Sacoșa de la Mega

O femeie a scris o povestire despre un amor nebun. În clipa în care a pus stiloul pe hârtie, s-a gândit să adauge în povestea ei un poem mâzgălit în joacă pe fila unei agende, într-o zi de toamnă. Coperta agendei o ispitise fără să-și dea seama, cu pisica ei cu perucă și bentiță în stilul anilor ’80, care făcea gimnastică la nesfârșit, pe toate filele.

Prosopelul pentru secundele de după sex
Măsoară iubirea noastră în mililitri.
L-am azvârlit într-o dimineață
Într-o gaură neagră
Care mă ducea într-un univers alternativ.
Aici, în acest univers neprihănit, o femeie și un bărbat își scriu pe Tinder
Până când degetele încep să doară, iar unghiile zgârie ecranele.
Dar măcar au despre ce să își vorbească (a se citi: scrie) cu ajutorul ecranelor tactile.
Swipe right
După atâtea atâtea femei care i-au dat lui swipe left, se gândește Michael.
A obosit să-și caute perechea online.
Zeul Tinder i-a rezervat o surpriză.
Ce norocos e că a găsit-o pe tipa asta cu bagaj emoțional
Înalt cât clădirea de birouri cu unșpe etaje
Din cartierul Rahova.
Clădire acvariu. Un nume de poartă verde.
Dar ea e femeia lui Michael și o iubește
Pentru că îi face cafeaua în fiecare dimineață
Și îi pregătește micul dejun.

