Bucată de carne din Cehia

Când mânca paste la cină, capul lui Ando Kamuro a căzut brusc în farfurie, devenind nemișcat. Miyu Kanová Ando a fost martoră la asta, dar s-a gândit că era o farsă. S-a uitat la el un timp, apoi i-a atins gâtul cu mâna întinsă, ca un carton curbat. Mort. Miyu a simțit revelația în vârful degetului, ca o râmă lipicioasă. În timp ce corpul a început să-i tremure încet, Miyu a continuat să sugă spaghetele cu vongole și vin alb, pregătite de Ando, care știa foarte bine cum să folosească vinul în bucătărie, în combinație cu diverse mâncăruri. Spaghetele erau într-adevăr delicioase.
Întreaga ei viața, Miyu le-a transmis în gând „Sinucide-te!” oamenilor pe care-i detesta. Deși s-a gândit la asta de nenumărate ori, dorința i se îndeplinise de două ori până atunci. Prima dată s-a întâmplat când era în școala gimnazială. În timp ce Miyu citea o carte în clasă, o studentă, numită Ei Hikita, și-a lipit guma de mestecat de colțul biroului și a ieșit pe hol. Guma era mică, de un cenușiu închis, ale cărei numeroase urme de dinți purtau mirosul salivei către Miyu, dezgustător de intens. Miyu s-a gândit că ieșirea bruscă din clasă a colegei era doar o nevoie de absurditate. În timpul ăsta, a citit o secvență în carte în care un personaj s-a sinucis din cauză că suferea de sifilis, și a sperat că se va sinucide și Ei. Citea cartea de câteva zile și de multe ori i-a apărut în minte îndemnul „Sinucide-te!”.
Astfel, s-a descoperit că Ei Hikita chiar s-a sinucis, aruncându-se de pe acoperișul școlii, deoarece fusese părăsită de iubitul ei. Miyu s-a bucurat foarte mult. Asta a devenit ca un fel de rețetă a succesului pentru ea, și a repetat în minte acel „Sinucide-te!” de fiecare dată când a simțit o antipatie pentru cineva, indiferent cât de mică.
Când era la facultate, Miyu s-a înscris într-un club de film și l-a întâlnit pe tânărul Syun Kida. I-a spus că-i plăceau filmele lui Daniel Schmidt, un regizor elvețian.
– Îți place un regizor atât de mărunt? a rânjit el. Sunt stupefiat de exotismul lui cuminte și de bun-gust. Cinefilii care spun că-l plac pe Schimdt devin populari printre alți cinefili, așa că vei deveni populară în clubul ăsta, hah.
Din cauza acestor cuvinte, Miyu a început să repete „Sinucide-te!” în minte. Syun s-a sinucis după două luni, sărind în fața unui tren de pe linia Yamanote. Miyu a putut dormi liniștită ca un bebeluș, gândindu-se la bucățile din trupul lui Syun care se împrăștiaseră probabil pe toată calea ferată din stație.

Miyu nu s-a gândit niciodată la „Mori!”, ci doar la „Sinucide-te!”. O moarte bruscă, precum un accident de mașină sau o boală, era una fericită, din moment ce timpul dintre moarte și conștientizarea ei ar fi fost unul scurt, unul care nu merita multă atenție. Pe de altă parte, Miyu credea că sinuciderea era plină de acțiune, pentru că ar fi continuat să se gândească la moarte și în agonie, înainte de a trece dincolo. A simțit că entuziasmul ei putea fi divin, iar asta nu atunci când se gândea la moarte, ci la procesul conștientizării de dinaintea morții. Așa că nu i-a urat lui Ando „Mori!” ci, bineînțeles, „Sinucide-te!”.
Mânca spaghete de ceva timp acum. Dacă ăsta ar fi un film, s-a gândit ea, mi s-ar face scârbă și m-aș duce la toaletă, ca să vomit. Dacă s-ar filma cum curge voma, ar fi o capodoperă. Dacă nu, dezastru. Cu acestea în minte, și-a urmărit propriile mișcări, dar nu i-a venit să vomite. Punându-și palmele împreună, a zis „Gochisousama” (ごちそうさま, formulare japoneză folosită când se termină de mâncat) către Ando și, după ce a spălat vasele și tigaia, s-a dus în dormitor.
În timp ce citea pe tabletă diferite articole de pe internet, a văzut o știre despre Concursul Suzanna Roth de traducere literatură cehă, la care participase și soțul ei. Cel mai bun premiu nu fusese primit de el, ceea ce a făcut-o să răsufle cu ușurare.

