Tata

Motto: „Dar soarta celor ca noi este să înfruntăm lumea ca niște orfani,
alergând ani în șir după fantomele părinților noștri dispăruți”.
(Kazuo Ishiguro, Pe când eram orfani)

 Tata îmi tot spunea că a văzut Ceahlăul de pe dealul Păunului, iar eu îi ripostam că am întrebat-o pe tovarășa învățătoare, care mi-a spus că nu se poate, cum să nu se poată? pocnea din palme tata consternat, nu se poate să se vadă Ceahlăul tocmai de la Iași, ziceam eu căpățânos, așa mi-a zis tovarășa, că nu se vede de pe dealul Păunului, e prea departe, nu se vede nici tot Iașul, d-apoi Ceahlăul, și tata dădea a lehamite din mână, eah, ce știe ea donșoara Leahu, a citit ea o bibliotecă, dar nu știe ni’ca, că așa faimă avea tovarășa mea învățătoare, cum că a citit o bibliotecă, nu știu dacă a citit chiar o bibliotecă și să merite fluieratul a minunăție al oamenilor pentru asta, dar știu că citea mult, și când ne vorbea de vreo carte, de Mizerabilii, de Marile Speranțe sau de Legendele Olimpului, tonul ei obișnuit, tărăgănat, dispărea și vorbea cu patimă, cu ochii strălucitori, iar noi o ascultam cu sufletul la gură, până și Costică Plumb, obrăznicătura clasei, stătea smirnă și o asculta cu gura căscată, iar tata nu și nu, ce știe ea donșoara?! de pe dealul Păunului totuși se vede Ceahlăul, se vede așa ca prin ceață dar se vede, lasă că am să te iau eu o dată și o să mergem pe dealul Păunului, să vezi că donșoara nu știe ni’ca cu toate cărțile ei; că dealul ăsta parcă era buricul pământului, mereu era pomenit în casă la noi și în tot satul, ba c-o să plouă în continuare, fiindcă s-a lăsat negura pe dealul Păunului, ba că veneau oameni cu lemne de vânzare, lemne furate din pădurea de pe dealul Păunului, și se duceau oamenii după ciuperci în pădurea asta întunecoasă, care se întindea pe tot dealul, numai sus-sus locul era retezat și gol, fără copaci, doar cu niște gropi mari, credeam că  de la bombe, așa mi-a spus Costică Plumb, fiindcă el fusese pe dealul Păunului, iar când tata mă ducea la tuns la Țârlică, se adunau acolo mai mulți bărbați și tata citea ziarul, și buchiseau știrile, căutând cu toții să afle măcar din cel mai mic semn, măcar de pe cantul ziarului, un singur lucru – când o să vină americanii, unii își dădeau cu părerea că o să dea cu bomba nucleară, muc-muc-mucleară, măi, se bâlbâia ca de obicei Cotac, bulbucându-și ochii, iar nenea Mihai, moșu-meu, trasa o linie cu mâinile prin aer, o să vedeți cum coboară tancurile americane pe dealul Păunului, pe colo pe la Stănoaia: Pâr-pâr-pâr! Pâr-pâr-pâr! Muc-muc-mucleară, măi, se vedea înfricoșător albul ochilor lui Cotac.
