Regele galben

Părul lung și negru se lipise de tâmplă. Mă privea, mai mult din milă, cu ochii ei mari.
La anii pe care-i aveam, o femeie de teapa ei îmi trezea frustrare, nimic altceva. Timpul îmi îngreunase mintea și vederea. Eram tăcut pentru că îmi era teamă. Mă bucuram de prezența ei și savuram fiecare minut. Din când în când trăgeam cu coada ochiului. Familiară. Nasul ușor acvilin, tenul arămiu, o prezență vagă, distorsionată de trecerea anilor. Întregul ei corp, bine proporționat, se scurgea ca un fluid prin arteriolele mele bătrâne. Imagini pe care timpul le topise și, abia, distingeam figuri și locuri cunoscute.
Era din altă lume. De o sfioșenie ieșită din comun. Buzele se uneau uniform creând o boltă sub care aș fi vrut să trăiesc ultimii mei ani. Tenul de o simplitate rară mi se impregnase în creier ca o pânză de păianjen. Nemișcată. Se uita în gol și atât. Ca și cum ar fi fost singură.
Treceau toate amintirile mele de-a valma. Întreaga viață se condensase precum igrasia dintr-o baie neaerisită. De parcă s-ar fi uitat Dumnezeu prin mine așa m-am simțit, gol, inutil, moale.
M-am ridicat. Am îndrăznit să o ating pe umăr. Am simțit, prin materialul moale al bluzei, cea mai liniștită piele. Mi-am tras suflarea pentru a-mi reveni. Și când mi-am umplut alveolele cu aer proaspăt, ce să vezi, nu mai era nimeni în fața casei. Se evaporase. O durere cumplită. Mi s-a oprit respirația. Mut de uimire am privit vișinul bătrân. Nu putea să vorbească, să-mi confirme. Totul rămăsese intact. Dispăruse și golul rămas cu bucăți de carne rupte, respirabil cu umoarea sa greoaie și nedreaptă, creștea în fiecare zi.
Zilele treceau greu. Frumusețea lăsa șanțuri adânci în interior.
O căutam împrejurul casei. Nimic. Intrase în pământ. Istovit, după atâtea căutări derizorii, puneam în calcul și varianta propriei alienări.
Mă trezeam cu noaptea-n cap și umblam prin grădină câteva ore bune. Ciudat lucru, cu cât timpul trecea, viziunea ei se contura precis în creierul meu. Nu trecea o oră fără să nu mă gândesc la ea. Stările astea le mai trăisem în trecut.
Multe întâmplări de acest fel s-au desprins ca ciulinii unui mărăcine, dar asta nu. A rămas acolo.
Priveam viața cu alți ochi. Dar femeia asta, cu ochii ei negri în care se scurgea fără ripostă, întreaga mea viață, avea ceva special – o atracție bolnăvicioasă pusese stăpânire pe mine – un gust metalic și rece, o aromă amară a unei despărțire vremelnice. Știam fiecare pietricică pe de rost, fiecare arbust.
În mine apăruse o gaură prin care ieșeau afară toate bucuriile mici ale omului.
Nu știam pentru ce trăiesc, nu găseam un capăt la existenței mele. De multe ori m-am gândit că bătrânețea este o pacoste. Auzisem și eu, ca toți ceilalți, despre bătrânii înțelepți. Dar, era o mare minciună. Nu poți fi înțelept cu oasele rupte și surd de durere. Nu mai ai timp pentru înțelepciune când abia îți târăști picioarele. Nu mai ai idealuri, nu mai ai timp pentru nimic, știind că în curând totul va dispărea ca și când nu ar fi existat niciodată.
Lumina sărăcăcioasă, singurătatea pereților degradați, radio-ul din camera de la stradă, transformau casa ursuză într-o capsulă ermetică în interiorul căreia lucrurile pot fi lipsite de sens, acest lucru nederanjând pe nimeni. Viața își urma cursul ei firesc. Doar gândurile mele refuzau să o uite. Pe femeia cu ochi mari, negri în adâncul cărora pluteau amintirile mele. Eram un recipient, golit de întregul meu conținut. Un pahar uitat pe verandă pe care nimeni nu catadicsește să-l ridice.
