Episodul 4 – Încă nişte şantier

Episodul anterior AICI

Dacă unchiu-meu ar fi venit odată cu mine, toată experienţa şantierului ar fi fost o bagatelă, a walk in the park, cum spune englezul. Ar fi trebuit să împart un apartament cu el, să circul cu maşina lui, să facem naveta împreună pînă la Bucureşti şi înapoi. Şi cel mai important, m-ar fi introdus tuturor de acolo ca fiind “nepotul lui favorit”. Dar el era prins cu un proiect care se tot tărăgăna prin centrul capitalei. Unchiu-meu, zis Lică, era foarte supărat pentru că în perioada respectivă cei din echipa lui fuseseră filmaţi pe ascuns de o televiziune făcînd pase cu un bidon de plastic gol, culmea pătrat. Fusese sunat de director: “Uite ce-am ajuns, nea Lică: fac televiziunile rating cu noi la ştirile de la şase! Nu pleci la Braşov pînă nu termini lucrarea aici!”

Unchiu-meu are multe poveşti de şantier – pentru că la el şantierul a durat toată viaţa, nu ca la mine şase luni; cele mai bune dintre ele au fost deja folosite în cele două romane pe care le-am scris. Poveştile mele favorite sînt din perioada cînd a lucrat cu nişte deţinuţi de drept comun, pe vremea lui Ceauşescu. De atunci, unchiu-meu, cu degeţelele lui cît nişte cartofiori, a învăţat să bată cărţile în aşa fel încît îşi poate servi singur un careu de aşi sau de ce vrea el. În aceeaşi perioadă încălzeau pe şantier o marmită plină cu ciorbă prinzînd cumva cleştii-bornă de la aparatul de sudură. Dura sub un minut, mai ceva ca un fierbător de cafea. Tot atunci i-a cerut unuia după schele să-i arunce ţigările şi amărîtul s-a dezechilibrat şi a căzut. (Cînd povesteşte asta, faţa lui unchiu-meu întotdeauna se schimonoseşte de milă) Tipul a rămas infirm, s-a apucat de băutură şi la scurt timp a şi murit.

Altă dată, chiar unchiu-meu n-a observat că mănuşa de protecţie era roasă şi datorită acestei neatenţii (au fost mai multe ghinioane de fapt) s-a curentat la 380 V. Şansa lui a fost că-n ziua respectivă aproape de el se afla unul dintre veteranii şantierului, un beţivan care nu s-a pierdut cu firea cînd l-a văzut vînăt, înţepenit, fără cunoştinţă. A oprit sursa de curent. I-a făcut respiraţie artificială. I-a pus o bucată de lemn între dinţi, ca să nu-şi înghită limba. L-a îngropat pe unchiu-meu pînă la piept pentru a facilita scurgerea curentul din corp. Înghiţirea limbii este o chestie absolut imposibilă, cum orificiul glotic este mult, mult mai îngust decît limba, dar cel puţin unchiu-meu nu şi-a sfărîmat dinţii scrîşnind. Îngroparea persoanei electrocutate în pămînt este deasemenea inutilă, dar aşa procedează toţi oamenii de la ţară cu o persoană lovită de trăznet. Totuşi, oprirea sursei de curent a fost providenţială în situaţia în care toţi ceilalţi erau prea îngroziţi să reacţioneze. Nu ştiu de ce, pe beţivul ăsta, calm şi insensibil în faţa morţii, mi-l imaginez ca pe un Porta din cărţile lui Sven Hassel. Cînd şi-a revenit unchiu-meu prima lui reacţie a fost să întrebe de ce se găsea îngropat cu atîţia oameni în jurul lui. Replica lui “Porta”a fost tipică pentru linia întîi: “Ca să te obişnuieşti cu pămîntul nea Lică. Noi nu credeam că-ţi mai revii.” În zona de intrare şi ieşire a curentului, în podul palmei şi la piept, chiar deasupra inimii, Lică a avut nişte arsuri oribile pe care le-a ascuns faţă de părinţi. Dar eu le-am văzut.

Cu altă ocazie, cînd se lucra la un pasaj subteran, deţinuţii au blocat pîrghia de acţionare a picamerelor cu sîrmă, le-au lăsat să facă zgomot şi praf în tunel iar ei s-au dus la cinematograf. Unchiu-meu i-a prins dar nu din prima. Şi pe-asta am folosit-o în roman.

Unchiu-meu este un povestitor mai bun decît mine şi cu siguranţă popularitatea lui pe şantier era legată de acest lucru, de faptul că la o bere ştia cum să povestească toate aceste întîmplări, zeci, sute de întîmplări incredibile, unele amuzante altele triste. Unchiu-meu are deasemenea talentul remarcabil de a amesteca într-o aceeaşi poveste umorul şi tristeţea, dragostea şi moartea, într-un fel neobişnuit, captivant, cum mulţi din generaţia lui puteau şi foarte puţini din generaţia noastră reuşesc.

Aşa că m-am dus singur într-un oraş în care nu cunoşteam pe nimeni, să-mi încep primul servici. Ar trebui să spun şi că eram complet fără bani. Părinţii îşi luaseră mîna de pe mine. Din armată plecasem cu ultima soldă care valora cît patru pachete de ţigări. E prima comparaţie care îmi vine în minte, pentru că nici atunci nu fumam, cu toate că personajele mele principale în general o fac. Toată averea mea consta într-o pereche de blugi noi, cîteva tricouri şi un carnet de şofer pe care îl luasem din patru încercări. Sărăcia mea în ’97 era comparabilă cu sărăcia lui Cărtărescu din ’90 – cînd povesteşte că s-a dus în talcioc să-şi vîndă paletele de ping pong ca să-şi ia pîine dar pînă la urmă şi-a luat un album Pink Floyd pe care nu l-a ascultat niciodată. Spun asta nu din dorinţa de a mă plînge sau, şi mai rău, pentru a mă compara cumva cu Cărtărescu. Spun asta ca să înţelegeţi că în momentul cînd cei care trebuiau să trimită o maşină să mă ia de la gară au uitat de mine şi cînd nimeni nu a răspuns la singurul număr de telefon pe care îl aveam, tot ce am putut face în noaptea aia a fost să dorm pe o bancă în sala de aşteptare. Ca un boschetar, ca un aurolac. Eram inginer în Romania anului 1997.