Și tata nu m-a uitat, într-o seară mi-a zis că să mă culc mai devreme, că mâine dimineață mergem la Păun să aducem fânul, că avea niște fân acolo, iar eu am dormit  toată noaptea zbuciumat de febra călătoriei, mă tot gândeam că voi vedea Ceahlăul, îl și vedeam în timp ce mă frăsuiam în pat, înalt-înalt, ieșind printr-o coroană de nori albi, și abia ce am adormit tun spre dimineață, că am și simțit o mână scuturându-mă de umăr și binecunoscutul miros de tutun al tatei, haidem, atâta mi-a zis, iar eu n-am stat să lenevesc, am sărit din pat cu inima tremurândă, iar când am ajuns în ogradă, tata înhămase deja calul lui nea Grigore, fratele tatei cel mic, că iapa noastră roaibă o dădusem la colhoz și de-atunci n-am mai avut alt cal, cu toate că pe vremea lui Ceașcă oamenii au început din nou să-și facă rost de cai și de căruțe, acuma începuse să se lumineze, iar până ce tata și-a aprins o mărășească, mama a apucat să-mi vâre cu de-a sila câteva prune în sân, să am pe drum zicea, să mă pupe și să mă urce de subsuori pe banchetă lângă tata, spunând apoi în urma noastră „Doamne ajută” și făcându-și cruce, apoi haida! la drum, iar satul era încă adormit, sufla un vânticel subțire, trecem peste hudițe înguste și hleioase, cu coroanele copacilor roată deasupra, și râpe prăvălite în jur, căruța saltă peste bolovanii drumului, săltând totodată gardurile strâmbe și scorojite, casele cu tabla acoperișurilor ruginită, rufele pălălăind pe sârme, și mânecile rufelor zbătându-se ca niște oameni spânzurați cu capul în jos, pe urmă casele rărindu-se și iată pădurea Păunului, întunecată și rece, lăsăm cântatul cocoșilor în urmă, tata aruncă mucul de țigară și tace, nu biciuiește calul, îl lasă în legea lui, iar calul urcă voinicește, în spume, nu știe să se odihnească la drum, nenea Grigore se păcălise, îl cumpărase de la niște țigani, dar calul era el voinic-voinic, însă abraș, adică mai rău decât cel nărăvaș care dă cu copita sau mușcă, abrașul n-are stare, când îl pornești, merge și pace bună, cu greu îl mai poți opri, trebuia să sari din căruță și să-l apuci de căpițală ca să-l poți opri, era în stare să meargă până cădea jos, așa-s caii abrași, îmi spunea tata, sunt mulți cai abrași, tată? nu prea mulți, dar de ce-s abrași? pentru că nu i-au învățat în ham de când erau mititei, și de ce nu i-au învățat? nu știu, țigani fără de minte – i-au lăsat așa… sau poate că le-a plăcut să fie caii liberi, e bine să fii liber? e bine, dar uite că ne face probleme calul ista, și o vreme tăcem și ascultăm corul păsăretului din pădure, cerul tot mai alburiu se ițea deja printre crengile copacilor, tată, e greu să fii liber? nu, cred că este destul de ușor, dar nu e de ajuns, și urcăm-urcăm, iată-ne pe vârful retezat al Păunului, suflarea răcoroasă a dimineții ne atinge ochii și bine ne face, că eu cel puțin era să adorm, norii sunt încă întunecați, doar în jos, cerul e inundat de ape vineții, dar aici, pe dealul Păunului, se înstăpânește ceața, abia se vede cerul din cauza ceții alburii, nu putem să vedem acum Ceahlăul, îmi spune tata, întorcându-se și arătând roată cu biciușca, și văd ceafa tatei zbârcită și arsă de soare, dar eu eram mai atent la gropile printre care se strecura căruța, erau niște gropi mari, în care crescuse iarbă și scaieți, pășteau și niște oi acolo, tată, astea-s gropi făcute de bombe? nu, bombele nu fac gropi așa de mari, de aici s-a scos piatră înainte de război și s-a dus la Iași, jumătate din Iași e construit cu piatră din dealul Păunului, și bunelu-tău o cărat piatră de aici, și șerpuim printre gropi până ce ajungem la biserică, unde era fânul, tata a deshămat și a plecat după oameni să-l ajute la încărcat, iar eu umblam printre morminte și silabiseam numele de pe crucile văruite, cete de cosași îmi săreau din cale, și în timp ce soarele se ridica, aerul bâzâia tot mai tare de miile de gâze, deasupra ușii bisericii erau pictați Domnul și Doamna Papadopol, care „dăruit-au această Sfântă Biserică lui Dumnezeu”, și chiar țineau în mâinile întinse o bisericuță, într-un sfârșit apare și tata cu doi neni, nenea Ion și nenea Ionică, amândoi cu bluze înflorate de molton gros, pe care nu le-au scos, ferit-a Sfântu’, nici după ce au nădușit bine de muncă, erau știrbi amândoi, numai că nenea Ion n-avea dinții de sus, iar nenea Ionică pe cei de jos, cei doi încărcau cu furcile, tata așeza fânul în căruță, iar eu adunam cu o greblă ce mai rămânea din palele de fân, era ca o joacă și-mi plăcea, și când s-a umplut căruța până ăhă sus, tata a tras caii la umbră, le-a pus un braț de verdeață sub bot, a scos o sticlă de sub haine, iar nenea Ion și nenea Ionică au întâmpinat-o cu râsete și înjurături de satisfacție, au mai zis ei niște prostii, eu mă făceam că nu înțeleg, fiindcă știam că așa se face, iar tata le-a zic că nu le e rușine să vorbească așa? că e un copil de față, și nenii ioni au tăcut.
