Piele întoarsă

Marele clişeu legat de femei: pantofii. Unele parcă n-ar şti, aşa că îl împănează în continuare: le vezi pe stradă în pantofi cu toc subţire, înalt bine, şi câteva reuşesc să meargă drept-aproape normal, dar altele n-au cum, pentru că unii pantofi sunt cum sunt, aşa că labele picioarelor se sprijină pe partea din faţă şi pe cea exterioară şi atunci mersul iese crăcănat şi seamănă cu o încercare stângace de a imita mersul masculin a lui Ellen Barkin.
Toată copilăria mă gândeam – când venea gândul la încălţăminte – că o să fiu mare şi o să am papuci şi sandale şi pantofi cu toc. În mintea mea tocul era ceea ce delimita fata de femeie. În clasa a şasea aveam doişpe ani, o canadiană imensă vernil kaki cu buline şi cizme fără niciun fel de toc. Într-o zi aşteptam la semafor şi un bărbat a venit lângă mine, m-a privit serios de sus până jos şi am crezut că mă cunoaşte, poate e un vecin, mi-am zis -pentru că nu reţineam niciodată vecinii-, dar nu era şi mi-a spus tare, fără să-i pese că aude toată lumea: eşti bună de pulă. A plecat mai departe şi eu n-am scos un cuvânt. Nimeni de la semafor n-a scos un cuvânt. Stăteam acolo şi mă uitam la culoarea roşie care adormise în roşul ei şi mă gândeam că acum toţi se uită la mine şi râd, deşi nu se auzea nimic în afară de zgomotul maşinilor şi mă întrebam de ce mi-a zis aşa ceva când nici măcar n-aveam tocuri.
Abia la liceu am avut primii pantofi cu toc. Eram cea mai înaltă din clasă şi totuşi n-am zis nu când mama m-a luat la cumpărat de pantofi cu toc. Aveau bot rotund şi nu făceau zgomot mare când călcam. Acum aveam tocurile mele, dar tot copil mă simţeam, tot mă apuca râsul când un băiat încerca să-mi spună vreo chestie cu care le dădea gata pe fete de obicei. Când a venit vremea cizmelor am insistat să aibă un toc mai mic. Mi le amintesc doar pe unele cu şireturi, asta îmi lua mult timp: stai şi-nchide-te, stai şi deschide-te, vezi să nu fie prea strâns, vezi să nu fie prea larg, şi la sfârşit fundiţa. Cel mai mult mă enerva când mă întâlneam pe drum cu vreo colegă, ele toate mai mici cu vreun cap şi deci cu tocuri mai înalte şi cum mă vedeau se prindeau de braţul meu ca un magnet, să nu se împiedice, ca şi cum eu eram băiatul, cavalerul de care ele se sprijineau. Din când în când făceam special şi-mi desprindeam uşor mâna şi căutam ceva pe la fundul genţii; unde o fi agrafa aia şi atunci se auzea ca un scâncet: ah, ah, vino, spunea colega şi făcea semne disperate să i se redea braţul.
În ultimul an de liceu au venit sandalele, n-aveai ce face, era vremea platformelor iar, aşa că mi-am luat sandale cu platformă de aproape zece centimetri. Se mergea foarte bine cu ele, chiar dacă mă împiedicam uneori, n-am căzut niciodată: aveau o împletitură delicată în faţă şi dacă trăgeam puţin mi le puneam fără să deschid catarama. Cu ele am fost la BAC, cu ele mi-am făcut poze pe holul liceului, cu ele eram o dată la meditaţii când am făcut un pariu cu proful de gramatică- el a zis: dacă tu câştigi îţi dau o sticlă de şampanie, atât de sigur era că are dreptate şi eu am fost de acord, am verificat împreună răspunsul şi eu am câştigat, dar şampania aia n-a apărut niciodată, chit că eu oricum nu beam.
La facultate am renunţat la tocuri, doar o dată am avut nişte pantofi cu un fel de X în faţă, adică două cureluşe care se întretăiau până la gleznă şi puteam să mă îmbrac oricât de şleampăt-cum spune mama-, oricât de şters, mereu blugi şi un pulover sau tricou lălâu, dar vedeam că lumea mă priveşte altfel doar pentru că avem pantofii ăia sexy.
Dacă purtam nişte pantofi- zic acum pantofi, dar e ceva general, erau şi bluze sau sutiene sau rochii sau căciuli- când se întâmpla ceva ieşit din comunul meu, în bine sau invers, asociam pantofii respectivi cu evenimentul şi, dacă era ceva bun, eram fericită ori de câte ori îi purtam din nou, iar dacă nu, nu-i mai purtam niciodată şi nimeni nu înţelegea de ce.

