Pușcăria

Tata era draibăr, bunicul fusese și el draibăr și nu m-am gândit niciodată că aș fi putut fi altceva, fiindcă în neamul nostru nu erau pungași de rând și nu curgeau zdrențele de pe noi ca de pe alții. Draibărul e un spărgător dintre cei mai dibaci, nu orice șplingar ajunge la rangul ăsta. Bunicul începuse ca ucenic la un cazangiu și își uimise meșterul cu priceperea lui pentru lăcătușerie. Nu făcuse școală deloc și nu putea să citească, nici nu știa ce înseamnă cilindru, camă sau contraplacă. Dar era de-ajuns să vadă o dată o încuietoare, chiar și stricată, ca să îi priceapă dichisul. S-a aflat îndată de aplecarea asta, l-au căutat câțiva faraoni care aveau des nevoie să deschidă lucruri ce nu erau ale lor și bunicul n-a prea mai avut vreme de cazangerie. A câștigat mulți bani, a stat și prin pușcărie, după aceea taica i-a călcat pe urme. Când unul era închis lucra celălalt să hrănească tot neamul. În lumea asta am deschis ochii.
Cred că aveam vreo opt ani când l-au umflat iarăși pe taica, tot pentru o spargere. Nu l-au putut dovedi cu nimic, nu țineam acasă lucruri săltate de la mușterii, pentru asta aveam tăinuitori. Nici la locul spargerii nu găsiseră presarii vreo urmă. Dar l-a turnat un șesar care îi ținuse spatele, un ofticos care se lăudase după aia în toate părțile zicând că el a dat lovitura. Flașnetarii presarilor au prins de veste, au dat raportul mai departe, garda l-a înhățat pe gurist și când a început să încaseze a dat tot pe goarnă. Ne-am trezit cu potera noaptea acasă, au răscolit prin toate ungherele, nimeni n-a recunoscut nimic, dovezi nu s-au găsit și mama i-a blestemat până au început să li se zbată ochii. Până la urmă însă tot l-au închis pe bătrânul, doar pe mărturia papagalului ăluia coclit.
I-au dat patru ani, s-a mai adăugat un rest pe care-l avea neispășit după o liberare condiționată și am cam făcut foamea un timp fiindcă bunicul ruginise și se mișca mai greu. Dar a venit o amnistie și numai ne-am trezit cu el acasă într-o seară de-am crezut c-o să înnebunesc de fericire când a intrat pe ușă.
Numai că taica se schimbase la pușcărie. Nimerise în celulă cu unul care fusese pe vremuri grangur în armată, din ăla cu epoleți desenați și pe maieu. Îl băgaseră la academie pentru omisiune de denunț, fugise un prieten de-al lui din țară și organele se opăriseră, cineva trebuia să plătească. Ei, poraliul ăla l-a îmbrobodit pe tata. Cică îi vorbise mereu numai cu „domnule Molocea”, povestiseră împreună câte-n lună și în stele, îi băgase taicăi în cap o grămadă de prostii despre demnitatea ființei umane și cum trebuie să trăiești o viață cinstită nu de frica gherlei, ci fiindcă un bărbat trebuie să aibă onoare. Toate astea ni le-a spus bătrânul în prima săptămână după ce s-a întors acasă. Noi am crezut că i s-au zdruncinat creierii de la bătaia pe care-o încasase pe-acolo și că o să-i treacă după câteva beții. De băut, ce-i drept, a băut ca o sugativă, însă doar în bârlogul lui: poraliul îi spusese că demnitatea aia a bărbatului nu cadrează cu dormitul prin șanțuri. Așa că taica se pilea acum numai la el în bujdeucă, nu voia să-l vadă mahalagiii noștri torpilat. Te durea mintea când auzeai ce tâmpenii îi intraseră în diblă.
După aia lucrurile s-au încurcat rău de tot fiindcă nu mai voia să meargă la paradeală. A zis că se lasă de juleli, vrea să fie lângă ai lui și să doarmă liniștit. Sectoristul nostru i-a găsit de lucru la un atelier de tinichigerie. Așa era atunci, îndată după liberare venea milițianul acasă și te băga în câmpul muncii iar dacă nu voiai să mergi te umflau iarăși pentru vagabondaj. Taica oricum s-a dus de bunăvoie, chiar se hotărâse să se facă om cinstit, râdeau toți pretenarii de mine că ne-am dat cu botaniștii. M-am bătut cu ei până ne-am umplut de borș, eu am fost mereu pentru familie și nu răbdam să fim luați la mișto. Dar ce-a fost mai rău abia urma.
