Pantaleón şi vizitatorul

Calendarul din dormitor, cel din birou, cel de pe măsuţa din sufragerie, care a rămas goală după ce am scos telefonul fix şi cel din bucătărie aveau înconjurată cu pix roşu şi îngroşată bine o dată: 12 iunie- era data stabilită să vină Pantaleón Sucre în Bucureşti. Când am aflat c-o să fie aici-aici am sărit prin toată casa, am cântat şi am ţopăit toată ziua.
Veneau mereu scriitori străini în Bucureşti, de unii auzisem şi de unii habar n-aveam, dar niciunul nu era Sucre, aşa că aşteptam să vină 12 iunie şi răsfoiam fiecare carte a lui, pentru că le citisem pe toate, îmi făceam liste cu ce să-l întreb, mă gândeam cu ce să mă îmbrac, dacă să merg singură sau cu Denis, cum o să găsesc cel mai bun loc şi cum o să fie, ce-o să simt când o să-l văd acolo, aproape, când o să-i aud vocea, deşi îl ascultasem de atâtea ori pe YouTube, dacă o să mă pot abţine sau o să-l îmbrăţişez, deşi asta m-ar fi speriat şi pe mine.
Cu trei ani în urmă venise Alessandro Baricco. Şi el ar fi apărut la scriitorii preferaţi dacă aş fi ţinut vreun fel de oracol, ca la şcoală, dar la ceva distanţă totuşi de Sucre. Atunci am aşteptat cu toţii pe scaunele înghesuite dintr-o sală mică a Institutului Italian şi o doamnă cu parfum care-mi plăcea pentru că-mi amintea de ceva cunoscut a arătat spre ecranul telefonului meu: ce frumos, ce frumos, unde e? Am simţit deodată că e o femeie simpatică şi i-am povestit: poza e din Palma, sunt acolo nişte fântâni unde toată lumea vine, sunt ca un magnet pentru că sunt înconjurate de copaci, aşa că nu te bate soarele-n cap nici la două după-amiaza, în toiul verii, dacă nu vrei, eu câteodată vreau, dar asta nu contează. Ce frumos, repeta ea şi mi-am dat seama că aşa făceam şi eu uneori, când eram la vreun eveniment unde nu cunoşteam pe nimeni: intram imediat în vorbă cu cineva, de obicei vreo fată, pentru că băieţii înţelegeau altceva, şi pe urmă totul se complica şi nu ştiam cum să mă mai îndepărtez. Asta făcea şi femeia, încerca să găsească o formă prin care să facă faţă aşteptării şi întâlnirii cu Baricco, avea nevoie să pară că e cu o prietenă lângă ea, poate chiar să şuşotească ceva în timp ce el o să vorbească.
N-aş fi vrut, dar când a apărut Baricco am spus: ce mic e, nu se piaptănă niciodată? Ce era caraghios la el era că vorbea altfel, de parcă ar fi ştiut spaniola, deşi n-o vorbea, dar pronunţa z-ul şi ce-urile şi ci-urile ca spaniolii. Aveam la mine o carte, bine învelită în hârtie de împachetat cadouri şi aveam de gând să i-o dau. Cartea era scrisă de mine şi era în română, aşa că n-avea ce să priceapă. Era pe la pagina 119 o povestire despre întâlnirea a două personaje: unul, de fapt una, era Gekrepten, a lui Cortázar, şi celălalt era Bartlebloom, al lui Baricco. Le alesesem pentru că mi se păreau cele mai nedreptăţite personaje din tot ce citisem, aşa că îi reuneam eu, pe o insulă, Fernando de Noronha, şi le dădeam o şansă la ce ar fi vrut ei. Nu spuneam ce se întâmplă mai departe, era doar despre existenţa lor în acelaşi loc, singura chestie era că schimbasem numele lui Bartlebloom, îl împletisem pe Bloom al lui Joyce cu cine ştie ce şi-mi ieşise Bloomberg, aşa că nici măcar numele ăsta n-avea cum să-i spună nimic lui Baricco. După ce-au terminat toţi de vorbit, s-a făcut coada pentru autografe. Ne plac nouă, oamenilor, autografele, ca şi cum dacă avem semnătura aia mâzgălită pe prima pagină înseamnă că de fapt cartea a fost scrisă anume pentru noi. Dar nu mă hotăram să ajung în faţă şi să-i dau pacheţelul, aşa că atunci când mă apropiam, ieşeam din rând şi mă duceam la sfârşitul cozii şi de fiecare dată tot se mai aşeza cineva după mine, de unde apăreau, habar n-aveam, sau poate toţi făceau ca mine. Mă gândeam dacă să-i spun ceva în engleză sau în spaniolă, pentru că italiană nu ştiam, tot mutam cartea dintr-o mână în cealaltă şi din când în când îmi venea s-o las pur şi simplu pe un scaun, la întâmplare, şi să plec. Până la urmă am ajuns în faţă şi el s-a apucat să-şi pună autograful: nu scria nimănui nimic, doar numele cititorului şi un semn al exclamării, care însemna poate un bravo că ai ales cartea mea sau ia te uită cine mă citeşte sau doar era semnul lui de punctuaţie preferat, şi pe urmă semnătura lui.