O indicibilă dorință de a părăsi casa pusese stăpânire pe mine. M-am îmbrăcat gros și am ieșit. Am închis poarta. Pe ulița ce trecea prin spatele casei mele ajungeam în pădure. Gândurile fierbinți îmi roiau în cap. Voiam să mă eliberez de toată această suferință. De fapt, întreaga mea viață a fost o suferință perpetuă. Nu am dus nimic până la capăt. Absolut nimic. Dacă mă apucam de ceva, când mai aveam câteva obstacole de trecut, spre final, abandonam și îmi construiam un nou proiect. Genetic, așa am fost construit și din nefericire nu am putut să schimb asta. Probabil, mă tem de sfârșit.
Când am trecut de ultima casă, m-am liniștit. Crângul cu arbuștii săi neîngrijiți, gunoaiele de pe marginea drumului bătătorit, toate astea, nu știam de ce, îmi dădeau o încredere oarbă. Poteca scorțoasă se-ntărise cu toate formele imprimate: copite, tălpi mari, tălpi mici, roți de tractor, în nervurile cărora băltea apa pe jumătate înghețată. Și astea, la rândul lor, aveau darul de-a mă liniști. Toate formele statice ale unei vieți trecute mașinal. Îmi potoleau mintea hăituită precum niște câini credincioși. Probabil, aminteau trupului de-o lege nescrisă, firească, prin care toate lucrurile mărunte treceau uniform. Copacii mai înalți, îndoiți de zăpadă, tăcuți, maiestoși, străjuiau drumul plin de pietre și mă însoțeau tacit, încurajându-mă. Nu aveam nevoie decât de ei. Lăsam în urmă o lume mohorâtă, neclară sub substanța căreia nimic nu putea respira ca înainte. Libertatea individului este îngrădită de atâtea mijloace de comunicare stângace. Pașii mei apăsau pământul înghețat și drumul se pierdea într-o lizieră lipită de pădure.
Din senin, o umbră mi-a tăiat calea. Ochii negri, acei ochi pentru care mi-aș fi dat ultimele zile. Am iuțit pasul atât cât mă lăsau oasele. Trebuia să o ajung din urmă cu orice preț. Nici nu aș mai fi deschis gura de teamă să nu dispară din nou. Aș fi stat lângă ea precum lângă o statuie. Fără să cer nimic. Îi simțeam mirosul în aer. Nu poate fi tradus în nici o limbă. Un miros unic. Atâta fericire, atâta amărăciune într-un singur miros. O viață îngrămădită într-un miros. În ungherul anilor mei înghesuiți printre oasele obosite simțeam că ar fi fost bine să mă opresc. Dar pusese stăpânire pe mine făptura cu ochi negri coborâtă din altă lume. Cu orice preț trebuia să o găsesc. Mușchii nu mă ascultau, dar nu conta. Înțepenisem, lumina înainta greu în pădure. M-am oprit. Aerul rece îmi uscase plămânii. Câteva frunze luate de vânt foșneau în depărtare și cam atât.

Într-adevăr, era o frumusețe. Ochii ei mari mă urmăreau pretutindeni.. De vorbit nu se punea problema. Tăcerea la femei este o virtute.
Era o zeitate, o creatură din înaltele sfere ale universului. Ce căuta aici, printre șobolani, nu aveam habar; ca orice șobolan ritos doream doar să mă bucur de ea cât mai mult. În camera noastră, ca într-o cochilie a timpului, liniștiți, savuram orele după-amiezii ca doi cunoscuți. În preajma ei nu exista o noțiune bine definită a timpului. Făceai parte dintr-o poveste. Timpul zbura în jurul nostru înfășurându-ne în ceața sa, ca un păianjen harnic.
Dar din nefericire lucrurile nu au stat așa.