Jan, tatăl lui Miyu, era ceh. După multe aventuri extraconjugale și violență insidioasă, a părăsit-o pe Mayuko, mama ei, așa că îl detesta pe Jan. În timp ce avea aceleași sentimente chiar și pentru Cehia, nu-și ascundea această origine, deoarece ar fi însemnat să fie învinsă de tatăl ei. Dar mândria a pus-o într-o situație complicată. S-a simțit obligată să își ofere opinia despre Noul val cehoslovac la clubul facultății, dar nu-i plăcea niciun film ceh. I se păreau prea superficiale. A fost întrebată unde ar merge când ar călători în Cehia. Dar ea nu fusese niciodată acolo și nu a avea nicio dorință în sensul ăsta, absolut deloc. Asemenea fapte se acumulau treptat în sufletul ei, ca niște bucăți de drojdie lipite de organele genitale, și deveneau putrede.
Între timp, bărbatul numit Ando n-a întrebat-o despre Cehia într-un mod superficial, pentru că îi plăcea foarte mult această țară. Când a pomenit de tatăl ei ceh, i-a răspuns doar „he-e”. Cu toate astea, Ando a continuat să caute, pe ascuns, cât mai multe informații despre Cehia. Dacă s-ar fi difuzat un film ceh în vreunul dintre cinematografele din Tokyo, Ando s-ar fi răsfățat cu acesta, fără a i-l recomanda lui Miyu. Uneori i-a vorbit despre câte un film interesant, iar ea i-a răspuns doar cu acel „he-e”. De când au început să trăiască împreună, interesul lui pentru Cehia a crescut. Studia limba cehă de unul singur și astfel și-a făcut un prieten din Cehia, folosind o aplicație de tipul language exchange.
Într-o zi, în timp ce se uita la televizor în sufragerie, Miyu a auzit glasul lui Ando din altă cameră, care nu vorbea în japoneză, ci în cehă, și a făcut-o să se gândească la un iepure care se cacă, închipuindu-și cum căcărezele iepurelui, ca niște picături tari și mizerabile, i se rostogoleau din anus. Fața lui Miyu s-a desfigurat din cauza dezgustului. Limba cehă se rostogolea în timpanele ei, koro-koro, dându-i o amărăciune ca și cum ar fi mestecat o gânganie puturoasă. După câteva zile, săptămâni și luni, pronunția și vocabularul lui Ando s-au îmbunătățit, iar ceha lui a început să sune mai sofisticat. Dar căcatul, chiar dacă devine sofisticat, tot căcat rămâne, iar ecoul nesuferit invada zilnic urechile lui Miyu.

În mod neașteptat, Miyu și-a dat seama că își mișca buzele automat, încercând să imite vocea lui Ando din cealaltă cameră. Nu înțelegea ce spune, dar când a obținut acea iluzie a limbii cehe, a fost ca un denunț pentru ea, și nu și-a putut opri mișcarea buzelor. I se părea că își aude propria voce, joasă și guturală, ca o bucată de carne îndesată pe gât. Și ecoul se suprapunea peste vocea abominabilului tată, care era pițigăiată, fără nicio demnitate bărbătească, transformându-se apoi într-o blasfemie verbală pentru mama ei, și s-a temut că s-ar putea metamorfoza în tatăl ei.
Și Ando i-a vorbit lui Miyu, când încerca să doarmă:
– Prietenul meu mi-a trimis un roman ceh. Asta citesc acum, e foarte interesant. Protagonista e o bătrână care crește plante medicinale, și autoarea descrie cum face asta, cu câtă eficacitate etc. Tot timpul! E ca o colecție de eseuri botanice. Dar ceea ce transpare de aici e viața vivace, bogată a bătrânei. Vocabularul și gramatica sunt greu de urmărit, dar mă bucur să citesc.
Ando a râs și în acel moment Miyu i-a transmis în gând „Sinucide-te!”.

Când s-a întors în sufragerie, a văzut că Ando continua să aibă capul în farfuria cu spaghete. Deci era mort cu adevărat. A fost martoră la asta, dar din cauza violenței nu era capabilă să reacționeze. Miyu a luat lapte din frigider și l-a turnat în ceașca galbenă cu o pasăre albastră, pe care a ținut-o trei minute în cuptorul cu microunde. După ce-a adăugat puțin vin roșu, s-a așezat pe canapea și a început să bea. Căldura îi inunda treptat corpul, iar conștiința îi levita de parcă ar fi avut o intoxicație subtilă. S-a așezat într-o poziție confortabilă și s-a masturbat, apoi s-a dus în dormitor și somnul i-a venit rapid.

