A doua descălecare

CAPITOLUL ANTERIOR AICI
Exact ca Gino din episodul Perfetta Italian Bakery și aici, cînd l-am anunțat că plec, patronul m-a luat deoparte să-mi promită marea cu sarea. Mai că-mi sugera că mă adoptă numai să continui să lucrez la el, ca și cum nu știam că deja are patru copii flămînzi. Climaxul penibilului în cele cîteva luni lucrate la el a fost să mergem toți angajații la un spectacol sponsorizat de el, unde pe o scenă au defilat tot felul de figuranți (mulți colegi) îmbrăcați ca grecii antici (togă, sandale), defilînd și simulînd lupte, calul troian, Afrodita, porumbeii păcii, etc, în timp ce Zeus urmărea porcăria asta din rîndul unu, cu un zîmbet mulțumit pe față. Pentru că, am uitat să vă spun, grecii și ei cred că se trag din cea mai tare civilizație antică, așa cum noi credem că de fapt sînt dacii, francezii sînt convinși că galii și așa mai departe (ieri era un tip la sală cu un tatuaj mare pe antebraț: “Celtic Pride”). Așa că i-am dat moșului politicos cu flit, și totuși, cu aceeași serviabilitate de fraier sclavagist, am lucrat două săptămîni în două locuri pentru că lui trebuia să-i dau două săptămîni preaviz în timp ce managerul de la vechea companie avea nevoie de mine urgent.
La auzul veştii (că am revenit în JDS) prietenii de la fotbal, bineînţeles, m-au întrebat:
“Ce dracu’ băi, uitasei să închizi lumina?”
În decembrie 2004, m-am reîntors în aceeaşi clădire imensă, acum numai cu una din aripi ocupată și restul vacante – rămăsese un singur portar iar traficul pe singura (!) ușă de acces în clădire se rărise incredibil – evident erai mult mai vizibil și în consecință mai greu ca înainte să te strecori afară ca să vezi un meci de finală Champions League. Așa că a trebuit, ca de obicei, să mă împrietenesc de voie de nevoie (ca un ipocrit) cu acest quebecos grăsun şi jovial, la prima vedere trist şi tăcut, la vreo cincizeci de ani, cu-o faţă de-mi amintea de Bran la final de carieră. Fără riduri şi bucălat. Cînd l-am întrebat prima oară de vorbă, mă aşteptam să plîngă, dar el din contră, s-a bucurat şi mi-a povestit juma’ de viaţă: îşi începuse cariera de bodyguard în cluburi, luase odată, demult şi-un cuţit în spate dar tot acolo (îmi imaginez că nu în aceeaşi seară) cunoscuse o studentă asiatică cu care se însurase. Apoi, asiatica a continuat cu şcoala: master, doctorat, post-doctorat, dăi cu un al doilea post-doctorat, timp în care el s-a făcut portar de întreprindere, post mai potrivit cu situaţia de familist. La vremea cînd îmi povestea toate astea, soţia devenise senior auditor la guvern, era pe punctul să iasă la pensie (devreme, la 50) şi aveau de gînd să facă turul lumii. Dar pînă una alta el se juca cu soldăţei. Aşa am crezut şi eu, cînd mi-a arătat călăreţul de jucărie de sub pupitru, ca şi voi acum, că era nebun. Dar nu! – tipul era pasionat de istorie, mai exact de perioada napoleoniană. Ştia pas cu pas tot ce făcuse Napoleon, de la cursurile pe care le luase la şcoala militară, expediţia din Egipt, directorat, lovitura de stat, războaiele (Trafalgar, Iena, Waterloo), femeile (Josefina, contesa Waleswka, Maria-Luiza), aia-aia-aialaltă, am încercat şi eu să mă dau un pic cunoscător din prisma celui care citise cîndva una din biografii (de Gh. Eminescu, gri-albăstruie, parcă o văd în bibioteca din sufragerie). Ce cunoscător, cînd uitasem că Borodino fusese de fapt ultima bătălie a campaniei ruse şi nu mai ştiam cum îl chema pe generalul rus învingător?! Ca să revin la călăreţii de jucărie, acasă, tipul reconstruia bătălia de la Waterloo: coline, infanterie, călăreţi, atacul pe flancuri şi aşa mai departe. În mod sigur, acasă, în privat, se visa comandantul Gărzii Imperiale şi uita că serile şi le petrecea cu ochii pe uşa întreprinderii.