Simțeam cum respirația, din ce în ce mai zgomotoasă, se suprapunea peste liniștea pădurii înghețate. M-am oprit. Ea era acolo. În aceeași rochie albă, cu zulufi, cu părul ei negru acoperindu-i întreaga față. Inima bătea cu putere, de parcă uitase prin câte trecuse. Nu mai eram tânăr și nu mai aveam încredere în nimeni. Lumea mă obosise, cu caruselul ei bezmetic, ce învârtea fără sens, fără o finalitate precisă, fără o moralitate serioasă, oameni închiși în tuburile lor, în plasma lor, ca niște organe plutitoare, privind fără să înțeleagă nimic din ce se-ntâmplă-n jur. Ea era o culoare caldă în toată marea asta agitată. Un resort de care deveneam dependent. O frumusețe tăcută de care mă legasem definitiv. Un zeu crescuse-n mine când am întâlnit-o prima dată. Un cult bine conturat, de care deveneam subjugat cu fiecare secundă scursă în viața mea plată. De data asta eram hotărât. Mergeam până la capăt. A ridicat ochii calzi în care se topise toată bunătatea pământului, mari, m-a privit și a zâmbit. ,, Ce faci aici?” , am întrebat-o. „Îmi trag sufletul. Am mult de mers.” Aș fi vrut să o fac ghemotoc și să o bag în buzunar. Pe buza universului eram doar noi și în hăul de sub, ceilalți se zvârcoleau. Nu mai conta nimic. În capsula noastră nimic nu mai avea importanță. O găsisem din nou și nu doream să-i mai dau drumul. Fragilă, sigură pe ea, paradoxal, emana o aură protectivă. „ Mihai! Am venit să te iau.”Mi-a zis. De unde dracu îmi știa numele? M-am întrebat. Apoi, m-am gândit că e nebună . O fugară de la vreun ospiciu din împrejurimi? Eram confuz. Era atât de frumoasă încât aș fi acceptat orice. Nu era vorba de atracție fizică. Nici vorbă. Era mai mult decât atât. Nici măcar nu era frumoasă, acum, când privesc tabloul ei, mi se pare dezgustătoare. Expresia feței, felul în care arcuia sprâncenele, grimasele sacadate și întrerupte din când în când de zâmbete inopinate, felul ei de a gândi și de a fi din perioada aceea, făceau o femeie frumoasă dintr-o fetișcană slăbănoagă și agitată. Gândiți-vă, că cel mai frumos om, în cea mai proastă stare sufletească, subnutrit, arată ca dracu, indiferent de circumstanțe.
Frumusețea este o stare de spirit. Ramona era unică. În toată vâltoarea incontrolabilă care a urmat am fost ferm convins că ea este iubirea vieții mele. Dar se pare că m-am înșelat.
Am mers o bună bucată de vreme prin pădure. Eram înghețat sloi dar, simplul fapt că mă ținea de mână, îmi dădea o forță supraomenească. La un moment dat copacii se legănau atât de tare încât am avut senzația că lumea este confecționată din plastilină. „ Ramona, am zis. Nu mai pot. Iartă-mă…” Apoi a urmat un moment dificil, greu de înțeles. Dar, lăsasem totul pentru ea, nu aveam unde să mă întorc. Am găsit o moviliță de pământ, am strâns câteva lemne din jur și am încropit un mic adăpost. Doar în rochița ei albă, afară erau minus zece grade cel puțin și nu dădea nici un semn de slăbiciune iar eu tremuram ca un roboțel. Din ce dracu ești construită? mi-am zis. M-a luat în brațe. Emana o căldură, imposibil de descris. Am adormit. Pădurea devenise un fel de manta ancorată de umerii Ramonei. Goală, în zăpadă, dansul ei, alunecările de sus în jos, arcuirile executate de un gimnast desăvârșit, în lumina slabă a unei luni pline… Nu era Ramona. Era un demon.