Stătea în picioare, era cu un cap mai scund decât mine şi m-am decis pentru spaniolă: eu am spus am citit cartea şi mi-a plăcut mult şi el a dat din cap, eu am spus v-am adus un mic cadou şi el s-a uitat puţin curios puţin speriat, eu am spus e o carte, nu e nimic periculos şi el a zâmbit aproape a râs şi a întrebat să-l deschid acum sau acasă? Eu am spus repede nu-l deschideţi, aşteptaţi, pentru că n-aş fi vrut să vadă cineva ce e, dar el tot s-a făcut că rupe puţin din ambalaj, m-a privit, a râs şi s-a oprit: bine, nu-l deschid acum, eu am mai bălmăjit câteva cuvinte despre cartea lui şi intervenţia scriitorului în povestire şi schimbarea vocii naratoare şi scrisul din perspectiva unei femei când el e bărbat şi el tot dădea din cap, cred că se gândea la altceva, poate la casa lui sau la florile care-l aşteptau să le ude sau dacă şi-a plătit întreţinerea.
Era organizată un fel de petrecere pe terasă, era foarte mic Institutul ăsta, camera dădea direct afară şi oamenii, acum cu autograful la ei, beau vin şi sporovăiau. A început ploaia uşor, strop după strop, aşa că am plecat.
Dar Sucre nu era Baricco, aşteptam mult mai mult de la el, nu ştiam ce, dar trebuia să fie ceva grandios, ceva nemaivăzut, pentru că era el, şi venea unde eram eu şi eu îl cunoşteam aşa bine, pentru că toţi ne închipuim asta, că suntem din aceeaşi familie cu scriitorul, dacă nu ceva şi mai apropiat. Singurul lucru care mă deranja era că de la o vreme mai mult se avânta în păreri despre politică: a ţării unde era născut, a ţării care îl adoptase, şi a tuturor ţărilor, şi din cauza asta mulţi cititori se îndepărtau de el, şi de fapt asta mă deranja, că lumea începea să nu-l mai iubească la fel de mult. Voiam ca toţi să-l iubească la fel de mult ca atunci când apăruse a cincea lui carte, pe care n-aveai cum să n-o iubeşti, şi în acelaşi timp voiam să fiu eu cea care îl înţelege cel mai bine şi-l iubeşte cel mai mult.
Se apropia ziua şi nu ştiam încă ce fel de rochie să-mi cumpăr – părea o frivolitate, dar nu era, pentru că asta urma să fie rochia în care eram când l-am întâlnit pe Pantaleón Sucre – şi nici ce puteam să-i spun din tot ce-aş fi vrut. Mă gândeam întruna să n-apară vreo ştire care să spună că şi-a anulat vizita în Bucureşti. Se întâmplase de atâtea ori cu atâţia scriitori şi ce-ar fi fost asta? Un deşert al tătarilor, ca al lui Buzzati sau un ţărm al Syrtelor al lui Julien Gracq: aşteptare şi aşteptare şi un balon dezumflat. Trebuia să ajungă aici, trebuia să-l văd şi să-l ascult şi să vorbim.