Și tata a zis că avem timp, hai să mergem la motel, eu beau o bere iar tu un suc și vezi motelul cel nou, era dincolo de capătul celălalt al Păunului, totuși nu era așa departe, pe drum tata a cumpărat salam și pâine de la cooperativă, pâinea era caldă, iar salamul – gros, cu pete mari de grăsime, Doamne, că bun mai era! pe urmă mergem noi mergem și deodată apare motelul de după niște copaci, alb-strălucitor, parcă era un palat din cărțile de povești, ne-am urcat la terasă unde oamenii stăteau la mese, se uitau la vale și beau bere, dar tata face: hai să mergem sus, că mai este o terasă, de-acolo se vede și mai frumos, și ne urcăm noi, până aproape să ajungem pe terasa de sus, vedeam deja oamenii șezând la mese și bând bere, dar chiar sus pe scări ne iese înainte o chelneriță cu zulufi și pungită pe la ochi, nu e voie, spune zulufata, de ce nu e voie? întreabă tata, pentru că nu e voie, zice cu nervi chelnerița trecând cu privirea peste tata, și tata era așa cum îl știam, cu obrazul ars de soare, zbârcit, cu pantalonii lui de doc, cu cămașa albăstrie având colțurile gulerului răsucite, cu cizmele lui prea mari, pentru că, dintr-un obicei moștenit de cine știe când, la noi se cumpărau încălțări mai mari decât trebuia, spuneți-mi, domniță de ce? insistă tata, noi nu suntem oameni? vă rog să coborâți imediat! mai spune zulufata și coboară, iar sandalele ei decupate clămpăne obraznic pe scări, rămânem stană amândoi, fața arsă de soare a tatei e neagră acuma, pe urmă tata se întoarce și începe să coboare încet, parcă pășind pe o pojghiță subțire de gheață, lăsăm berea, lăsăm sucul meu, ne întoarcem prin sat, dar tata cred că nu mai vede nimic, nici pâlcurile de rațe și gâște stârnite de noi din praful drumului, nici pe oameni, fiindcă nu răspunde la salut, nici pe fetițele cu codițe care se ițesc de după garduri, și ajungem la căruță, tata tot așa, întunecat la față, mă ridică de subsuori și mă cocoață pe fânul din căruță, apucă zmucit hățurile și pornim, iar când ajungem pe platoul cu gropi nu se oprește, eu exclam, tată, da’ Ceahlăul?! tata n-aude, mai spun o dată, aproape strig, tată, Ceahlăul, e senin acuma, ș-atuncea ptruuu! oprește, hai, uită-te, încolo, îmi arată cu biciușca, mă uit, nu văd nimic, spun, uită-te mai bine, pune palma la ochi, poate că nu vezi din cauza soarelui, ți-aș arăta eu, dar nu mă mai țin ochii așa bine, și-mi încordez privirile, dar nu văd nimic în zare, pun palma la ochi și tot nu văd, uf, zice tata, aburcându-se sus pe fân, e tot întunecat la față, ca atunci când a venit dimineața de la bunelul, că toți frații stăteau cu rândul nopțile la căpătâiul lui, fiindcă bunelul era bolnav grav,  și nenea Mihai, și nenea Grigore, și tanti Aurica, și tanti Lucreția de la Iași, și mătușa Tinca, chiar și nenea Jorjică de la Focșani venea câteodată, și