Ideea de afacere

CAPITOLUL ANTERIOR AICI
Ar trebui să explic puțin în ce stare de spirit eram pe atunci și nu mi-e deloc greu să o fac pentru că deși au trecut niște ani, nu gîndesc mult diferit. Eram convins că toți, ca civilizație sîntem într-un proces accelerat de distrugere a mediului înconjurător și cu toate că nu putem face nimic să oprim asta, eu, ca individ, îmi puteam reduce impactul (cum se spune în engleză “the carbon footprint”) încetinind consumatorismul măcar pentru o perioadă. Și cum se poate încetini mai bine decît neducîndu-te la serviciu? Nu trebuia să conduc a doua mașină, găteam, reparam chestii prin casă în loc să chem pe cineva. Cînd mă duceam la cumpărături pur și simplu eram obligat să cumpăr mai puține prostii (haine, jucării, cărți, etc) pentru că mental îmi stabilisem să mă încadrez în 1400$ pe lună, nu cît era salariul meu înainte. Fără serviciu nu aveam nevoie să o chem pe maică-mea să ne ajute cu copiii, un zbor în minus pentru planetă. Orice ați spune, un individ ca mine care nu face nimic e mult mai folositor societății decît unul ca Dragnea care construiește palate din bani furați și asfaltează drumuri de mîntuială înainte de alegeri dînd tunuri cu bani europeni. Deși îmi dau seama că foarte mulți dintre voi nu sînteți de acord cu mine, și e firesc să fie așa, proverbul “face umbră Pămîntului degeaba” la aproape opt miliarde de locuitori trebuie regîndit. Cu cît fac mai mulți umbră Pămîntului degeaba, cu atît vor rămîne mai multe resurse pentru generațiile următoare.
Tot atunci am împrumutat de la bibliotecă o carte numită “Cum să trăiești fără salariu”. Era scrisă de un american care, exact așa, spusese stop consumatorismului, renunțase la serviciu pe la 40 de ani și de atunci trăia bine merci. O să trageți concluzia că nu am citit în viața mea o carte de dezvoltare personală sau leadership, ceea ce este adevărat. Păi cum să citesc așa ceva cînd practic cartea lui Charles Long era exact opusul? Să conservi cît mai mult ceea ce ai și să nu te intereseze să urci nici o scară ierarhică de nici un fel. Majoritatea lucrurilor pe care le propăvăduia Long în cartea lui eu deja le aplicasem dinainte. Să îți faci singur schimbul de ulei și să-ți schimbi roțile, sau și mai bine să mergi cu bicicleta, să îți repari lucrurile în loc să le arunci și să-ți iei altele, etc. Cel mai mult m-a distrat să citesc “dacă ai împrumutat cartea mea de la bibliotecă în loc să o cumperi, deja ai dovedit că judeci corect!” Un sfat care lui îi folosise mult dar pe care eu nu aveam cum să-l pun în aplicare pentru că aveam copiii la școală era să vinzi casa de la oraș și să-ti cumperi una la țară, la jumătate de preț și din banii rămăși să trăiești. Oricum, cartea lui se vînduse atît de bine la sfîrșitul anilor ’80 cînd fusese recesiunea în America încît tipul trăise regește din drepturile de autor.
Pe lîngă ce spunea el, și complet diferit dealtfel de filozofia lui, mă atrăgea ideea să fac bani din nimic, adică fără să poluez planeta ducîndu-mă la serviciu. Așa că îmi rotunjeam veniturile investind la Bursă (dar pentru asta pierdusem o groază de timp să mă autoeduc). Tot atunci mi s-a întîmplat o chestie drăguță pe care nu aveam de gînd să o povestesc dar totuși după atîția ani cred că fapta s-a clasat. La disponibilizare compania îți dădea niște bani în plus de “rămas bun” dar la care eu fiind pe contract nu avusesem dreptul. Mare mi-a fost mirarea cînd am primit totuși vreo 4000$ în plus odată cu ultimul salariu. Două-trei săptămîni și mi s-a confirmat că cei de la payroll făcuseră o eroare pentru că mi s-a înmînat o scrisoare recomandată (am semnat de primire) prin care mă somau să restitui banii înapoi pentru că îi primisem dintr-o eroare. Am rupt scrisoarea și am păstrat banii. Niciodată nu mi s-a întîmplat nimic, ba chiar… dar să spunem fiecare lucru la timpul său.
Dacă spuneți că am făcut ceva degradant păstrînd niște bani nemunciți, la care nu aveam dreptul, vă îndemn să recitiți episodul A doua Descălecare (și mai ales pasajul cu Cayman Islands). Era treaba lor să evite plătirea taxelor și era treaba mea să păstrez banii pe care pusesem laba printr-un noroc.
Tot ca o paranteză, în perioada anterioară, cochetasem serios cu ideea de a mă înscrie la un MBA, dădusem GMAT-ul, test care la urma urmei e un fel de test de inteligenţă, şi luasem un scor excelent, cu care aş fi fost acceptat la orice universitate chiar şi de top dar mă răzgîndisem din trei motive. Programul era scump ca naiba (65,000$). Eram sătul de cursuri, care pînă atunci nu-mi prea folosiseră. Şi, nu în ultimul rînd, mă mai descurajase şi o rusoaică, o tipă care terminase exact programul MBA de la Ottawa University şi la momentul respectiv era un fel de secretară care îndruma şomeri. Ea, de fapt, m-a sfătuit că din moment ce nu acumulasem pînă în acel moment o oarecare experienţă managerială, era “pierdere de timp și o cheltuială destul de mare fără certitudinea unui job mai bun ca al meu!” (Deşi, fie vorba între noi, făcea o muncă extraordinară care cred că îi aducea satisfacţii morale – eu, cel puţin, şi cei ca mine, îi eram recunoscători – dar am impresia că nu era prea bine plătită.)
În cele trei luni cît a trebuit să aștept începutul unei noi serii am dat la un moment dat și o examinarea orală în fața unei comisii formată din patru persoane. Reclama de juma’ de minut (pe ceas) suna cam aşa:
“I am a person with great concerns for the environment and this should sound strange, coming from me as it should sound from any Canadian since we are statistically the number one polluter in the world.
My business goal is to change this statistics for the better, one house at a time. I am going to offer energy consulting services and affordable solutions to lower the energy costs of the average household. Rather than focusing on expensive, high tech solutions, my business will provide a low cost, straight forward set of actions that will deliver clear and fast results. What makes this business unique is its simplicity and affordability.
Thanks for your time and hopefully for your support getting my ideas through.”