…
Mergeam și simțeam cum sângele trece dintr-unul în altul ca și cum am fi fost un singur trup, fără să facă diferențe, trupurile noastre răspundeau la unison, mișcările identice, inimile identice, un mamifer îndrăgostit prin pădurea înghețată, fără să ne pese de ger, fără să ne pese de lipsa de comunicare, tăcerea era suficientă, mergem unul după altul ca doi mineri obosiți, conștienți că trebuie să iasă afară din măruntaiele pământului, ne trăgeam unul pe altul pentru că în acele momente conta să găsim o tangențială, un drum pe care să circule alți oameni ce ne-ar fi salvat și nu ne păsa decât de conservarea energiei, de rezistența proprie, de resursele pe care reușeam să le păstrăm, mergeam cu luare aminte, cu minim efort, fără să ne concentrăm, pluteam, lăsam mușchii relaxați mai mult decât ar fi trebuit iar seara dormeam în adăposturi improvizate, lipindu-ne unii de alții ca doi îndrăgostiți, din trupul ei tinerețea curgea prin venele mele groase, îmbătrânite iar amărăciunea anilor mei se prelingea prin tuburile Ramonei cu același dezinteres cu care îmi inundase anii, nimeni nu riposta, nimeni nu îndrăznea să strice vraja ce ne-nfășurase ca într-un cocon, rătăciți prin pădurea neagră, necunoscuți, uitați de lume momentan, sentimentul unic, inuman, predica ce cădea peste capetele noastre la adăpostul brazilor înalți, sub mirosul etern de tămâie ce ne amintea de bisericile răcoroase la adăpostul cărora, de mână, ne ducea bunica în fiecare săptămână apoi ne făcea cruce înainte să dormim în șoaptă: ,, În numele Tatălui și al Fiului…” și simțeam cum Dumnezeu intră și iese din trupul nostru pângărit ca dintr-un motel ieftin, dintr-o cameră anostă, ce nu mai are nimic de oferit, cu pereții înnegriți de tutun, de târfe ieftine ce pătaseră salteaua cu sucul lor amar după care bărbații tânjeau și ce rămânea acasă, rămânea intact, era cu totul altă problemă, fiul și soția ce așteptau să se-ntoarcă, unele lucruri nu pot fi amestecate, o delimitare netă, grotescă iar dacă cele două lumi ar fi încercat să se atingă, să se contopească, ar fi fost o dramă, ar fi fost o crimă, iar el, cu monoclu său, stătea pe un scaun de lemn cu spătar și observa mișcările actului sexual, studia unghiul, forța de rezistență, accelerația gravitațională, încercând să găsească poziția ideală fecundării, din care ar fi ieșit sărmanul tragic, rodul acestei relații pasagere de duminică, noul obidit cu puteri asemănătoare bunului său fiu sacrificat de dragul omenirii, parfumul ieftin, țigările aruncate pe jos, televizorul aprins, toate astea se-nchideau ca un uter peste ei în timp ce slujba de duminică pe terminate în corul celor îndrăgostiți, apăsați de propriul psihic îngroșat de atâtea refulări precum un turban invizibil, se-ntorceau în casele lor slab luminate unde la adăpostul unei candele și a unui crucifix, plângeau și duceau dorul progeniturilor pe care le izgoniseră din măruntaiele lor uscate de boală și alienare, cerându-i Celui de Sus să-și arunce privirea și asupra lor, dar din nefericire Dumnezeu a fost de la bun început un vânător, un conchistador în căutarea fiului pierdut, genomului perfect, găsit doar în maghernițele rău-famate, la lumina focului din sobă, unde oamenii săraci se-nmulțeau de durere, de lipsurile ce acaparaseră sufletele lor nepregătite, slabe, într-o permanentă mișcare ca un electron veșnic îndrăgostit de reacții chimice, de răspunsuri noi, de ieșire din zona de confort a bisericilor unde enoriașii repetau la nesfârșit aceleași citate uzitate peste măsură de degetele groase, păcătoase ce opreau din când în când la colțul unui cartier mărginaș pentru a racola o prostituată tânără pe care o foloseau în numele unui Dumnezeu mult prea înțelegător și atunci, poate prin singurele acțiuni sincere ce-l apropiau mai mult de cele sfinte, prin sinceritatea și refularea lor, părintele își golea păcatele în uterul diform al tinerei înfometate, care ar fi făcut orice pentru un pumn de hârtii în detrimentul părinților ce nu bănuiau de unde sosesc banii iubitei lor fiice pentru căsuța nouă cu care se mândreau și toate astea ca un cerc vicios se strângea și asupra mea și a Ramonei, al cărui trecut nu voiam să-l cunosc, să-l descopăr pentru că bănuiam în sinea mea după mișcările și gesturile trupului ei, de unde căpătase atâta forță și dexteritate deși nu vorbea despre trecut, îngropase întunericul abominabil ce-i stârpise gustul victoriei de pe buze, transformând-o în femeia sigură de acum pe care o strângeam de mână ca pe o păpușă cusută și reparată de Dumnezeu cu ochii închiși, o urmăream:
– Suntem resturile unui Dumnezeu înfometat, iar eu o ascultam atent încercând să discern adevărul de moralitate și intenția de gândul ascuns al unei femei stahanoviste ce mă trăgea târâș ca pe un copil, fără să-mi lase vreun răgaz ca și cum zilele intraseră toate într-un sac și mi se lipise de spate, oboseala devenise una cu pământul înghețat, impasibil, așa cum era inima Ramonei, rece, locuri îndepărtate unde nu călcase niciodată nimeni,unde creșteau monstruozități greu de descris, pe care le elibera din când în când, noaptea târziu, coșmarurile nesfârșite în care vorbea despre domnul Putreziciune, despre Marele Exes, despre experiențele sale din trecut, macabre, și, da, recunosc, Ramona m-a învățat tot ce știu, m-a forțat să renasc din propria cenușă, m-a reinventat și am acceptat să fiu noul „eu” fără să-mi pese de principiile din trecut, fără să-mi pese de nimicnicia mediocrității din jur, fără să-mi pese de trecutul meu încețoșat, fără să-mi pese de anii puțini rămași la dispoziție.

