O plimbare prin Gibraltar

-Aşteptaţi acolo, vă rog, până rezolv eu totul la recepţie, le-a spus Wade Marsh şi le-a indicat nişte fotolii albe din hol.
Cei trei spanioli s-au uitat la candelabre, la decoraţii, la pozele cu regina Angliei de pe pereţii roz spălăcit şi la majordomul cu mustaţă neagră şi vestă dungată.
-Ce-o să se bucure Ami când o să-i povestesc cum e aici, abia aştept să ieşim puţin, avem destul timp, nu? a întrebat Carlos.
Sofía a aprobat din cap şi a încercat să distingă ceva dincolo de uşile hotelului în timp ce a răspuns:
-Şi pe mine m-au pus părinţii să promit c-o să le povestesc tot ce-i pe străzi, cum se vede marea, cum sunt oamenii, dacă stânca e chiar aşa mare, tot-tot, mi-au zis, e la doi paşi şi n-am pus piciorul în Gibraltar şi cât ne-am dorit şi acum tu o să fii acolo şi, într-un fel, noi toţi cu tine şi, când o să te întorci, o să fie ca şi cum ne-ai aduce oraşul aici, mi-au spus şi s-au apucat să facă o prăjitură să sărbătorim.
Juan a râs.
-Şi ai mei la fel sunt, am ajuns la patruzeci de ani şi e prima dată când reuşesc să ajung aici…sunt totuşi mai puţin de şapte sute de kilometri de la Madrid şi cu trenurile astea noi… da’ n-am înţeles ce era cu geamurile alea din limuzină, de nu se putea vedea nimic afară, credeam că dinăuntru se poate întotdeauna, or fi pentru soare…
Sofía şi Carlos au ridicat din umeri şi au continuat să se plimbe prin hol până când Wade s-a apropiat de ei, le-a înapoiat paşapoartele şi i-a condus spre lift.
Fiecare avea camera lui, cu pat dublu, televizor şi balcon care dădea spre grădina interioară a hotelului.
-Aveţi leandri, palmieri pitici, cactuşi şi buganvilea, lavandă şi iasomie, le-a zâmbit Wade mărindu-şi ochii şi nările.
Le-a mai spus că aveau câteva ore până la conferinţă, puteau să ia masa, să se uite la televizor, să-şi revizuiască discursurile, să meargă la sala de forţă sau chiar la piscină, şi le-a făcut semn cu braţele cum ar înota el.
Pe coridor, toţi trei i-au mulţumit lui Wade şi au spus în acelaşi timp:
-O să facem o plimbare, să vedem oraşul, doar nu venim în Gibraltar în fiecare zi.
Wade se pregătea să plece şi cuvintele lor l-au oprit. Le-a zâmbit larg şi şi-a frecat mâinile una de cealaltă.
-Mai bine nu… mâine e zi de vot, şi-a mişcat încet capul în stânga şi în dreapta, e preferabil în hotel, aveţi ce face şi timpul trece repede tic-tac tic-tac, le-a arătat ceasul lui auriu, parc-acum vin să vă conduc la sala de conferinţă, o s-avem peste o sută de participanţi, oameni pregătiţi, avem cea mai dotată sală, aţi trecut pe lângă ea, jos, în faţa recepţiei.
S-au uitat unul la altul puţin încurcaţi şi Sofía s-a apropiat de el.
-Ştim ce trebuie să spunem, nu suntem copii, doar vrem să dăm o raită prin oraş, e normal, nu? Mama vrea să-i arăt poze, să-i aduc nişte brăţări colorate.
S-au alăturat şi Carlos şi Juan.
-Păi da, familiile au povestit tuturor că mergem în Gibraltar, toţi vor să ştie cum e aici.
Wade s-a gândit o clipă.
-Am înţeles…am înţeles perfect, aşteptaţi-mă, vin eu imediat şi se rezolvă. Nu întârzii.
A alergat uşor spre lift, iar ei au intrat în camere. Sofía şi-a dat drumul la televizor şi a nimerit pe un canal de călătorii. Cineva a bătut la uşă, erau Carlos şi Juan, au început să se plimbe prin cameră şi nu se hotărau.
-Cât mai aşteptăm? a întrebat Sofía.
-De ce nu ieşim singuri… n-are ce să se întâmple, a răspuns Juan.
S-a auzit alt ciocănit, era Wade, gâfâind, cu o servietă în mână. Le-a spus că fugise cât putuse de repede pentru ei.
-Putem să ieşim acum? a întrebat Carlos.
Wade l-a privit curios şi şi-a şters transpiraţia de pe faţa roşie şi de pe gâtul scurt, îndesat într-o cămaşă înflorată.
-Cum să ieşiţi? Unde să ieşiţi? Eu de ce-am venit?