Îi creasem atît de bine falsa impresie că aş fi şi eu un pic înamorat de Napoleon, că începuse să mă oprească des la cîte o vorbuliţă dar adevărul e că nu mai era o atmosferă propice statului la palavre: toţi noi ăştia vreo mie de angajaţi care mai rămăsesem voiam să arătăm cu orice preţ că meritam să ne aflăm acolo. Dacă aveam cîteva minute libere nu știam cum să clicăm mouse-ul în gol mai des să ne creadă șefii cît mai ocupați.
Fauna era mult redusă, sau, altfel spus, nu mai întîlneai tipi cum fusese, de exemplu, Dimitri sau Muzaliwa, mecanicul Gorny sau croitoreasa Lin. Şi ca ei, dispăruse cam tot ce nu reprezenta “the perfect fit for high tech”. Bineînţeles, laolaltă cu ei dispăruseră alţi mii de angajaţi, extraordinar pregătiţi profesional, de care uneori (auzind cîte un nume răsunător) nu-ţi venea a crede că li se făcuseră vînt afară din companie. Practic, rămăsese numai departamentul de cercetare şi un grup care se ocupa de transferul de tehnologie de aici spre China, locul unde urma ca procesul de producţie să fie lăsat în grija unor mîini la fel de pricepute ca ale noastre dar mult mai ieftine.
În ce mă priveşte, fusesem adus înapoi ca să fac documentaţie pentru echipamentul care lua drumul Chinei, cam de două ori pe săptămînă. Fabrica se dezasambla bucăţică cu bucăţică şi se reasambla acolo, tot bucăţică cu bucăţică. Noi dezasamblam aici, totul se împacheta cu mare grijă, pentru a rezista traversării peste ocean, ei despachetau şi reasamblau acolo. Am fost şi eu trimis de două ori acolo, ca să-i ajut – cel puțin din experiența asta mi-a ieșit un capitol în Escroc SRL care are calitatea de a fi autentic: personajul principal ia un taxi și se aventurează într-o zonă industrială din Shenzhen unde caută un furnizor pentru jetoane false de cazino (dar in realitate eu căutam lanterne, felinare și aparate radio care se încărcau solar sau prin acționare mecanică, deci fără baterii). Am stat patru săptămîni la un hotel de patru stele și nu era deloc rău. Existau angajaţi care stăteau un an sau doi aşa, la hoteluri de patru stele, şi se obişnuiseră să trăiască regeşte: salariu, diurnă, restaurant, excursii în Asia (Singapore, Macao, Tailanda, Honk Kong, etc). Cînd reveneau în Canada, cădeau în depresii pentru că nu le mai zîmbea nimeni aşa de frumos şi de serviabil ca în China.
La întoarcere, avionul care făcea ruta Beijing-Vancouver era întotdeauna plin de bebeluşi chinezi adoptaţi, cu vîrste între şase luni şi doi ani. Pe zborul meu, îmi amintesc şi acum, am numărat treizeci de doi. Nu au fost cele mai plăcute doisprezece ore din viaţa mea, trebuie să recunosc. Copiii vedeau pentru prima oară fețele ciudate ale părinților, fețe prelungi ale unora dintr-o altă rasă, complet diferite de ce văzuseră pînă atunci. Nasurile noastre lungi, ochii noştri străvezii, gurile care vorbeau o limbă nemaiauzită. Începea să urle unul, imediat se porneau toţi pe plîns, într-o solidaritate a lor, de copii adoptaţi. Zborul a fost un coşmar. Iar părinţii canadieni, după ce citiseră tot ce se putea citi în materie de crescut copii, acum aveau ocazia să compare realitatea cu ficţiunea.
Revenind. Compania era structurată acum în două secţiuni distincte. Una, reprezentată de cei care supravieţuiseră fără să fie daţi afară deloc, aşa numiţii “regulars”. Cea de-a doua, formată din dealde mine, deşi unii făcuseră numai vreo trei luni de “tuşă”, dar, printr-un ghinion, făceau parte acum din această a doua categorie, numită “pe contract”.