Urma descrierea produsului sau serviciului oferit, un mic studiu al pieţii, concurenţa şi aşa mai departe. Aruncasem acolo şi un grafic din Economist care spunea că soluţiile low tech de izolare sînt cele mai directe şi eficiente (raportat la costuri) pentru a tăia emisiile de dioxid de carbon. Graficul pica la fix şi arăta că nu debitez tîmpenii inventate de mine.

Ideea mea era să montez un ventilator uriaş, încastrat întrun fel de uşă confecţionată de mine, care s-ar fi montat pe tocul uşii de la intrare, ar fi depresurizat interiorul casei, permiţînd relativ uşor descoperirea discontinuităţilor din izolaţie: crăpături, geamuri prost instalate, etc. Apoi tot “firma mea” urma să facă şi reparaţiile.
Am făcut prezentarea sigur pe mine, fără emoţii şi fără bîlbîieli (exact invers față de cum mă comportasem la Interviul Simulat) și cei din comisie mi-au aprobat imediat finanțarea, fiind selectat cap de lista pentru a începe programul. Planul meu de afacere a fost atît de bine scris încît mai tîrziu, alţi doi români care mi l-au cerut, apoi adaptat/modificat pe ideea lor de business, au luat deasemenea. Toată chestia este să crezi tu însuţi ce spui iar atunci totul devine foarte simplu, poți convinge pe oricine de orice – cum am ajuns acum, atîția ani mai tîrziu să pot vorbi despre literatură sau scris (la vremea respectivă încă nu mă apucasem). Nu am stres și nici mari emoții pentru că asta fac și la asta am ajuns să mă pricep.
La vreo două săptămîni după prezentare explic toată ideea “mea” unui amic care se uită lung la mine, ca la un idiot şi spune: “Păi bine băi, uşa asta a ta deja a fost inventată şi construită de o firmă din Minneapolis. Nu trebuie decît să o cumperi!”
Am verificat site-ul companiei din Minneapolis şi într-adevăr, ceea ce vindeau era o bijuterie tehnologică și cuvîntul ușă nu face cinste acestei “jucării” de 3300 US$, care venea cu cadrul metalic ajustabil al “uşii” şi se potrivea pe orice dimensiune de toc, plus un software, nişte manometre de presiune, ventilatorul uriaș controlat automat de programul de pe laptop printr-un feedback primit de la cele două manometre (unul în casă, altul afară), totul fiind înregistrat si salvat de program, inclusiv fluxul de aer, viteza auto-ajustabilă a ventilatorului etc, cert e că la final programul software îți afișa automat “gaura” cumulată din pereții casei respective clasînd și eficiența izolării ei. Livrare, taxele de import și o valiză specială de cărat dădeau o cifră foarte apropiată de cecul ăla de 4000$ canadieni despre care v-am dezvăluit că-mi picase în cap mai devreme. Domnul a dat, Domnul a luat, mi-am spus și am făcut comanda.
Această super sculă încă zace în camera mea de scule din subsol, aproape nouă, pentru că am folosit-o de zece ori. Dar de ce a fost așa veți afla peste vreo două episoade.
CONTINUAREA AICI

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.