Şi-a deschis servieta, a scotocit printre dosare şi hârtii şi a scos un album. S-a aşezat pe pat, s-a uitat zâmbind larg spre ei şi le-a făcut semn să se aşeze lângă el. L-au ascultat.
-V-am adus poze, aţi zis că vreţi să ştiţi cum e, la o adică pot chiar să vă fac cadou una-două, sper să nu observe nevastă-mea, ţine mult la ele, o apucă plânsul când începe să răsfoiască un album, da’ riscăm.
Stăteau şi priveau şi Wade le povestea.
-Asta e strada Smith Dorien, pe-aici am stat când eram mic, erau doar două familii de englezi de la Londra, alte timpuri…şi aici, aici e nevastă-mea mică.
Carlos s-a ridicat primul.
-Bine, frumos, dar am înţeles că putem vizita, putem să…
S-a ridicat imediat şi Wade, stăteau faţă în faţă şi Wade a oftat.
-De ce să vizitaţi, eu v-arăt pozele, e acelaşi lucru, hai… hai să stăm, o să vină mâncarea, o să fie şi desert, i-a spus şi l-a luat uşor de braţ.
Sofía l-a întrerupt.
-La conferinţă vorbim despre libertatea de mişcare, despre drepturile fundamentale şi nu mi se pare…
Wade şi-a dus un deget la gură.
-S-a auzit ceva pe hol, nu?
Au ieşit toţi patru, s-au uitat de-a lungul coridorului, nu era nimeni, Juan s-a grăbit şi a apăsat butonul liftului.
-Nu, nu, aşteptaţi, a intervenit Wade cu voce mieroasă…să trecem cu bine conferinţa şi vă duc eu…pe urmă…vreţi să vizitaţi, o să vizitaţi, doar e cel mai frumos loc, avem plajă, avem parc natural, avem restaurante, cazinouri, acum odihniţi-vă şi vin să vă iau.
Sala era plină, erau studenţi cu laptopurile în faţă, profesori îmbrăcaţi la costum, şuşotind între ei, pensionari care fuseseră invitaţi ca să umple locurile goale. O fată mesteca gumă şi-şi învârtea o şuviţă de păr pe un pix. Alta se aşezase în primul rând şi se apleca uşor să-şi privească pantofii noi. Un bărbat scria de zor ceva şi-şi fixa un dispozitiv într-o ureche. Geamurile rămăseseră deschise şi parfumul de iasomie invadase încăperea. Wade i-a condus pe cei trei la masa din prezidiu, a verificat microfonul şi a început să elogieze invitaţii. Toţi din sală au părut că-şi îndreaptă spatele şi se încruntă puţin ca să înţeleagă mai bine. Câţiva au început să-şi ia notiţe. Sofía, Carlos şi Juan şi-au fixat privirea pe ferestre în acelaşi timp. După secundele de aplauze cerute de Wade, a fost rugat să vorbească Juan. El şi-a împins scaunul în spate, s-a ridicat, a trecut pe lângă ceilalţi cu pas tot mai mare şi mai rapid, până în dreptul ferestrelor. S-a suit pe pervaz şi a sărit dincolo. Atunci Wade a ridicat o mână şi a început să strige ceva, dar s-a oprit, Sofía şi Carlos au alergat după Juan şi, toţi trei afară, au început să fugă fără să se uite înapoi.
Au ajuns la un colţ de stradă cu o plăcuţă pe care scria Castle St. şi s-au oprit să-şi tragă răsuflarea.
-Nu vine nimeni după noi, a spus Carlos şi toţi şi-au dat seama că erau singuri, fără niciun alt om pe stradă.
Au înaintat, au cotit la stânga şi pe urmă la dreapta şi au tot mers, erau clădiri albe, căţărate unele peste altele, erau baruri şi muzee, şcoli şi sinagogi şi catedrale şi castelul şi toate uşile erau închise.
-O fi ora, şi-a dat Juan cu părerea.
-E şase, ce oră? i-au răspuns ceilalţi doi.
Au bătut tot oraşul, s-au oprit sub un portocal şi au inspirat.
-E frumos aici, s-a auzit unul din ei.
-Păcat că n-avem cu ce să facem o poză.
-Şi dacă am forţa o uşă?
Veneau zgomote de dincolo de ziduri, erau familii care vorbeau, copii care se jucau şi pentru ei totul erau închis.
-Am vizitat, nu asta am vrut? a râs Sofía.
-Da, are o aromă foarte plăcută, ar fi bine să locuieşti aici, dacă…
Se întunecase şi ei se foiau unul lângă altul.
-Stânca a dispărut.
-E pe-aici, ce mai contează, tot nu…
Au găsit drumul spre hotel, unde îi aştepta Wade cu bagajele lor.

Alexandra Niculescu

No, thank you – editura Herg Benet, 2014

Kyparissia – editura Litera, 2020