Taica a zis să mergem toți la școală. A fost jale în casă, eu și cu frate-meu am și fugit vreo săptămână și am dormit într-un pod prin vecini. Dar de scăpat n-am scăpat. A trebuit să facem baie în albie în fiecare duminică seara, să ne înțolim cu ce găseam mai bun și să ne ducem la școală, unde eram cu doi ani mai mare decât colegii mei de clasă. Cât îl ținuseră pe taica la țuhaus nu dădusem pe la seră și rămăsesem repetent. Învățătoarea s-a străduit cu mine, a zis că nu-s băiat prost și că o să-mi prindă bine școala, dar mă simțeam ca un pițigoi în colivie.
Cel mai mult a suferit mama. Taica n-o mai bătea nici când se tămâia bine de tot. Înainte venea ciobit acasă și ne lua pe toți la rând. Fiind foarte milos, în fete numai se făcea că dă, băieților le cardea două-trei palme iar grosul îl încasa mama. După ce s-a întors din pușcărie își lua seara clondirul, se făcea pulbere, scuipa în sobă și înjura iar după aia se culca liniștit, cel mai adesea lângă pat fiindcă zicea că amețește la lojă. Mama era înnebunită. S-a dus la toate babele să le întrebe ce-i de făcut, dacă nu o bate înseamnă că nu o mai iubește, oare și-a găsit pe alta?! Biata de ea, se gândea că rămâne singură cu toată liota și sărmana chiar se măritase din dragoste, amenințase că fuge de-acasă dacă nu o dau ai ei după taica. O zvântase bunicul în bătaie că voia să se mărite cu băiatul unui cazangiu venetic dar până la urmă o lăsase, ca să nu se întâmple vreo rușine.

Ajunsesem, vasăzică, nici cal nici măgar: eram băiatul lui Molocea draibărul dar mergeam la școală ca un fraier cu cioc, de învățat să descânt broaște nici nu putea fi vorba că m-ar fi rupt taica dacă mă ginea, bani nu aveam, fetele chicoteau când mă vedeau cu terfeloagele în spinare iar bunicul se plângea la toată mahalaua că i se stinge meșteșugul. A trebuit să învăț opt clase până ce taica a zis că ajunge și m-a luat cu el la tinichigerie. Acolo mi-a plăcut, nu mă plăteau cine știe ce dar fiecare para prindea bine că acasă eram mulți și trăisem dintr-o singură leafă. În zilele când nu stătea taica geană pe mine am început să prind un pic de lăcătușerie de la un fante care avea pe mână strungul atelierului. Mi-am dat seama că nu-i greu deloc, se vede că-l moștenisem pe bunicul. Mi-am făcut și niște scule cu care m-am antrenat un pic la desfăcut încuietori, numai așa de distracție. Când le înțelegi dichisul și vezi ce ușor e să operezi, te minunezi cum de nu se fură tot pe lumea asta.
Eram încă un lache, asta-i sigur, și mă ardea să arăt că nu ne-am înmuiat toți din neamul lui Molocea. Aveam prin vecini câțiva alpiniști, ăștia-s cei care saltă lucruri din balcoane sau prin ferestre lăsate deschise, ciumeți care n-au curaj să dea față cu mușteriii. Când recoltau câte o cutie mai arătoasă mi-o aduceau mie să le-o deschid în loc să pună dalta pe ea. Le făceam o cheie potrivită ca să poată vinde cutia mai departe, după ce o goleau. De obicei îmi lăsau niște firfirici dar măcar îmi făceam firmă, nu se mai uitau pretenarii la mine ca la un gâscar.
După aia au început alții să-mi aducă seifuri din acelea mici cărora noi le zicem lefterii, cutii de tablă pe care le țin fraierii prin dulapuri crezând că-i apără de hoți. Încercaseră unii să le taie cu flexul și afumaseră tot ce se găsea înăuntru, dacă erau pițule se întâmplase să ia și foc, ieșeau mai bine să le aducă la profesor ca să le descânt. Și-ntr-un final m-am lipit de niște hiene care mă luau cu ei la paradeli. Când mă gândesc la ce-am adunat îmi dau seama că n-a meritat. De multe ori pontul era sleit și lucram pe sec. Iar partea mea era oricum cea mai mică, grosul îl luau pașa și bătrânii.