A doua zi de dimineaţă cineva a răspuns în sfîrşit la telefon. Şi-au cerut scuze pentru că uitaseră de mine şi m-au întrebat unde dormisem. Cum din postura inginerului nu puteam spune că am dormit pe-o bancă, am minţit că aveam o mătuşă în Braşov la care chipurile trăsesem peste noapte. Personajele mele nu mint din răutate ci pentru că le vine greu să divulge un adevăr jenant sau pentru că vor să-i protejeze pe “ceilalţi” de aflarea unui adevăr crud. După cum puteţi observa mă comport identic. Mai mult, pînă în momentul de faţă, cînd scriu aceste rînduri, nu am povestit nimănui întîmplarea asta, nici măcar lui unchiu-meu. Sînt sigur că s-ar simţi prost.

În prima zi nu mi s-a cerut să fac nimic. M-au lăsat să mă obişnuiesc cu praful, cu soarele torid, cu zgomotul infernal al motoarelor turate. Am făcut cunoştinţă cu inginerul şef, cu maistrul, cu topograful, cu pontatorii, cu şoferii, dar nu într-o şedinţa oficială, ci plimbîndu-mă şi vizitînd toate punctele de lucru. Făceam semn unei autobasculante, mă urcam, coboram, luam alta şi tot aşa, pînă am făcut de cîteva ori turul noului meu loc de muncă. Şoferii nu prea erau comunicativi fiind localnici angajaţi pe contract: braşovenii nu prea îi suportau pe bucureşteni pentru că aceştia începuseră să cumpere pămînt în zonă şi pe valea Prahovei. Bineînţeles, se înşelau foarte tare în privinţa mea! În schimb, buldozeriştii şi excavatoriştii erau toţi bucureşteni, la fel ca inginerii şi toţi TESA: îl cunoşteau bine pe unchiu-meu iar simpatia pe care i-o purtau lui se răsfrîngea cu generozitate şi asupra mea. Îi eram foarte recunoscător lui unchiu-meu că era un tip atît de popular! Pe seară m-au întrebat dacă am carnet şi m-au trimis după o navetă de bere – în faţa sanatoriului pentru bolnavii tbc se afla un mic chioşc. Mi-au dat Dacia papuc a tuturor, tăvălită de toţi, cum sugestiv o spunea cele cîteva poze porno lipite de torpedo.

De fapt, cabina unui şofer de basculantă era tapisată cu astfel de poze, lipite una lîngă alta peste tot în jurul parbrizului, chiar şi în continuare pe plafon. Alţii aveau doar două-trei. Cei mai în vîrstă trecuseră la poze cu maica Domnului şi cu Isus Hristos. Ca o fază intermediară între pozele porno şi cele cu maica Domnului, cei între două vîrste puteau avea şi poze de familie. Cabina fără poze desemna o autobasculantă închiriată temporar.

Pe şantier nu existau decît trei femei. Soţia inginerului “de civile” – un tip supraponderal, foarte de treabă pe care îl chema Sava. Sava ăsta dorise să facă un tur cu planorul, pentru că lîngă Sîn Petru se află un aeroclub unde se practică acest hobby. Pe Sava nu îl acceptaseră de pasager pentru că greutatea lui depăşea 120 kg. Cu altă ocazie am fost cu acelaşi Sava la un restaurant unde numai ce apucaseră să dea comanda (pe mine nu mă lăsau să plătesc niciodată), iar el s-a dus pînă la wc, de unde a ieşit transpirat şi cam roşu. Ne-a facut semn (valea) şi ne-a îndemnat cu şoapta lui răguşită: “Hai să plecăm repede de aici că le-am rupt wc-ul la ăştia!”

Contabila era din partea locului, o femeie la vreo cincizeci de ani, foarte deschisă şi foarte prietenoasă care încerca să facă conversaţie cu mine ca să mă ajute să mă integrez cu cei din birou. Mai exista o secretară la vreo 60 de ani care se îndrăgostise nebuneşte de meşterul atelierului de reparaţii. Meşterul, deasemenea în prag de pensionare şi tot burlac. Era rîsul după lume să vezi doi oameni în vîrstă cum se înroşeau, îşi aruncau priviri sfioase de îndrăgostiţi în faza tatonărilor, iar apogeul a fost cînd s-a aflat că începuseră să comunice prin bileţele de amor. Le lăsau sub faţa de masă sau sub dosare. Ce mai, erau înţepeniţi total în anii ’60. Cîteva săptămîni mai tîrziu de sfînta Maria (cred) s-a organizat un picnic cu mîncare şi băutură (cumpărată de inginerul şef) în cadrul căruia fiecare s-a prostit un pic de-a ce ştie să facă, iar doamna secretară, fostă gimnastă, ne-a uimit cu cîteva spagate făcute direct, fără încălzire. Meşterul rămăsese cu gura căscată şi cred că în seara aia şi-a dat seama că o curtase destule săptămîni şi a trecut la lucruri mai serioase.

Continuarea AICI

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.