Centrul pentru reciclarea cuvintelor nespuse

– Radu, Alex și Ciprian, camera 113, pavilionul din dreapta. Nu fumați în cameră, da? La 8- micul dejun, apoi- evaluările pentru cei noi și repartizarea pe activități. La 14- dejunul, apoi vedeți ce mai stabilesc instructorii. Le mai explici tu, Ciprian, că le știi la fel de bine ca mine. A propos, e a patra sau a cincea reciclare?
Femeia le întinde cartelele albastre. E înaltă, iar în partea dreaptă a cămășii poartă un ecuson cu numele „Mara” și o steluță argintie în colț.
– A șasea, Honney! (Ciprian o sărută pe obrazul drept și îi ciufulește bretonul pieptănat impecabil.) Da’ nici nu disper, nici nu aplic pentru staff. M-am obișnuit cu drumurile ca țiganu’ cu coviltiru’; da’ și când m-oi oploși la căldurică, atunci să mă vezi! Cele mai frumoase felicitări de Crăciun, cu poze cu happy family ție ți le trimit, iubito!
Mara dă din mână a lehamite și le întinde câte un caiet.
– Jurnalul. Noi milităm pentru scrisul de mână, e mult mai eficient față de redactarea impersonală a unui text pe calculator…
– Honney, gata cu teoria, că îi instruiesc eu pe pifani. (Ciprian îi împinge spre ușă, trimițându-i Marei o bezea cu vârful degetelor.) Vezi că invitația la cafea e încă valabilă! Zâmbește cu toți dinții. Să nu îți pară rău dacă o ratezi, cică a șasea reciclare e cu noroc!

CRCN. Centrul de reciclare pentru cuvintele nespuse.
– „Cercen” sună ca naiba, le-a spus Ciprian în tren. „Cercel” ar fi mai fain, nu? Doar că nu știu de la ce am putea fura „L”
– „Lașe”. (Vocea lui Radu a sunat răgușit și metalic.) În urmă cu două zile, Ioana, adică „Entitatea” lui, îl anunțase că a hotărât să îl trimită în Centru.
– Dar am funcționat destul de bine până mai ieri. Îți amintești vacanța din anul întâi, când ai fost în Deltă cu gașca? Tot „te iubesc” i-ai spus și lui Mircea și a mers destul de mult relația…Și aia cu Vali, colegu’ de la contabilitate cu care te-ai cuplat în stagiatură…Bașca- împăcarea cu bunică-ta, când tot pe mine m-ai folosit. Ce naiba ți-a cășunat acum? Eu cred că tu ai o problemă, Ioana, nu eu!
Femeia l-a privit mustrător și a amestecat nervos în cafea. Mda, constata că, de când i se pusese pata pe colegul cel nou, era peste măsură de nervoasă. Nu doar cu el, sintagma banală „TI”, adică „te iubesc” pentru profani, nu mai comunica defel, dar nici cu multe alte cuvinte. Chiar remarcase, în una din discuțiile purtate cu colegii de dicționar, într-o seară, când femeia adormise, că mulți dintre ei sunt prăfuiți și anchilozați. Mda, lumea nu prea știe că sunt situații în care cuvintele capătă reumatism. Iar Entitățile, adică oamenii, sunt extrem de neatente în ultima vreme și preferă să folosească prea puține cuvinte. Ori să nu spună ce trebuie. În fine, prietenii lui știau deja de „cercen”, aflaseră de la alte cuvinte, ale altor Entități, de aia îl priviseră admirativ când au discutat despre hotărârea Ioanei.
– Și dacă nu pot fi reciclat? o întrebase atunci pe „Îmi pare rău”. Fata aia era plină de veselie și l-a bătut prietenește pe umăr:
– Asta să îți iasă din cap! Te faci bine cât ai clipi și să vezi ce haios o să fie când te întorci! Abia o să mă mai odihnesc și eu, că m-am cam tocit pe la coate…
– Las’ că arăți bine! a luat-o cu tandrețe de după umeri. Problema e alta: ce se face fără mine cât timp stau în Centru? Că doar nu e vorba doar de pletosu’ ăla din Cluj, ci și de maică-sa, de frate-său, de motan… Lor cum le mai spune că îi iubește? Îți dai seama cât o să sufere tanti Matilda? Și ce prăjituri bune face! Din alea cu cremă de lămâie… Pfff, să vezi ce supărat o să fie „Draga mătușii”! Și e nașpa, că e în vârstă și merita și el o bătrânețe tihnită… Clar lucru, Ioana asta o să stârnească o catastrofă cu ideile ei crețe!
– Poate au la Centru un modul de reciclare rapidă. (Fata îl privea rozându-și concentrată o unghie.) Și o să îi rugăm pe „Îmi placi” și „Îmi ești drag” să îți țină locul la nevoie…știu eu?
– Prostii! Ăla mic e zăbăuc, iar „Îmi ești drag” e anchilozat de vreo trei ani. În fine, văd cât de repede mă pot mișca în Centru. Să îmi ții pumnii!

