Despre gena povestitului şi alţi demoni

De mic am observat că de povestit oricine putea povesti, însă puţini erau aceia care strîngeau oameni dispuşi să-i asculte ore în şir.
De la bunicul am învăţat că la reuşita unei poveşti esenţială nu este deformarea realităţii, ci cît de mult eşti dispus să mergi în direcţia unei exagerări sau a alteia.
Mi-amintesc cînd îmi citea Aventurile Baronului Munchhausen… exista o scenă în care, într-un elan de nestăpînită vitejie, acesta sare singur la atac pe o ghiulea trasă de tunurile armatei sale dar, pe la jumatea distanţei înspre inamic, realizează că aterizarea lui în tabăra adversă (complet singur împotriva inamicilor) ar fi fost sinucidere curată, aşa că un acces de luciditate îl face să încalece pe o ghiulea din sens invers – şi astfel revine nevătămat.
“Vezi? Cine l-ar fi crezut dacă mergea pînă la capăt cu o minciună gogonată? E mai uşor să crezi povestea unuia care se teme pentru viaţa lui.” Am reţinut acestă observaţie a lui care mi se pare şi acum genială.
Avea un talent nativ de a furniza detalii. În legătură cu asta, unul dintre primele lucruri pe care mi le amintesc este că pe la patru-cinci ani, datorită lui, eram convins că prin pădurile judeţului Vrancea existau crocodili (“nu mulţi, dar sînt”) care căzuseră din cer în timpul unei furtuni şi ploi torenţiale, cînd plouase cu broaşte şi cu cîţiva pui mici de crocodil.
Cînd am crescut puţin mai mare am început să am îndoieli că povestea era adevărată. Mi-a răspuns uimit că îi pun credibilitatea la îndoială:
“Cînd am arat astă-primăvară, sub o brazdă, am scos un schelet intact de crocodil. Şi doar am vrut să te chem să-ţi arăt! Ei, mulţi or mai fi şi murit între timp, că sînt şi ei biete sălbăticiuni cu viaţă măsurată de la Dumnezeu.”
Bunicul nu a recunoscut niciodată că povestea nu ar fi fost adevărată, nici cînd îi aminteam pe la şaisprezece ani – el o ţinea pe a lui doar că atunci mustăcea zîmbete ştiind că e mai de efect, atît pentru mine cît şi pentru alte rude care ascultau în jur şi se tăvăleau de rîs.
Dintre poveştile lui munchhausene mi-amintesc că întotdeauna cînd ne uitam la pozele lui din tinereţe şi ajungeam la cea în care era în picioare lîngă o motocicletă ne păcălea că ar fi fost a lui şi preindea că aşa se deplasa prin Bucureşti, pînă ce unchiu-meu l-a provocat să ne arate că ştie măcar să meargă pe bicicletă. Evident a spus că-l supără rău spatele şi momentan chiar nu poate… adăugînd că în tinereţe făcea distanţa dintre satul lui şi cel învecinat în cîteva minute şi doar o singură dată i-a luat jumătate de oră pentru că nu şi-a dat seama decît acasă că avusese pană la cauciucul din spate.
Dintre ceilalţi fraţi ai lui, numai cel mai mic, unchiul Alexandru care acum are 85 de ani, are gena povestitului. Cel mai în vîrstă dintre ei era taciturn, iar al treilea prefera să cînte decît să spună poveşti. Bunicul avea şi el o voce superbă dar nici copiii, nici nepoţii, nu l-au moştenit.
La pensionare, cred că pe la aproape 70 de ani, unchiul Alexandru s-a mutat din Bucureşti la ţară şi anul trecut cînd l-am întrebat dacă a fost o decizie bună, mi-a declarat cu cea mai serioasă faţă posibilă că viaţa la sat a început să-l cam plictisească… are de gînd să mai stea pînă la 90 apoi, fără discuţie se mută înapoi în Bucureşti. Tot el mi-a spus că o duce bine cu sănătatea… singura lui supărare e câinele care a cam îmbătrînit şi nu mai poate roade oasele aşa că e nevoit să i le spargă el în dinţi un pic înainte. În fine, nu ştiu cît de hilar sună chestia asta scrisă, dar spusă de el pe un ton sincer necăjit, dar şi îngrijorat pentru soarta cîinelui are efect imediat asupra muşchilor stomacului prinşi brusc de spasmele unui rîs sănătos.