În vis, Miyu se afla într-un bar mic și rustic, ai cărui pereți, acoperiți cu lemn vechi lăcuit, aveau un miros acrișor. La televizor se juca fotbal, un poster cu Juliette Binoche, pe care Miyu o detesta, era pe un perete. Oamenii din jur erau evident de albi, cu fețele de un roșu arogant, probabil din cauza alcoolului. Brusc, o bere i s-a pus înaintea ochilor. Se vărsa din halbă în mod obscen, ostentativ, iar chelnerului nu-i păsa de asta. Miyu a băut-o și a fost ucigător de caldă. Auzea vocile bărbaților, cumva o japoneză rostită de niște actori care ar fi dublat dialoguri în engleză într-un film de la Hollywood, atât de pompoasă încât suna ciudat. După ce-a ascultat o vreme, i-a venit în minte comparația cu căcărezele iepurelui. S-a forțat să bea toată berea și să fugă din bar.
Un cer cenușiu ca un cadavru, ceață intensă ca un amalgam de pori otrăvitori. În această atmosferă posomorâtă, Miyu se plimba cu ezitare spre un loc unde se ridicau niște case simple și împrăștiate, pe ale căror pereți existau găuri încadrate de mucegai. S-a gândit că s-ar prăbuși imediat ce ar avea loc un cutremur. În mintea ei, ăsta era un peisaj tipic „satelor de la țară din estul Europei”, cu toate că nu fusese niciodată acolo, fiind mândră de condiția ei de om urban, care n-a depășit des zonele urbane precum Tokyo sau Chiba.
Peisajul era o ficțiune compusă din fragmente de filme din estul Europei pe care le văzuse. Scărpinându-și abdomenul, Miyu și-a ridiculizat imaginația, iremediabil de săracă. Atunci a observat, în timp ce se plimba, câte o cutie conică și mică agățată de ușile caselor. Pe ușa a celei de a șasea case exista o cutie violetă. Apropiindu-se cu interes, a întins mâna spre ea, dar o insectă a zburat de sub capacul cutiei și i s-a zdrobit de retină. Miyu a început să fugă.
În timp ce se îndepărta și încerca să-și controleze pulsațiile incoerente, a auzit un hohot dinspre ceața densă. După ce a înaintat cu suspiciune, a găsit un bărbat întins pe pământ. Era Jan, tatăl ei. Miyu nu i-a uitat niciodată nasul uriaș, umflat și stafidit ca o roșie putrezită. S-a gândit că a fost lovit de o mașină, dar el continua să respire și avea întipărită o fericire leneșă pe fața roșie, scoțând un bâzâit optimist care a făcut-o pe Miyu să simtă amărăciune în gură. A observat că lângă bucata de carne numită Jan era o piatră de mărime medie. Atrasă de aceasta, s-a apropiat încet și s-a uitat la ea, la culoarea ei albicioasă, și a ridicat-o cu curiozitate. Deși arăta ca o piatră oarecare, părea să crească treptat în greutate în palma ei, și a simțit cum partea întunecată a pietrei o mușcă. Din spațiul dintre palmă și piatră a început să curgă sânge gros, c-un sunet ca gobo-gobo. Miyu a încercat să arunce piatra, dar nu a putut. Aceasta intra mai mult în carne, și dinspre ea s-a auzit un cuvânt, asemănător cu sunetul scos de iepure când se cacă. În timp ce cuvântul se repeta fără încetare, Miyu a înțeles ce însemna. Fără nicio frică, a strâns piatra în palmă.

Și s-a trezit. Avea corpul cufundat în transpirație și era dezamăgită că fusese doar un vis. Dar atunci a observat, cu entuziasm, piatra gri din palmă. A auzit dinspre sufragerie un sunet care i-a încălzit sufletul. Strângând piatra, a ieșit din dormitor și a intrat triumfătoare în sufragerie, acolo unde Ando își ținea capul neclintit în farfuria cu spaghete. Miyu era deziluzionată că el murise cu adevărat. Și-a trecut degetul arătător peste marginea farfuriei și a lins sosul delicios. S-a uitat la ceafa lui Ando și s-a rugat.
Trezește-te, trezește-te.
Miyu și-a mângâiat coapsa cu piatra.
Și te voi ucide.

Tettyo Saito

Tettyo Saito s-a născut în 1992, în prefectura Tiba, Japonia. A studiat literatura japoneză la Universitatea Meiji din Tokyo. După terminarea universități, a început să studieze limba română, datorită filmului românesc „Polițist, Adjectiv” al lui Corneliu Porumboiu. După 5 ani, visul său s-a împlinit, a reușit să devină scriitor în România. În Japonia, este critic de film și literatură.