Noi, cei pe contract, aveam pozele de pe legitimaţie pe fundal albastru, în timp ce ei le aveau pe fundal verde, aşa că de departe puteai vedea care era noua orînduire, nivelul unu / nivelul doi. Deşi lucram în aceeaşi clădire, în aceleaşi departamente şi aveam aceiaşi şefi ( cu legitimaţii verzi) şi făceam chestii similare, din punct de vedere legal, noi, “albaştrii”, aparţineam de o companie cu un nume diferit, care îşi avea sediul în insulele Cayman (cine ghiceşte de ce?), în timp ce “verzii”, îşi aveau sediul aici şi erau înregistraţi ca angajaţi R&D, pentru care statul oferă subvenţii, scutiri de taxe şi aşa mai departe.
Am luat partea bună a lucrurilor: a fost un prilej nemaipomenit de a-mi îmbunătăţi experienţa pe CV. Pe bune! Fără să schimb practic compania, clădirea sau şeful (aceleaşi cu ce fusese în urmă cu doi ani), mi-am adăugat imediat o cu totul altă rubrică la experienţa de muncă: cu alineat nou lucram în cu totul altă parte! Dar în afară de asta, să spun cinstit, nu existau cine ştie ce avantaje. Concediul la “albaştri” era cel minim legal (două săptămîni), beneficii nu existau iar contractul era refăcut la fiecare trei luni. Cînd mă chemase înapoi, managerul îmi promisese acelaşi salariu dar şi că va face tot posibilul să mă ţină doi ani. Şi într-adevăr, deabia cu două zile înaintea Crăciunului din 2007 am fost dat a doua oară afară!
De unde la început făcusem documentaţie pentru echipamentul care pleca, la scurt timp trecusem apoi la documentaţie pentru transporturile propriu-zise (descriere exactă, greutate, valoare etc) după care începusem să împachetez şi să fixez mecanismele în cutiile de lemn şi cam pe-atunci (cu sarcasmul meu proverbial) i-am spus unui alt român: “băi, să n-am ambiţie dacă în ritmul ăsta nu ajungem în vreo trei luni să spălăm coridoarele cu teul!”
Vestea că absolut toţi “albaştrii” vor fi daţi afară fără nici o excepţie, ne-a dat-o un fel de “şef al albaştrilor” dealtfel un ţărămbete de pe lîngă Ottawa, care e greu de ghicit cum îl ajutaseră cele doişpe clase să ajungă managerul nostru.
“Dragii mei”, a spus, “nu se poate face nimic… se ştia doar că în cele din urmă vom ajunge aici… că producţia se va muta definitiv, irevocabil şi ireversibil şi că tot ce nu este R&D va dispărea din Ottawa… pentru totdeauna, nu? Uite… inclusiv eu, chiar şi eu, plec o dată cu voi!” ne-a recitat aproape cu lacrimi în ochi.
Am fost destul de mişcaţi… O săptămînă mai tîrziu, drept recompensă pentru cuvîntarea aia frumoasă, el a primit o legitimaţie verde cu care ne-a făcut cu mîna la plecare. Viața i-a mers din bine în mai bine. A fost trimis în China, și-a găsit acolo o nevasta cu exact douăzeci de ani mai tînără și a divorțat de cea veche. A adus-o aici, a reușit să o angajeze și pe ea, dar nu pentru mult timp – tipa nefiind în stare în limba engleză decît să lanseze scurte lătrături absolut neinteligibile. Odată i-am auzit vorbind, amîndoi în drum spre mașina din parcarea întreprinderii. Ea puțin mai în față, în engleza ei nou inventată. El din spate: “Dragă, poți să încerci încă o dată? N-am idee ce-ai zis!”
Acum doi ani a făcut infarct. Mai avea cinci ani pînă la pensie. O nevastă cu douăzeci de ani mai tînără poate prezenta și dezavantaje.
Sau poate mînca aiurea: grăsimi și prea multe ouă.
Cum spune fi-mea: un ou e la fel de dăunător ca și cum ai fuma cinci țigări.
Mai știi?… ☺
P.S. Am uitat.. în China am vizitat și ceva asemănător cu ce vrea Trump să construiască acum la granița cu Mexicul, doar că ăia l-au făcut la 1600.
CONTINUAREA

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.