Plecase în zori. Peronul era destul de plin și multe din celelalte cuvinte păreau la fel de încurcate ca și el. Din loc în loc, câte unul la fel de expansiv ca Ciprian, povestea despre experiențele avute de la ultima reciclare. Lui i se păruse simpatic faptul că primise nume. Adică, doamna de la casa de bilete îi întinsese cartonașul acela maro și îi urase „Drum bun, Radu!” Era logic să aibă nume; paria că pe peronul ăla erau cel puțin 3 duzini de „Te iubesc” ale altor Entități și ar fi fost imposibil de diferențiat. Lucrul fain era că „Cipriani” erau destul de puțini, semn că Centrul făcea totuși treabă bună. Și Alex era tot la prima vizită. Venea din Brașov. La el acasă era „Contează pe mine” și Entitatea lui cică știa să cânte la chitară.

– Noi, lașe? (Privirile lui Ciprian scăpărau negre sub cozorocul șepcii inscripționată „Dream Team”.) Ascultă, băiete, nici în glumă să nu mai spui tâmpenia asta! Lași îs ei, ăia de se pretind maeștri în mânuirea noastră! Ăia cu frici și complexe și prejudecăți, care ne îngroapă de vii și apoi își bocesc în pumni. ”Vai, vai, vai, dacă spuneam eu atunci chestia asta!!!” Da, deșteptule, dacă o spuneai nu mai ajungeam io în Batalionul disciplinar!
Vreme de două ore, în compartiment domnise tăcerea. Alex își înfipsese căștile în urechi, Ciprian butona nervos telefonul. El privise absent pe geam și răsfoise din vreme în vreme pliantul CRCN. Cuvinte zâmbitoare plimbându-se în parc, la ora de olărit, jucând volei. Îi era teamă pentru Ioana, trebuie să găsească o portiță să plece mai repede.

– Hai, copilași, ridicați-vă și râdeți la soare, că am venit la reciclare! Rimele mele sunt desăvârșite, iar agreabila mea prezență reprezintă marele noroc al existenței voastre mărunte! Îmbrăcarea și la masă, că acuși se termină sejurul și noi rămânem tot tembeli și handicapați! – Ciprian arborează un tricou vișiniu și zâmbește „colgate”. Chiar e simpatic, cu nasul lui de boxer și ochii mici și negri, mereu atenți.
– Adică avem un timp standard, după care plecăm? Alex devine brusc atent
– Da’ cum altfel? Reciclare rapidă și zboară, puiule, zboară! Ce se întâmplă după, mai vedem noi! Doar nu crezi că ne țin o sută de ani la pension! Cererea e al naibii de mare, chiar vorbeam cu Mara…față de acum 5 ani, când s-a înființat Centrul, acu’ sunt de 1300 ori mai multe dosare! De 1300 ori, frate! Să mor dacă înțeleg unde or să ajungă Entitățile astea!
Deci se poate întoarce mai repede la Ioana!
– Și….cam cât durează sejurul, Cip? mimează o regală indiferență în timp ce își înnoadă șireturile.
– Maxim o lună, cu tot cu taberele aplicative. Hai, nu mă mai trage de limbă, că nu vreau să îți stric surpriza! Alex, nu te mai moșmodi, că ratăm cacaoa cu lapte și biscuiții cu miere! Să mor io, biscuiții ăștia îs divini, merită să te întorci pentru ei!