Ne-au prins, bineînțeles, și încă dintr-o prostie. Mersesem să operăm un depozit destul de ochios. Ne-a văzut un vecin când am sărit gardul, a sunat la gardă și ne-au săltat ca din oală. Eu am avut noroc că nu intrasem în bârlog: descuiasem o ușă din spate, anesteziasem țipătoarea electrică și ieșisem înapoi în stradă ca să stau de caraulă. N-am apucat să mă roiesc la timp, mi-au sărit în spate și m-au întins pe caldarâm, abia am apucat să arunc geanta cu scule într-un boschet. I-au cules imediat și pe ceilalți. Au chemat după aia regina nopții cu girofarurile aprinse ca să afle tot cartierul că gaborii veghează la liniștea cetățenilor; și ne-au luat la prăvălie, unde până să ne întrebe ceva ne-au umflat boturile fiindcă le stricasem somnul.
N-am vrut să declar nimic. M-au scos la confruntare și acolo am aflat de ceilalți că și-au recunoscut vina. Dacă ți-au servit flagrantul oricum nu scapi. Așa că hienele au dat-o în marghioleală gândind că poate la județ o să le scadă ceva pe motiv că „inculpatul recunoaște și regretă fapta”. Mie unuia mi se încleștaseră fălcile. Știam că am comis-o și că o să dau față cu taica.
Procurorul s-a distrat cu mine, i-a pus pe caralii să mă afâneze cu niște palme, după aia a căutat prin hârțoagele lui și când i-a găsit pe bătrânii mei printre chiriașii vechi a fost distracție maximă. Mi-a spus că ori recunosc, ori mă bagă într-o celulă de fagotiști să mă facă ăia cadână. S-a și ținut de cuvânt dar n-am pățit nimic, se știa că-s de-al lui Molocea, nu s-a atins nimeni de mine. Când a văzut că mă încăpățânez, călăul a scos artileria: a spus că îl bagă și pe taica la apă pentru complicitate, că dovezi se găsesc și că un pârnăios ca el n-o să aibă nici o șansă, îi dau patrafirii pe puțin zece ani.
M-am speriat și eram gata-gata să recunosc doar ca să nu pățească taica ceva. Dar iarăși mi s-au încleștat fălcile, așa se întâmplă dacă te apuci de treburi pentru bărbați când tu ai caș la gură, bine că nu m-a umflat plânsul. Procurorul a scris țidulă să-l aducă pe bătrânul. Ne-a pus împreună pe o bancă și-a început mieros, ca o dalilă bătrână, că el ar vrea să ne ajute dar și noi trebuie să cooperăm cu justiția, mucosul o să scape ieftin dacă recunoaște, legea penală e blândă cu cei aflați la prima abatere. Iar dacă nu, intrăm amândoi la pension și taica o să ispășească și ce avea din urmă. După aia ne-a zis că ne lasă să vorbim în liniște, că are încredere în înțelepciunea bătrânului să-mi bage mințile în cap, și-apoi a ieșit pe ușă cu rânjetul lui de penalistă adunată dimineața din gară după ce-o frecaseră un vagon de soldați.
Am rămas cu taica pe banca aceea. Eu eram în cătușe, el își ținea în mâini pălăria neagră, cu boruri mari de fetru. Se uita înainte și nu zicea nimic. Așteptam să înceapă să vorbească și îmi venea să intru în pământ, aș fi vrut mai degrabă să mă bată și el, ar fi fost un lucru de înțeles și m-ar fi umilit mai puțin. Până la urmă a dat cu mâna pe sub mustață, scurt, de două ori, și-apoi a pus-o pe umărul meu:
– Nu recunoști nimic.
Asta a fost tot. S-a întors călăul, ne-a întrebat ce și cum, noi am tăcut. Ne-a amenințat, după aia ne-a făcut iar promisiuni, apoi iar ne-a amenințat. Până la urmă și-a ieșit din pepeni, ne-a înjurat cum i-a venit la gură și a chemat hingherul să mă ducă înapoi în celulă. Abia la proces l-am văzut iar pe taica: era în sală, îl lăsaseră în pace.
Am avut o avocată din oficiu. Era o jumate de buletin cu tot cu tocuri. Venise să mă vadă la preventiv, îmi spusese ce scrie în dosar, îmi ceruse să-i dau numele unor prieteni ca să-i cheme să pună mărturie pentru mine. Nu i-am dat nimic, n-aveam încredere în ea. Eram sigur că intru la bulău pe termen lung. Dar fătuca a făcut un scandal monstru în sala de judecată, s-a luat de procuror care era cât malul, i-a zis că tot dosarul e pe circumstanțiale, că sunt un cetățean model, salariat de la 16 ani și că am fost arestat doar fiindcă m-am nimerit unde nu trebuia când nu trebuia. Caraliii găsiseră geanta cu scule în boscheți dar nu s-a putut dovedi că e a mea, deși ei s-au jurat că m-au văzut când am aruncat-o. Atâta bibilică avusesem cât să nu las parafă pe fiare, adică amprente. În fine, avocata a dat cu trompeta până a nădușit și a cerut judecății să mă pună în libertate fiindcă altfel s-ar fi chemat că justiția a fost siluită. În viața mea n-am văzut pe cineva care să se zbată atât pe gratis.