Bunicul lua orice în glumă, mai puţin cei opt ani de lagăr în Siberia. Faptul că trecuse pe lîngă moarte îl molipsise, cred, de o incurabilă poftă de viaţă care, spre nemulţumirea bunicii includea plăcerea de a bea cîteva “păhărele” de vin pe zi şi, i se părea ei, plăcerea de a se face remarcat femeilor – a căror companie nu o evita îndeajuns sau chiar deloc. Bunica nu numai că avea un ochi în ceafă aţintit asupra lui cînd se afla în spatele ei, dar, mai mult, era ca şi cum îl urmărea non-stop prin sat cu o dronă, pentru că uneori îl întreba scurt şi cu inflexiuni subînţelese doar de el cu cine stătuse de vorbă şi uneori se fîstîcea ca un copil prins cu mîna în borcanul cu dulceaţă. O dată bunica m-a rugat să arunc cu pietre pe acoperişul vecinei de vis-a-vis – nu o să uit niciodată ce bubuituri grozave fac bolovanii cînd pică pe tabla galvanizată -, şi atunci cred că am înţeles ce înseamnă în context “fir-ai tu să fii de stricată!”
Bunica nu-i suporta poveştile pentru că-l ţineau din treabă, în schimb surorile lui din alt sat, Smaranda şi Vasilica, îl ascultau cu plăcere, mai ales cînd povesteau chestii din copilărie. Mi-amintesc cu drag că tanti Smaranda îmi dădea cadou cîte 200 de lei, foarte mulţi bani pe vremea aia pentru un copil, cu toate că ea şi soţul ei Pantazică locuiau într-o casă mică, din chirpici, dărăpănată, care avea o singură cameră. Deabia acum realizez ce darnici erau aceşti oameni cu mine!
Din păcate, în ultima mea amintire cu ea, tanti Smaranda e pe un pat parţial paralizată (era de vreo doi ani în starea asta), sora mai mare, tanti Vasilica, înfăşoară sarmale pentru o pomană şi vorbeşte despre mort apoi brusc o întreabă în glumă “Fă, dar tu cînd mai mori?”.
Şi tanti Smaranda, luată un pic prin surprindere răspunde după o mică pauză: “Anul ăsta, sper.” La care tanti Vasilică îmi face cu ochiul şi-i spune, “păi vezi că e deja august”.
Nu ştiu, dar întotdeauna am avut senzaţia că generaţia lor (cea a bunicilor noştri) a fost ultima care se încumeta să facă glume pe seama morţii – asta pentru că dintotdeauna crezuseră în Dumnezeu şi nu le era frică de moarte. Ateilor nu le ies la fel glumele pe seama morţii.
Bunicul îşi alesese un loc de veci izolat de restul familiei chiar lîngă fereastra bisericii, sub un muşmuş (la corcoduş ei spuneau muşmuş aşa cum strugurilor le zicea poamă: “s-a copt poama!”).
Spunea el că tare mult i-a plăcut ţuica, măcar să le miroasă fermentate pe mormînt şi ca bonus să audă prin geamul cu vitralii cum se descurcă ăia din strană în lipsa lui. Apoi îi spunea bunicii să nu se impacienteze că o să facă tunel de la mormîntul lui la mormîntul ei. Dar la şapte ani după ce a murit, Vasilica şi Smaranda au decis să-l mute în satul lor, şi în acelaşi timp satul lui natal.
“Acum are cam mult de săpat Ionică” a remarcat tanti Vasilica gîndindu-se la cei patru kilometri care despărţeau cele două cimitire.
“Plus rîul!” a punctat tanti Smaranda obstacolul cel mai evident.
La extrema opusă, fratele lor mai mare, nea Vasile, se făcea că nu aude cînd îl ruga bunica să-mi aducă un fagure de la stupii lui din grădină.
Probabil că am luat cîte puţin de la fiecare, şi nu permanent ca toţi oamenii, pentru că în viaţă am fost ba zgîrcit ca nea Vasile, ba generos cum era tanti Smaranda.
Pe de altă parte, gena de povestitor a bunicului luptă simultan cu lehamitea bunicii, adică eu povestesc şi tot ceva din mine îmi cere să tac naibii şi să fac ceva util. Pe măsură ce înaintez în vîrstă realizezez din ce în ce mai mult că genele lor sînt în mine şi cîteodată încep să cred că oricît de imposibil mi se pare acum, peste vreo douăzeci de ani o să mă duc de bună voie, pentru plăcerea mea, duminica la biserică.
Bunicul nu minţea, el spunea neadevăruri ca să treacă ziua mai uşor, ceea ce fac şi eu de ceva vreme.
Astăzi la serviciu mă luaseră nervii deoarece şeful nu le dădea nimic de făcut celor doi colegi ai mei, în timp ce eu deabia mai respiram. Cînd a trecut pe la biroul meu să mă întrebe ce fac, i-am spus pe tonul cel mai calm şi mai serios: “bine, încă rezist, dar după ce nasc Mike şi cu Barry, poate să îi mai încărcăm şi pe ei cu ceva treabă.”
Sarcasmul nu ştiu de la cine l-am moştenit, probabil că de la taică-meu care a murit cînd aveam patru ani.

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.