Asta este atmosfera care descrie relația dintre Florence și Michael.
Nu a fost o poezie ușor de scris, pentru că însemna ca femeia pe nume Florence să aștearnă pe hârtia unei agende cu pisici o bucată importantă din ea, din sufletul ei eliberat de bagajul emoțional. Ceva – nu știe nici ea ce – a determinat-o până la urmă să scrie această povestire la miezul nopții, în prima săptămână a lunii februarie, într-o bucătărie din zona Diham.
Femeia a scris despre relația ei cu Michael și, din când în când, a tăiat cuvinte și a rescris pasaje, a reformulat unele fraze. A folosit stiloul mov pe care el i l-a dăruit de Valentine’s Day, chiar dacă a făcut gestul cu zece zile înainte de sărbătoare.
Relația lor a evoluat, scria femeia, precum cafeaua din cana de pe măsuța galbenă pe care au cumpărat-o împreună de la Ikea, însă Florence a înțeles că au devenit mai maturi împreună, odată cu trecerea anilor. Au evoluat asemenea lichidului cu cofeină care le-a transformat diminețile în acel ceva doar al lor, cum e sacoșa de la Mega Image, pe care el o numește, în glumă, sacoșa familiei Toader.
La început, când abia își făcea curaj să iasă la date-uri cu Michael de teamă să nu sufere din nou, mai ales că mama ei îi spusese să nu se atașeze de un bărbat pe care nu îl cunoaște, Florence își punea mult lapte și două lingurițe de zahăr în cana cu cafea. Acum preferă să consume lichidul la fel ca el. Amândoi adoră să bea cafeaua neagră, simplă. Fără niciun adaos din exterior. Un lichid pur care le ajunge în vene, în creier, în inimă. Așa este și relația lor, fără nimic artificial, creată după o rețetă știută doar de ei. Este o relație râșnită exact atât cât trebuie, ca să nu le rămână fragmente de boabe blocate între mecanismele trăsăturilor personalităților lor diferite.
Acum femeia a făcut o pauză de la scrierea povestirii și i-a adus de dimineață cana cu cafeaua neagră, fără zahăr, în care s-a strecurat un fir de păr de la motanul portocaliu. L-a scos cu o linguriță, iar relația a mers mai departe, cu păr de pisică în orice ungher al apartamentului.
S-au mutat împreună de patru ani și și-au găsit ritmul propriu între timp, chiar dacă iubirea lor plutea într-un vas Petri pe care ea îl analiza și îl punea sub un microscop în fiecare secundă de îndoială. Era o iubire învăluită în firele de păr ale motanilor portocalii adoptați într-o vară, pentru care au plătit 20 de lei. Un gest simbolic.
Șase ani de iubire, dintre care aproape cinci petrecuți într-o atmosferă precum curba lui Gauss: au trecut peste moartea primului lui motan gri tărcat într-o dimineață senină de mai, au învățat tabieturile fiecăruia și au învățat să și le respecte și au descoperit că cele mai plăcute momente sunt cele în care stau unul lângă celălalt în pat, la lumina veiozelor, citind cărți sau e-book-uri, respirând la unison, cu câte un motan la picioare pe patul king size.
A început povestirea cu câteva versuri, însă acum Florence și-a dat seama că textul nu are în miezul său un amor nebun, așa cum și-ar fi dorit să aibă. Ce este, de fapt, un amor nebun? Relația despre care a scris era prea cuminte, fără sare și piper. Era relația care avea loc într-un univers alternativ, nu a uitat nicio clipă asta.
Iată cum s-au petrecut lucrurile în acel univers alternativ:
Un bărbat pe nume Michael a dat swipe right, o femeie pe nume Florence a acceptat și a folosit același gest pe ecranul tactil, s-a deschis astfel căsuța de chat – o punte virtuală pe care au folosit-o pentru a-și scrie o vreme pe Tinder, au ieșit la o întâlnire într-o seară de ianuarie în care străzile orașului erau acoperite de polei. Au avut o relație de aproape trei ani, însă a venit o zi în care între cei doi a izbucnit o ceartă demnă de definiția unui amor nebun.
Conflictul s-a născut, de fapt, în momentul în care el a spus ceva grav despre unul dintre părinții ei. Femeia și-a pus geanta pe umăr, a luat o sacoșă de rafie de la Mega, și-a încălțat sandalele negre și a ieșit pe ușă. Bărbatul a rămas în sufragerie, în fața calculatorului, pe scaunul de birou pe care motanii își ascuțeau zilnic ghearele, pe când femeia a gândit și a întors pe toate fețele decizia de a nu se mai întoarce. S-a întrebat dacă ar mai avea la ce să se întoarcă. A lăsat decizia la înmuiat în vasul Petri, iar picioarele au purtat-o pe un drum pe care l-a mai făcut și cu alte ocazii. Ea și-a tot repetat în minte, în timp ce traversa intersecția, cuvintele aparent simple pe care el le-a rostit. Parcă i le-a imprimat cu un fier încins în neuronii obosiți de la atâtea certuri și discuții. Nu putea să-l ierte pe bărbat pentru ceea ce a spus despre mama ei.
Aici ar putea fi finalul povestirii, pentru că acesta a fost cel mai nebunesc lucru pe care l-a făcut femeia în toți acești ani. Ea și-a repetat că în orice caz, în după-amiaza aceea, aveau de gând să meargă împreună la cel mai apropiat Mega, să facă cumpărături. Și-a pus nenumărate întrebări dacă merită sau nu să închidă definitiv ușa metalică în urma ei. După ce și-a amintit în drumul ei spre Mega că s-au certat dintr-o prostie, chiar dacă cuvintele lui au durut-o, Florence a mai înțeles un lucru: nu a fost nici prima și nici ultima lor ceartă la cuțite. Așa că decizia în privința viitorului relației îi aparține doar ei.
În același univers alternativ, femeia a intrat în Mega, a cumpărat piept de pui feliat și dezosat, morcovi, ceapă, ardei gras și alte ingrediente pentru supă, chiar dacă încă era furioasă pe Michael, încât l-ar fi bătut în clipa aia cu fiecare produs din sacoșa de cumpărături. S-a întors în apartamentul lor, iar bărbatul a așteptat-o tăcut.
Femeia este aproape de sfârșitul povestirii, sacoșa de la Mega a fost golită și împachetată, apoi așezată în sertarul cu zeci de pungi din plastic refugiate din alte supermarketuri. Florence, deși a așezat produsele în cămară și în frigider, nu l-a privit nici o secundă, nu i-a adresat niciun cuvânt. Nu mai are rost să scrie în povestire că era mânioasă pe cromozomii lui Y de Capricorn încăpățânat care erupea precum un vulcan. A scos telefonul mobil din geanta maronie, și așa și-a dat seama că avea un mesaj necitit de la el, pe Facebook Messenger: „Pisoi, te rog, vino acasă. Nu vreau să ne certăm”. Tragedia a fost evitată. El a făcut primul pas spre împăcare, doar că ea nu a văzut mesajul. Nu mai avea niciun sens să se simtă mândră, acum că a decis și că s-a și întors. Bine că s-a dus doar până la Mega. Un drum scurt, de zece minute. Ce aventură nebunească: să te cerți cu iubitul și, pentru a te calma, să te duci la cumpărături, trântind ușa în urmă. Povestirea s-a încheiat în acest univers alternativ. Femeia și-a dat seama că a dobândit un alt tip de încredere în sine, dată de experiența din relația pe care a continuat să o aibă cu bărbatul.

Florentina Ionescu

Am absolvit Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, iar în prezent lucrez la un ziar săptămânal pentru comunitatea medicală din România. Am câteva proze scurte publicate în Revista de Povestiri în 2020. Am copilărit într-un sat situat la 40 de kilometri de București, iar Capitala m-a adoptat în 2002. Am încerc să redau în textele pe care le-am scris măcar o mică parte din atmosfera de la sat și din poveștile pe care mi le-au spus cei dragi. Îmi doresc să creez personaje autentice, păstrând câteva trăsături de la oameni dragi mie, care m-au marcat în copilărie.