Exact în ziua în care m-a sunat el mi-am cumpărat cizme. Erau lungi, vişinii şi deşi sor-mea mi-a zis: sunt de nazist, unde ţi-e biciuşca?, mie îmi plăceau, erau noi şi miroseau a nou. M-am întâlnit cu el, beam din ceai, vorbeam şi-mi mişcam din când în când degetele în cizme şi-mi imaginam dialogul lor: bine şi la tine? da, cald, plăcut, loc destul, uite, pot să dansez, şi eu, dar ăla micu’, acolo, în colţ, nu zice nimic? el e aşa de obicei, are zilele lui, uite că nu e strivit, cheamă-l mai aproape. Şi da, filmul ăla de care zici e bun, spuneam eu şi încercam să mă gândesc mai mult la el decât la cizmele mele. Totul era bine, aşa de bine, până când mi le-am scos în camera lui şi le priveam aşa, de la distanţă, cum stau acolo, lângă încălţămintea lui şi ceva nu se potrivea, n-aveam nimic cu ghetele lui, altceva era şi nu-mi dădeam seama ce, ele tot strigau că ceva nu, nu e cum ar trebui, dar eu îmi întorceam privirea spre el şi spre ce spunea, pentru că trebuie privit ce spune omul şi era iar totul ca lumea. M-am ridicat şi am spus că eu plec acasă şi el n-a înţeles, de ce să pleci, am avion abia mâine, dar mâinile mele deja apucaseră cizmele şi îmi îndesam picioarele în moliciunea lor şi am respirat deodată uşurată şi nu mă înţelegeam. N-am înţeles până n-a zis el: atunci te sun când ajung, n-a zis ne vedem de dimineaţă sau vino cu mine la aeroport şi când s-a aplecat să-mi deschidă uşa m-a călcat pe-o cizmă. Era în picioarele goale el, dar tot am simţit şi toate degetele mele au simţit şi s-au uitat încruntate spre picioarele lui şi spre el. Nu mi-am mai pus cizmele altă dată.