a venit tata dimineața întunecat, n-a zis nimic, s-a culcat în pat cu fața la perete, cum nu era obiceiul lui, iar mama l-a întrebat într-un târziu, văzându-l că nu doarme, ce-i măi, omule? ți-e rău? a murit tătăica , a spus tata ca din fundul pământului, mama a plesnit o dată din palme, și pe urmă s-a lăsat o tăcere mare-mare, nu se auzeu decât lemnele pocnind în sobă; acuma tata era tot așa de întunecat, dar m-a ridicat pe umeri și mi-a zis: uită-te atent că ai să-l vezi, m-au uitat dar n-am văzut nici un munte, vezi? m-a întrebat el cu speranță, și eu atunci mi-am dat sema pentru prima oară că trebuie să fac ceea ce mama și tovarășa învățătoare Leahu îmi spuneau să nu fac niciodată – să mint, vezi, vezi? tot întreba tata, ș-atuncea mi-am luat inima în dinți și-am spus: parcă-l văd! cum e? m-a întrebat tata cu glas gâtuit de bucuria neașteptată, frumos, am zis, uită-te mai bine! acuma îl văd bine, am mințit eu în continuare, cum e? e alb, înalt, cu o coroană de nori în jurul lui, vezi, măi! mi-a zis tata dându-mă jos de pe umeri și trăgându-mi o pălmuță în creștet, că lui tata nu-i plăcea să mă sărute, gestul ăsta cred că i se părea prostesc și nesincer, pe urmă am coborât dealul Păunului, iat tata tot mă ispitea încântat: cum e Ceahlăul? și eu m-am trezit că sunt un mare mincinos, inventam noi și noi amănunte, pe care tata le primea cu satisfacție, zâmbind aprobator, zâmbeam și eu (poate că simțeam instinctiv că adaug puțină bucurie cu minciuna mea la viața lui umplută cu muncă de la un capăt la altul), priveam ceafa tatei zbârcită și arsă de soare și simțeam că tata e nemuritor ca și Ceahlăul.

Radu Părpăuță

Radu Părpăuță (1955-2024) a absolvit Facultatea de Rusă-Română a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi; a beneficiat de o bursă a Fundaţiei Soros. A fost, pe rînd, profesor de ţară, bibliotecar, documentarist, ghid turistic, traducător, ziarist. Din 1990, a scris la mai multe ziare şi reviste; a fost redactor, redactor-şef adjunct şi redactor-şef al revistei Timpul. A tradus din limba rusă peste 50 de volume de istorie, filosofie, religie şi literatură, publicate la edituri de prestigiu, dintre care amintim: Antihrist (studii), Povestire despre Antihrist de Vladimir Soloviov, Iisus Necunoscut de Dmitri Merejkovski, Spărgătorul de gheaţă (volum urmat de alte şapte de acelaşi autor) de Victor Suvorov, Filosofia lui Dostoievski şi Sensul istoriei de Nikolai Berdiaev, Drumul de Vasili Grossman. Este antologat în volumul oZone friendly (2002), precum şi în alte culegeri şi antologii. A publicat volumele de proză Învierea muţilor (2005; carte triplu premiată), Giardinieri. Povestiri vechi şi nouă (2012), Rămas-bun (2018), volumul de eseuri Creanga prin Creangă (2015) şi romanele Povestea Rădăcineştilor (2015) şi Moartea vine pe Bahlui (2018).