu mai e așa, el are o viață a lui, reală, și nu acceptă să fie mințit.
Când eram copil inventam povești, luam părți reale și le combinam cu ce citeam sau ce vedeam prin filme. Am povestit o sută de povești unui prieten din copilărie în schimbul unui arc și a unor săgeți. Și la un moment dat amicul meu începuse să mă întrebe insistent înaintea fiecărei noi povești: “asta o să fie una care chiar ți s-a întâmplat sau e citită?” După o sută de povești delimitarea e destul de greu de făcut deoarece ți-ai exersat atât de mult imaginația încât ea începe să te păcălească și pe tine. Este așa cum își începe Marquez Memoriile: Viața nu este cea pe care ai trăit-o, ci aceea pe care ți-o amintești și cum ți-o amintești spre a o povesti.
Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial
Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.
Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.
În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.
Eu cred că diferenţa o face scopul, ca în toate acţiunile umane. Nu putem spune că o parabolă cu rol pedagogic din Scriptură este o minciună. Intelectul are nevoie de analogii şi exemple pentru a învăţa, iar astea sunt modele parţiale şi distorsionate ale realităţii, nu realitatea însăşi. Părerea mea e că prin minciună se înţelege strict ascunderea adevărului cu intentia de a induce în eroare.
Da, Florin, dar ca punct comun de plecare (fictiune, literatura) exista exemplul copilului care amesteca lucruri reale cu ce a citit in carti sau a vazut in filme. Isi minte prietenul ca i s-au intimplat lui, e o manevra de captare a atentiei, asa cum in trecut (dar si acum) autorii pretindeau ca fictiunea dintr-un roman e realitate 100% – binecunoscut exemplul lui Daniel Defoe / Robinson Crusoe.
Dintre minciuni, minciuna nevinovata se apropie cel mai mult de fictiune.
Parabolele din Scriptura.. nu mai stiu ce scriitor a spus ” I am a lie which always tells the truth” – asta mergea si la parabolele de care spui.
Merci de trecere!
aveam o restanta la MS (profesoara o batranica pusa pe glume); dau examenul si il pic iar, asa ca eu si cu un coleg mergem la ea la birou ”s’o rugam” sa ne treaca. baba nu avea nevoie de nimic, nici de scuzele noastre, ori invatai ori iti luai materia in anul urmator ( bine’nteles tot cu ea ca profesoara). si cum noi nu ne lasam baba ne taie macaroana scurt si la obiect ”baieti sunteti voi de MS cum sunt eu de balet!”. a 2-a zi le povestim intamplarea si celorlalti colegi (cam cu acelesi cuvinte de mai sus). anul urmator alte examene si bine’nteles MS2. la iesirea din sala, in timp ce asteptam rezulatele, mai o tigare mai o poveste sa ne treaca timpul. unul din colegii care auzise povestea se apuca s’o spuna, ” cum i s’a intamplat LUI anul trecut ….”. desi eram de fata n’am zis nimic. de ce? pt ca a iesit mai frumos decat daca as fi spus’o eu.
Hmm, Adi B., cred ca ar trebui si acum la fel: cum sa facem sa auzim versiunea lui, ca a ta cam lasa de dorit? :) :)
Salve, Carmen, „minciuna ca optiune onorabila” – am intilnit-o de multe ori in viata reala si continui sa o intilnesc.
Un exemplu de minciuna onorabila: un tip care emigreaza si are un inceput dificil dar ca sa-si protejeze parintii acasa de vesti nu tocmai bune, minte spunind ca are un job decent.
In fictiune eu am folosit-o asa: un tinar care moare stupid, intr-un container si, cu limba de moarte, cere amicilor sa-i spuna mamei lui ca a ajuns in Sao Paolo, s-a insurat cu o brazilianca, o duce excelent dar are o viata agitata. Le cere prietenilor sa trimita mamei cite o carte postala din cind in cind si sume de bani – bani pe care ei ii jefuisera dintr-o banca italiana.
In realitate, am un amic divortat de multi ani, mama lui din Ro inca nu stie adevarul.
Un exemplu perfect este si in povestea lui Radu…
„unii dintre noi poate își aduc aminte cu multe detalii” – chiar am scris undeva, din punctul meu de vedere, cu cit amintirile sint mai indepartate cu atit mai bine, pentru ca nu iti poti aminti detaliile asa cum au fost. Asa ajungi sa adaugi de la tine, sa le amesteci, sa complici, sa le infloresti – cum spune Adi B inainte in comment – povestea scrisa pe foaie trebuie sa fie mai buna decit cea povestita oral, dar mai buna si ca cea din realitate – altfel la ce am mai pastrat-o atita timp in cap?! :)
Merci de trecere..