La Lădești

Era un câmp deschis și lipsit de griji. Ni se rupea la propriu și la figurat. Roxana bea din paharul meu, văru-meu se uita la noi și înghițea-n sec. Vântul adia plăcut, și ne apropiam de anul 2000. Mirosea frumos. Asta era tot ce conta la optsprezece ani. Fericirea punea stăpânire pe noi și vântul sufla impasibil.
Ne uitam unul la altul. Alexandru era un tip mai mare cu doi ani, un tip foarte mișto, lucra la Petrom pe vremea aceea. O fire pozitivă. Nu era pretențios, slab, cu ochii puțin bulbucați și când purta tricou, avea sfârcurile proeminente pentru un băiat. Dar în rest, era glumeț și pus pe șotii.
Într-o seară am fost la o chermeză-n zonă, și l-am văzut cum dansează cu o grăsuță, mult prea grăsuță pentru gusturile oricui, de fapt cuvântul ,,grăsuță” era prea blând. Pe deasupra avea și o mustăcioară, o față inexpresivă și searbădă. Pot spune că pentru o fracțiune de secundă, m-a dezamăgit, dar faptul că l-am văzut fericit, dansând în jurul ei ca-n jurul unui totem, m-a liniștit, abia, mai târziu, mult mai târziu, am înțeles cu adevărat, sensul comportamentului său dubios. Când fata această grăsuță stătea întinsă pe burtă, dezbrăcată, în plină noapte, cu o lună cât un buric, cu ochii închiși și înfundați în iarbă, am înțeles ceea ce făcea Alex de fapt…
Nu eram rude de sânge, eram rude prin alianță. După ce tatăl meu a murit într-un accident la locul de muncă, mama s-a recăsătorit. Alex, de fapt noi îl strigam Săndel, era fiul fratelui mai mare al tatălui meu vitreg. Săndel era mai aiurit, așa de felul său, dar un băiat bun, pe care te puteai baza la nevoie. Nici prin gând nu mi-a trecut că ar fi putut fi în stare de așa ceva.
Am hotărât să mergem la un chef în satul Lădești, la zece kilometri de localitatea bunicilor mei vitregi, Dozești. Treceam un deal și scurtam distanța cu mult. Treceam dealul noaptea și chestia asta era palpitantă, pentru că întunericul de la marginea pădurii era plin de surprize și ne ridica adrenalina la maxim.
Când am ajuns la locația cu pricina, era aglomerat. Boxele imense bubuiau neobosite. Am luat ceva de băut și am stat mai mult pe afară cu Roxana. Mai târziu ne-am retras într-o grădină din apropiere, o mică livadă. Ne-am întins pe jos, într-un loc uscat și ne-am dezbrăcat. Lătrau câțiva câini mai încolo. Roxana se mișca frenetic cu părul răvășit și tulburat ca o pădure. Când, deodată am auzit pași în capătul celălalt al grădinii și voci. Ne-am oprit și i-am zis Roxanei să mă aștepte acolo. Era o tipă timidă, fără prea mult curaj, o fată frumoasă, dar opacă și m-a ascultat speriată. Am mers tiptil, cu grijă, să nu fac mult zgomot. Și dincolo de gardul de sârmă am zărit două siluete zvârcolindu-se pe jos. Un cuplu. Băiat și fată, vorbeau în șoaptă:
 Pune mâna, încet, așa…Nu te grăbi! Săndel, ușor, da!
 Am înțeles, nu trebuie să repeți…
 Așaaa! Aaah!…
 Mă lași și pe mine acum deasupra, ca omul?!
 Nu mai poți așteptaa puțin!…Te rogggg!
Și l-am văzut mai bine la lumina lunii. Întregul său chip era schimbat. Orbitele osoase ieșiseră mult în decor. Nasul se dilatase peste măsură și ochii aveau o strălucire nefirească. Nările lărgite păreau mai degrabă nări de porc. Țesuturile se umflaseră din ce în ce mai mult. La lumina lunii, siluetele lor păreau păpuși trase de sfori de degetele uriașe ale întunericului, iar Săndel cu mâinile sale hiperplaziate apuca trupul puhav al partenerei sale ca pe o jucărie de pluș, ușoară și înmărmurită. Totul părea un joc ieftin de circ ambulant, fără spectatori și scabros. Luna pe jumătate, tăiată parcă de o katana, mângâia creștetul vărului meu și vântul se pornise dintr-o dată, în rafale scurte și puternice. Din poziția mea de la nivelul solului, formele lor luau o conotație și mai pronunțată, cu laturi grotești și zgomotele lui, abia percepute de un auz fin, grohăituri subtile ieșind odată cu expirațiile din ce în ce mai numeroase. Undeva, la o aruncătură de băț, lipit de o claie de coceni, stătea un câine legat și el, la rândul său, speriat, cu o privire nevinovată. Imaginea mi-a rămas multă vreme impregnată-n creier. La o reflexie mai clară a lunii am văzut cum vărul meu o ținea de păr pe partenera sa și îi mușca urechea, cu dinți mult mai mari, depășind linia surâsului cu cel puțin doi centimetri, cu forme conice, cu canini de felină, ascuțiți. În loc să țipe, partenera lui râdea într-un fel nevrotic, cu capul pe spate, de parcă urechea mușcată i-ar fi provocat, mai degrabă, plăcere. Un țipăt scurt și-a lăsat-o să cadă pe pământul acoperit de iarbă, ca pe un sac de cartofi. Un zgomot scurt al unui corp gol, lipsit de viață, greoi și lipsit de motricitate. M-am lăsat mai în jos, de teamă, s-a uitat în direcția mea cu ochii incredibil de mari, cu pupilele dilatate, de un negru strălucitor. Am închis ochii și mi-am lipit fața de pământul fără miros. Auzeam cum molfăie, cum rupe cu dinții săi mari, bucăți de carne din trupul fără suflare al prietenei sale. Și nu puteam ridica privirea din pământ, de frică. Încercam să-mi imaginez că totul este doar un vis urât și atât. Că totul fusese o simplă fantasmă a minții mele, dar sunetele nu dispăreau și Săndel sfâșia în continuare carnea ca un lup.

Ionuț Manea

Născut la 20 mai 1981. Premii literare -proză scurtă și poezie-(2017-2019)-I-Sadoveanu, Moștenirea Văcăreștilor. Volumul de debut: „ Confesiunile Maestrului Păpușar” – proză scurtă- publicat la editura Tracus Arte (2020). Prezent în Nume de cod: Flash fiction. Antologie Literomania., Ed. Paralela 45.