Odată a venit şi Erich Jouyard şi înainte să înceapă prezentarea l-au dus într-o altă parte a librăriei, la fereastră, ca să-i ia un interviu. Nimeni nu se apropia, lumea se foia pe scaune, pentru că ei nu veniseră la interviu, ci la prezentare, iar prezentarea nu începuse. Dar eu nu voiam să stau jos de data asta, mă plimbam dintr-o parte într-alta şi-mi plăcea să văd lucrurile mai de sus, aşa că m-am trezit lângă el. N-avea multe întrebări reporteriţa, avea o fustă scurtă şi bufantă, ca fustele de epocă, dar în miniatură, avea unghiile frumoase, nu numai că erau lungi şi puternice, dar aveau desenate spirale şi cercuri şi din când în când le privea şi ea mândră şi pe urmă se uita în stânga şi în dreapta, pentru că o cam plictisea interviul, mereu îmi dădeam seama când cineva e plictisit, recunoşteam imediat mişcarea capului, nerăbdarea şoldurilor, dorinţa de a-şi lua mai repede microfonul înapoi. După ce-a terminat, scriitorul ăsta a fost pur şi simplu lăsat acolo, i s-a întors spatele şi nu apărea nimeni care să-l conducă undeva, aşa că m-am simţit într-un fel obligată, pentru că eram în România şi eu eram româncă şi m-am dus spre el, deşi nu mă fascina cartea lui, dar făcuse omul un efort, să scrie atâta nu e aşa uşor, şi l-am întrebat nu cum i se pare Bucureştiul, nici cum e să câştigi un Goncourt, deşi asta mă cam interesa, sentimentul şi dacă schimbă ceva în om, ci cât de adevărată era scena cu stropitorile. S-a fâstâcit, dar era fericit şi s-a pornit să povestească de unde îi venise ideea, pentru că nu era aşa simplu, fiecare scenă avea istoria ei şi da, era ceva adevărat în ea, dar mai puţin decât ar fi vrut el sau decât îşi imagina lumea.

Nu, aproape am strigat la telefon.
Te rog, hai, te rog, a insistat Jed, nu ne-am văzut de un an, sunt în Bucureşti, hai, te rog, să vorbim.
Nu pot, vine Pantaleón Sucre la şapte, aşa că nu pot, chiar dacă aş vrea, şi nu vreau.
Bine, bine, uite, nu închide, ştiu că ai obiceiul ăsta, închizi deodată, încă mai faci aşa, nu? Uite, să ne vedem la patru, ai timp destul să mergi să vezi pe cine-ai zis.
Nu, nu vreau, vreau să mă gândesc doar la el, la cum o să fie, nu pot.
O oră, doar o oră, trebuie să-ţi explic nişte lucruri şi nu mai am mustaţa aia care nu-ţi plăcea, sunt ca la început, hai, te rog, de la cinci la şapte ai atâta timp să faci ce vrei.
La patru fix stăteam amândoi lângă zidul proaspăt vopsit al clădirii vechi unde ne văzuserăm prima dată. Abia ne-am atins pe un obraz în semn de salut şi Jed a spus:
Mai ştii ce-am zis odată, că de câte ori ne vedem să nu spunem nimic câteva minute şi doar să ne sărutăm?
Lumea spune multe şi pe urmă e ca şi cum n-ar fi existat cuvintele alea şi ţi le aminteşti doar când ai chef, aşa se întâmplă. Ce faci în Bucureşti? Îţi dau vreun premiu sau e o conferinţă sau ce?
Nu fi aşa, tu nu eşti aşa, celelalte femei sunt aşa. Am venit ca să vorbim.
Mă gândeam că nu se schimbase mult, adică avea doar două riduri noi, nu-i apăruseră puncte roşii, nici alte chestii pe faţă, nu mai avea mustaţa din două fâşii subţiri pentru care ne certaserăm, ochii băteau mai mult spre culoarea frunzei de măslin decât spre alună şi nu mirosea a whisky, ca ultima dată. Mă gândeam şi că trebuie să trec pe acasă pentru că totuşi rochia nu se potrivea cu Pantaleón Sucre şi mai erau şi sandalele care mă frecau între degete, trebuia să-mi pun altceva, poate chiar cu toc, pentru că el e foarte înalt, lumea are ideea asta că sud-americanii sunt scunzi, dar el e foarte înalt, trebuia să mă grăbesc ca să prind loc în faţă, de data asta nu voiam să stau în picioare, poate vorbeam înainte, ştiam că îi place să vină cititorii la el şi să stea la taclale cu ei, nu ca scriitorii de aici, care mâzgăleau trei lulele şi pe urmă nici nu le mai ajungeai cu prăjina la nas. Ştiam că Jed are o rudă chiar din Barranquilla, de unde era Sucre, deci puţin, un strop de sânge de-al lui venea din acelaşi loc. Îl priveam ca pentru prima dată şi încercam să găsesc vreo asemănare cu Sucre în tinereţe. Mereu am făcut asta: să caut să găsesc asemănări unde nu există, să fac asocieri între ce nu e cazul. Între timp Jed vorbea, nu vorbea niciodată prea mult, de obicei aştepta doar să fie întrebat şi nu oricum, voia întrebări care să-l stimuleze intelectual, spunea, dacă nu le găsea suficient de bune, nici nu răspundea, aşa că, din moment ce nu-mi veneau natural întrebările astea deştepte, era mereu un efort când voiam să-l fac să vorbească. Iar acum nu se oprea, cu accentul lui din Downton Abbey, era bine să stau destul de aproape şi destul de departe de el şi să-l ascult. Dar nu eram atentă la cuvintele lui pentru că trebuia să fiu pe fază să ştiu când se face ora cinci şi s-o iau la fugă. Mi-ar fi plăcut ca scena asta să fi avut loc într-o altă zi, oricare altă zi, nu tocmai când venea Sucre şi voiam să mă gândesc doar la el.