Zece ani e o vârstă importantă: atunci ne-am mutat în casă nouă. Mie mi-a plăcut pentru că în faţa blocului se vindeau baloane şi mi se părea că sunt deodată într-un oraş mai mare şi mai alb decât unde locuiam până atunci. Pe scara următoare stătea un prieten de-ai tatei-aşa s-ar spune corect, dar eu prefer de-ai lui tata, ce să fac- şi imediat ne-a chemat în vizită. Era la etajul unu şi nevastă-sa, Ioana, era mai înaltă decât el şi vorbea repede-repede, iar pe mine mă bufnea râsul de câte cuvinte poate să pronunţe în aşa puţin timp. Aveau doi băieţi, aşa că mama şi tata ne-au spus mie şi soră-mii: duceţi-vă şi jucaţi-vă la ei în cameră cât vorbim noi. Fratele cel mare avea cu vreo opt ani mai mult decât noi, iar cel mic cu vreo doi. Au scos un joc de monopoly, era bine pentru că era pufoasă canapeaua pe care stăteam şi, după ce a aranjat totul pe masă, cel mare a arătat spre papucii noştri. Eu şi sor-mea aveam papuci de plastic -ea verzi şi eu mov- ni-i luaseră de la mare şi ne plăcea să umblăm cu ei prin oraş şi să spunem că suntem încă la mare. Dar băiatul ăsta a întins degetul şi a zis: ce papuci groaznici aveţi. Noi ne-am privit una pe alta şi nu ştiam ce să răspundem. A continuat: să nu vă supăraţi pe mine, măi, aşa sunt eu, deschis, spun ce gândesc, nu ca babacii, cum puteţi să mergeţi în halul ăsta? Eu zâmbeam ca să nu plâng şi fratele cel mic a început să râdă. Asta m-a supărat de fapt, pentru că el mi se părea drăguţ, aşa că am zis îmbufnată: suntem aici, în vecini, de-asta am venit ca-n casă. Am jucat un timp jocul lor care mi se părea o prostie, deşi alte ori îmi plăcea să câştig, şi aşteptam doar să ne strige odată mama şi tata, şi din când în când îmi priveam papucii ascunşi acum sub canapea.
Am fost fericită când am dat buzna pe uşă afară din casa lor şi pe urmă, de câte ori ajungeam acasă şi mama parca maşina, eu mă uitam spre balconul lor o clipă şi apoi coboram şi mă grăbeam spre scara noastră uitându-mă mereu în altă parte. Când mama a zis într-o zi: să mergem la Ioana, eu am refuzat, dar a insistat: haideţi, că vrea femeia să vă croiască nişte rochii. Şi eu şi sor-mea am râs: Da’ce suntem noi? De ce să ne facă nouă? Avem rochii, să le facă băieţilor ei. Nu, haideţi, îi place de voi şi vrea să facă un gest drăguţ, aşa că am mers. Ne-a măsurat pe amândouă şi ne-a arătat materialul pe care-l pregătise, noi am dat din cap că da, e foarte frumos, dar eu i-am şoptit soră-mii: Ce-i asta? Parcă e hârtie de care se pune la flori, cum îi zice…creponată. După ce a terminat şi a închis agenda cu măsurile ne-a invitat în sufragerie şi iar mi-a plăcut pentru că era pufoasă şi canapeaua de-aici. S-a deschis uşa şi a apărut fratele cel mic. N-a zis nimic şi eu m-am uitat instinctiv la tălpile mele şi de data asta aveam sandale de care n-avea de ce să râdă. Maică-sa a ţipat la el: salută fetele, dar el tot n-a spus nimic, doar faţa i s-a înroşit, avea ceva în mâini şi a venit până în dreptul meu, şi-a desfăcut palmele şi o groază de bomboane portocalii au căzut la mine în poală. S-a întors şi a fugit, eu am îngăimat repede nu vreau bomboane, dar până la urmă am plecat cu ele acasă. N-am mai purtat niciodată papucii mov.
Pe la vreo şaptişpe ani uitasem de mult de fraţii ăia, cu monopoly-ul şi cu bomboanele lor, se şi mutaseră de câţiva ani cred, când am dat nas în nas cu ei în oraş şi primul lucru pe care l-am făcut când i-am văzut a fost să mă încrunt şi să verific imediat cu ce sunt încălţată: aveam pantofi cu vârful descoperit, ar fi putut sa râdă şi de ei la o adică, dar cred că nici nu i-au văzut. Aveam o rochie foarte scurtă şi fratele cel mare a întrebat dacă vrem să mergem cu ei la mare pentru că era iulie sau august sau oricum vară. Nu putem, chiar n-avem cum, am spus, mă uitam întruna la ceas şi am mai zis că mă grăbesc. A doua zi a apărut la noi la uşă, i-am deschis pentru că deja ştia de la portar că suntem acasă, şi s-a trântit pe fotoliul din hol. Ştiţi că eu sunt direct, spun ce gândesc, fiţi şi voi aşa, de ce nu vreţi să veniţi? Vă apăr eu de frati-meu, el e mai neserios, aşa, dar nu-i nimic, o să fiu eu acolo să-l ţin la distanţă dacă e nevoie. Sor-mea îl privea serioasă cum se lăfăie în fotoliu şi eu am bufnit în râs, mi-era uşor să râd pentru că el nu mi se păruse draguţ niciodată şi nu-mi păsa nici că sunt desculţă. I-am luat-o înainte soră-mii, care avea de gând să dea o explicaţie raţională şi convingătoare: că treabă, că alt program, că alte obligaţii, orice, pentru că ştia ce spun oamenii mari în situaţii din astea. Eu am zis n-avem chef să venim, asta e. A râs şi el, a repetat că ar avea el grijă şi alte chestii la fel şi eu am dat iar din cap: chiar n-avem chef, da’ deloc. Până la urmă s-a ridicat şi s-a bălăngănit până la uşă şi, înainte să iasă, a spus arătând spre tălpile mele: mişto ojă, hai, mai gândiţi-vă, şi noi am închis bine după el.