Patrafirii aveau niște fețe de șpileri și nu păreau că se lasă ușor aburiți. Când s-a ajuns la sfârșitul procesului și s-a trecut la citit facturile au început cu hienele, le-au dat destul să le treacă bronzul în timpul cât vor fi cazați pe cheltuiala statului. Pe mine m-au condamnat la timpul pe care îl ispășisem deja în preventiv, după care mi-au ținut o predică despre viața pe care o am înainte și despre îndreptare. Avocata stătea bățoasă lângă mine, cu țâțele ei cât prunele scoase în față de parcă voia să sară la bătaie și sunt sigur că datorită ei am primit o strigătură așa de blândă. M-am gândit de multe ori după aia că ar fi trebuit s-o caut și să-i mulțumesc, poate să-i plătesc ceva pentru cât s-a turat la proces, dar mi-a fost frică să mai dau ochii cu ea. Îi plâng de milă ăluia care-o fi luat-o de nevastă.
Mi-au dat drumul la scurt timp după aceea și am potrivit în așa fel lucrurile încât să ajung târziu acasă, nădăjduind să-l găsesc pe taica adormit. Nu știu dacă într-adevăr se băgase la soileală, oricum n-a ieșit din cașcarabeta lui așa că m-am chircit și eu pe o bucată de pat și-am așteptat răsăritul. Dimineața l-am auzit prin casă, după un timp am simțit cum mă scutură de umăr. M-am ridicat din pat, m-am îmbrăcat, am luat franzela și jumătatea de parizer pe care ni le pregătise mama și am plecat împreună la atelier. Pe drum n-am deschis niciunul gura.
La atelier nimeni nu părea mirat că mă vede. Meșterul ne-a făcut semn spre o rablă plină de rugină. Am luat polizorul să dau jos mizeria de pe ea, taica a început să ciocănească niște bucăți de tablă ca să înlocuim pragurile pe unde se mâncaseră de tot și asta a fost. O zi ca toate zilele.
Niciodată taica n-a adus vorba despre pușcărie. Nici n-am mai călcat pe-acolo. Unii au zis că-mi venise mintea la cap. Adevărul e însă că demonul nu s-a mai apropiat de mine. Nu mai simțeam nici o tragere de inimă să ajung draibăr. Pe mulți i-am auzit lăudându-se cu anii în care au stat la gros, cât au fost ei de ciumegi și cum burețarilor din cameră le tremurau izmenele să nu-i scoată la interval ca să-i boțească. De fapt la toți le e frică să fie iar ascunși, chiar și ălora care la gherlă au aflat prima oară în viață cum e să poți mânca de trei ori pe zi. Pușcăria are mirosul ei care-ți intră în piele, nu poți să-l uiți, uneori îl visezi noaptea. Nimeni nu vrea să-l simtă din nou. Dar pe mulți îi caută iarăși demonul și ei îi ascultă răsuflarea.
Îmi vine uneori în minte banca pe care am stat atunci împreună cu taica, eu cu mâinile încătușate. Nici locul, nici împrejurarea nu erau vreun lucru de fală. Îl văd cum își îndreaptă mustața, îi simt mâna pe umăr și-i aud glasul. Mi-a vorbit ca unui bărbat și acolo, pe scândura aia răpănoasă, am început să fiu unul. Sunt sigur că el, un bețivan neumblat la școală, a gonit demonul.

Mihai Popa

Am avut șansa să trăiesc în Iași înainte de a fi sufocat de vehicule și urbanism agresiv. Am copilărit într-un cartier vechi, neatins de sistematizarea comunistă și unde au locuit mulți dintre cei ale căror nume sunt astăzi indisolubil legate de literatura română. Iașul duminical avea încă aerul unui târg de la începutul secolului trecut și casele lui Pogor, Topîrceanu sau Creangă nu păreau atât muzee cât locuințele unor concitadini.
Acel aer s-a pierdut, sau l-am pierdut eu în timp. Încerc să-l recuperez scriind.