Ce zici? Nu e asta ce-ai cerut? Nu asta spuneai întruna?
M-am încruntat puţin pentru că habar n-aveam despre ce întreabă şi dacă acceptasem să ne întâlnim era urât că nu ştiam ce să răspund. Poate şi-a dat seama, pentru că a repetat.
M-am mutat de-acolo, ai zis Palma, acum lucrez acolo. Exact pe strada aia unde ai râs de mine şi ai spus Palma nu e pentru tine, e un oraş prea frumos, ai vrea tot timpul să stai afară şi tu vrei de fapt să stai să munceşti întruna, e mai bine unde eşti. Mă uit mereu pe geam şi ne văd în dimineaţa aia. Şi dacă nu mai vrei acolo, mă mut aici.
Am început să dau din mâini ca atunci când înoţi, dar într-un stil inventat, copilăros şi nervos, ştiind că ştii, dar vrând să înveţi din nou şi vrând să scapi de ceva ce nu ştii ce e, poate o meduză, poate alt înotător, poate umbra ta.
Timpul trecea şi oamenii treceau şi un puşti ne-a strigat get a room deşi eram în centrul Bucureştiului şi nici nu ne atingeam, iar eu aveam nevoie să-mi schimb rochia şi sandalele ca să pot să-l privesc cum trebuie pe Sucre, să pot să-l fac să simtă că iubesc toate cărţile lui şi toate personajele şi toate oraşele lui dogoritoare şi imaginare.
Nu înţeleg, chiar nu înţeleg, ce e cu tine? Lumea nu apare aşa deodată când un an n-a existat. E ziua în care îl întâlnesc pe Sucre. Am aşteptat atâta timp. La fel cum am aşteptat şi ca tu să-ţi dai seama, dar ţi-a luat prea mult, şi ce se întâmplă prea târziu e aşa, ca…
Nu, nu, uite, mergem să vorbim, ce are scriitorul ăsta de vrei să-l vezi sau a fost doar un pretext ca să nu vii sau ca să pleci când vrei, şi chiar dacă vine, foarte bine, te duci, îl vezi, îl asculţi şi ne vedem când termini sau dacă vrei, vin cu tine.
Deja ar fi trebuit să fiu acasă, mă gândeam, şi totul e să nu-nceapă ploaia, îmi spuneam, şi nu ştiu de ce îmi vine să pun mâna pe faţa lui Jed, mă auzeam, să văd dacă se simte la fel, n-are cum, multe lucruri care-mi plăceau acum un an nu-mi mai spun nimic, de exemplu merele verzi, ce-aveam de îmi plăceau atâta, acum nu mă mai ating de ele şi alergatul ăla prostesc după autobuze, găseam atâta plăcere atunci şi acum merg doar pe jos, şi pe urmă atunci îmi plăceau jaluzelele şi obloanele, acum nu le-aş mai suporta, vreau lumina frustă să inunde camera, oricine se schimbă într-un an, am înlocuit obiecte şi cuvinte şi plăceri şi oameni, de ce nu oameni, dacă nu sunt lângă tine, e cel mai bine să-i înlocuieşti, şi totuşi e câte o faţă pe care o vezi în toţi şi ei nu-nţeleg de ce zici ce aluniţă caraghioasă ai, când ei ştiu că n-au nicio aluniţă unde o mângâi tu. Şi nu era drept pentru că asta era ziua în care să mă gândesc doar la Pantaleón Sucre, să-l văd în sfârşit, poate să-i dau o povestire de-a mea, iar acum niciun gând nu mai putea să fie doar pentru el, toate se împleteau cu cele la Jed, şi chiar dacă ajungeam şi-l vedeam, nu mai era acelaşi lucru.

Alexandra Niculescu

No, thank you – editura Herg Benet, 2014

Kyparissia – editura Litera, 2020