*

Am experimentat tot ce ar fi putut un om să experimenteze. Un bătrân este precum un tablou vechi. Te uiți și mergi mai departe. Este silit să stea atârnat de peretele cuiva fără a scoate un sunet.
De multe ori de la fereastra apartamentului văd trecătorii grăbiți să traverseze și îmi aduc aminte că am fost un norocos. Nu am intrat în cârdul lor. Nu am fost nevoit să mă trezesc cu noaptea-n cap.
O aștept. Acum a ieșit din scara blocului. Ramona cu mersul ei inconfundabil. Are doar douăzeci și doi de ani. Ramona îmi pune sângele în mișcare. Îmi desenează elefanți pe piept apoi îi înghite cu gura ei mică, ambițioasă. Am întrebat-o: „Ramona, cum poți înghiți un elefant?” Mi-a răspuns: „Elefanții tăi sunt de aur, regele meu galben.” Am înțeles și i-am învelit buzele cu o bancnotă de o sută de euro. Când primește bani, fața i se luminează. Un schimb sănătos. Eu am bani, iar ea este tânără.
E înnourat. A luat țigări și se-ndreaptă spre casă. E atât de netedă. Dar, lucrurile frumoase au un preț. Un preț pe măsură. Între orele doisprezece și trei, în toiul nopții, Ramona nu mai este Ramona. Ei bine, în acest interval, strict în acest interval, se ridică din pat, își acoperă fața cu părul ei negru și vorbește în limbi necunoscute. Intră într-un fel de transă, dar una pe care o controlează. Apoi începi să-nțelegi: „ Asta se întâmplă când nu mă asculți! De câte ori să-ți zic?! Nu pune mâna pe mine dobitocule. Ești un monstru. Un descreierat. Nu ai rușine?! Poftim, îți place!? Cum o să-ți lipim mâna la loc?! ”
Și începe dansul ei ce nu ține mai mult de o oră. Ai impresia că se va rupe. Își pune picioarele după gât, Ramona este mobilă, este subțire. O gimnastă în adevăratul sens al cuvântului. Apoi își amintește numele meu. În tot acest timp, trebuie să menționez, nu deschide un ochi. Mă strigă: „Mihai, unde dracu ești?” Îi răspund fără să ezit: „Aici!”
Mă trage de păr, urlu de durere și ea, ce credeți că face, râde, și nu oricum, cu gura până la urechi. Mă zgârie, mă mușcă. Nu mă pot apăra. Suport cu stoicism. Scrâșnesc din măsele, ultimele ce mi-au rămas, cele două de jos, și ultima din partea dreaptă, sus. Mă gândesc la pielea ei netedă, nevinovată pe care am alunecat de atâtea ori, pe care mi-am dat drumul fără să mă țin de nimic, pielea ei m-a purtat în călătorii de neînlocuit, în zone sigure pe care nu le-am cunoscut înainte, deși, am peste șaizeci de ani. Știu că nu va mai dura mult. Și deodată cade. Cade într-un somn adânc de parcă nimic din toate astea nu ar fi avut loc vreodată.
Bineînțeles, când se trezește, soarele deja e sus, deasupra străzilor, deasupra trenurilor, nu-și amintește absolut nimic. Locuim la doi pași de gară. Trenurile fluieră și Ramona îmi face cafeaua.