Pe ele mi-a fost cel mai greu să nu le mai port. La prima vedere ai fi zis: de ce, ce mare lucru? Nişte ghete ca oricare altele, cu toc foarte mic, rotunde, din piele întoarsă, cu fermoar şi cu căptuşeală în carouri pe dinăuntru, acopereau glezna şi puţin din pulpă şi făceau un zgomot îmbufnat când le aruncam din picioare la intrare.
El stătea aşa aproape de mine încât vedea marginea şosetei din ghete. Nu i-au plăcut şosetele, a spus: dă-ţi jos şosetele astea groase. Doar nu era să-l fi aşteptat atâtea ore cu şosete subţiri. Eu ajunsesem la cinci şi el abia seara, la zece. Cinci ore în care doar m-am gândit când vine odată şi nu m-am descălţat pentru că altfel te simţi când se aud ghetele trocăind pe parchet, nu mai eşti la fel de singur, bocănitul îţi dă impresia că te pregăteşti pentru o treabă importantă, poate chiar te grăbeşti, n-ai cum să tropăi o vreme prin casă şi asta să fie tot, să te descalţi şi să te culci, trebuie să se continue cu ceva. Era mult parchet şi nişte gresie pe care tot patrulam şi mai citeam câte un mesaj: sunt pe drum, sunt pe drum. Primul lucru, nu chiar primul, dar foarte aproape de el, a fost să se ia de şosetele mele. Dar asta n-a fost nimic, deşi mi-a rămas aşa, că în loc să zică ceva frumos, asta s-a găsit el să zică. Nu voiam să mi le dau jos pentru că asta însemna să-mi dau jos şi ghetele, iar ele îmi dădeau un alt aer şi impuneau un anumit respect. Aşa că am tot schimbat vorba, în fond erau atâtea lucruri importante pe lume: pe mine mă interesa ce făcuse el în tot timpul ăsta, lui îi atrăgea atenţia elicopterul turcesc care invadase spaţiul aerian rusesc-sau era invers-, aşa că am rămas cu ghetele încă mult timp. Eu voiam să ies ca să iau aer şi el voia să iasă ca să fumeze, aşa că ghetele îmi stăteau bine. Deşi nu ne-am pus de acord cu aproape nimic în noaptea aia şi în zilele care au urmat, a fost un moment bun, pentru că se încheia ceva şi putea să înceapă altceva şi după plâns vine mai întotdeauna o oboseală obositoare dar plăcută, un tors de pisică, şi pe urmă o ridicare de braţe, întâi cu pumnii bine strânşi şi apoi cu palmele tot mai deschise, ca atunci când te scoli dimineaţa şi cerul e senin şi simţi că totul e în regulă. Aşa că pe el nu l-am mai întâlnit, e şi acum bine-mersi în oraşul lui.
Am păstrat ghetele şi le-am purtat mai departe până când, of, de ce nu pot să scriu despre orice, asta e, sunt încă lucruri despre care n-am curajul să scriu, de fapt nu e vorba de curaj, e doar că ştiu că nu te eliberezi, nu te linişteşti prin scris, ci doar îţi aminteşti mai bine ce nu vrei şi atunci de ce. A venit o zi care a fost ultima pentru ghetele care-mi plăceau aşa mult, dar ziua aia a fost cu pământ şi pentru ele şi am crezut că fără prezenţa lor o să uit mai repede, de fapt nu să uit, ci să trec peste, aşa se zice, nu?, când se întâmplă ceva care te zguduie, vrei doar să existe o formă prin care să treci mai repede peste şi să nu te mai gândeşti, da, asta e cel mai bine, să reuşeşti să nu te mai gândeşti. Şi aruncarea ghetelor am crezut că ajută. Nu ştiu unde or fi ajuns. Dacă cineva a dat de ele, putea să nu fie numărul potrivit, deşi e destul de comun, şi pentru cel sau cea care le-a găsit ele nu înseamnă nimic, doar încălţăminte, ceva în care să te deplasezi uşor, pentru că mergeam aşa uşor cu ele, nu le trăgeam după mine, se ridicau singure, se întorceau când trebuia, începeau să alerge înainte să mă hotărăsc eu, se ştergeau singure şi îşi găseau locul imediat oriunde ajungeam. Şi nu făceau mutre: că nu sunt şosetele potrivite, uite culorile alea, uite bulinele, uite lâna, uite bumbacul, uite desenul ăla din colţ, uite ciucuraşul ăsta, uite marginea asta deşirată, acceptau orice. Au trecut deja doi ani de când nu le mai am şi nu le-am uitat şi n-am uitat nici ziua în care a trebuit să le pun într-o sacoşă şi să le duc afară.

Alexandra Niculescu

No, thank you – editura Herg Benet, 2014

Kyparissia – editura Litera, 2020