Apoi pleacă la cursuri. Într-o noapte, într-unul din episoadele mai sus menționate, m-a lovit. Avea o forță uimitoare în astfel de momente. M-a dus în baie și mi-a desfăcut cutia toracică cu un patent subțire pe care nu știu de unde l-a scos. Vedeam cum coastele stau de-o parte și de alta, lăbărțate și Ramona scotea din mine un iepure foarte mic, luminos, de fapt nu știu exact dacă era, neapărat, un iepure. Știu doar că din pieptul desfăcut ieșea lumină, foarte multă lumină, de parcă aș fi avut un bec de o sută de wați legat de măruntaie. Nu puteam să mă mișc, nu puteam să o strig. Priveam impasibil și pereții se arcuiau sub durerea mea imaginară, săreau bucăți de tencuială, bulgări de cărămidă, ferestrele dilatate peste măsură, apartamentul era un balon, plutea deasupra orașului îngropat în întuneric. Se rupsese din locul său cu fire de oțel și țevi atârnând.
Pe culoarul romboid, galben-negru de marmură, alergam și o strigam speriat, singur, dar nu era vorba de o singurătate firească, mai mult o stare ambiguă de neliniște pentru că în adevăratul sens al cuvântului eram singur, nici o plantă, nici un pahar cu apă, nimic viu, doar statui inerte de marmură albă străjuiau pereții încărcați cu portrete bolnăvicioase și ce era cel mai greu de suportat, liniștea sumbră trona peste toate ca un voal negru și simțeam în coșul pieptului cum se strânge viața ca un ghem, cum întreaga existență se rezumă doar la o simplă bătaie de vânt atât de dorită în castelul imens, rece unde nimic omenesc nu răzbise ca și cum nimic altceva nu ar fi contat, ca și cum arta obiectelor învinsese, închis astfel într-o clepsidră de nisip. Respiram nisipul sec, orbecăiam într-o stare amorfă a tristeții și Ramona mă lăsase aici ca pe un rege blestemat, separat de regatul său, lipsit de servitori, de aer, de ibovnicele cărnoase imprimate în pânzele tablourilor în cele mai precare stări, morbide. Urlam și citeam numele lor fără să înțeleg nimic. Sufletul meu se cristaliza asemenea unei pietre vărsate de lavă, colțurile gurii se uscaseră, în mine apăruse un gol, partea vie se ofilise, miroseam a baltă verzuie din care ieșeau putreziciuni noaptea tiptil. Nu era nici zi și nici noapte doar o fază nelămurită, o îngânare permanentă, obositoare între lumină și întuneric. Duceam dorul casei sărăcăcioase de văiugă unde copilărisem, duceam dorul mâțelor piele și os, duceam dorul vișinului bătrân ce proteja fântâna. Din când în când mă striga: „Regele meu galben!” și săream speriat din baldachin să-o întâmpin. Dar vocile se loveau de marmură și apoi dispăreau în întuneric.
Eram închis în această fortăreață din memoria ei, mă pierdusem pentru că o iubisem prea mult, încercasem să o înțeleg întru-totul. Mă apropiasem prea mult de zona interzisă. Ajunsesem dincolo de bariera realității ei. Trebuie spus faptul că, Ramona era o poveste, jubila la limita dintre realitate și ficțiune. Când descria un obiect o făcea cu atât de mult patos încât o banală roșie devenea orașul celor o mie de planete.
M-am oprit în fața unui tablou sub care scria: „Ramona”. Părul negru desfăcut cădea peste umerii osoși. Trasă la față, anemică, mă privea tăcută și simțeam cum ochii ei negri mă fixează. Ochii negri, în care văzusem din nou lumina zilei, îmi aparțineau, în acest labirint rece doar eu și amintirile mele, doar eu și neputința de a schimba un trecut mizerabil.
Petreceam ore în șir în fața tabloului, îi povesteam, îi cântam. În reflexia tenului ei livid eram tânăr. Dar ce folos?!..
Un tânăr închis în mintea Ramonei pentru totdeauna.

Ionuț Manea

Născut la 20 mai 1981. Premii literare -proză scurtă și poezie-(2017-2019)-I-Sadoveanu, Moștenirea Văcăreștilor. Volumul de debut: „ Confesiunile Maestrului Păpușar” – proză scurtă- publicat la editura Tracus Arte (2020). Prezent în Nume de cod: Flash fiction. Antologie Literomania., Ed. Paralela 45.