„Dragă IPR,
Ar trebui să îți găsesc și ție un nume, așa ca de Entitate, ca să îți scriu mai ușor. Te superi dacă îți voi spune „Cris”? Este aici o fată, e „Te iubesc”-ul unei Entități despre care nu se mai știe nimic de vreo câteva luni. Cris a terminat reciclarea, dar cei din Centru nu mai au cui să o trimită și au început, se pare, niște proceduri complicate, ca să îi găsească pe cineva. Cris spune că e ca la adopții și ne-a povestit o mulțime de lucruri despre asta, cică Entitatea ei lucra la o direcție care se ocupa de copiii abandonați. În fine, Cris e veselă și îndatoritoare, ne-a luat sub aripa ei pe mine și pe Alex. Ciprian a râs, dar el e mai sarcastic prin definiție. Scriu rapid, că nici asta nu avem voie să facem. De fapt, staff-ul știe că fiecare dintre noi le mai scriem celor de acasă, dar oficial- e interzis. Cică ne deturnează de la reciclare. E interzis să rostim și numele entităților, dar, când rămânem între noi, eu, Alex și Cris uităm de regula asta. Pe entitatea lui Cris o cheamă Viktor, cu k de la kilogram, chiar așa. Pe a lui Alex o cheamă David și cântă la chitară. Și Alex e tot „Te iubesc”, a recunoscut până la urmă, deși se dădea „Contează pe mine”, ca să pară mai interesant. Știi ce e ciudat? Din cei 680, câți suntem în fiecare serie, mai bine de trei sferturi suntem „Te iubesc”. Cică ceilalți râd de noi, că suntem banali. Chiar Ciprian, care e un „Rămâi”, adică – e destul de rar, ne privește ușor disprețuitor. Despre reciclare nu am prea multe să îți spun: prima săptămână nu s-a petrecut nimic spectaculos, ne-au împărțit în grupe și am făcut diverse activități în comun. În fiecare zi avem două ore de „motivație”, în care ni se explică chestii filosofice despre puterea noastră. E destul de plictisitor și cam orwelliană atmosfera, dar poate mi se pare mie. Dispar acum, că trebuie să înceapă ora de sport. Ai grijă de Ioana și de restul găștii!”

– Radu, vino repede, că e de rău!
Cris vorbește precipitat, iar cuvintele se învălmășesc în jurul ei, laolaltă cu pistruii și panglica verde care îi ține părul. Ce interesant! Un cuvânt înconjurat de cuvinte… oare s-ar putea desena asta?
– … și i-am auzit prin fereastră, că o uitaseră deschisă, așa că hai să vedem pe unde e Alex și să facem un plan..
– Un plan ca să ce?
– Ca să poată pleca Ciprian acasă! Radu, tu mă asculți? Ai auzit că au hotărât să nu îl mai trimită înapoi?
Aleargă după fata-cuvânt care a luat-o înainte pe aleile parcului.
– Cine ”au hotărât”, Cris? Ce naiba se întâmplă aici și ce treabă ai tu în toată chestia asta?
Fata se oprește brusc și îi face semn să tacă. Au ajuns în dreptul Pavilionului administrativ. Cărămizile cenușii ale clădirii îi amintesc serile în care Ioana revedea, a nu știu câta oară, Harry Potter. Erau serile în care nici măcar IPR nu scotea niciun sunet. Ioana își lua o cutie cu înghețată, se așeza pe canapea și își învelea picioarele cu pătura aia cadrilată deasupra căreia se strecura Gat, motanul numit așa după excursia la Barcelona. Ioana mânca înghețata, privea filmul și nu îl folosea pe niciunul dintre ei, cu excepția lui „Dragul mamei”, rostit în vreme ce mângâia absentă ghemul sforăitor de blană neagră. Mda, erau momentele de glorie ale lui „Dragul mamei”, blegul ăla avea locul lui bine stabilit și sigur nu risca nicio reciclare.
– Auzi? (Șuieratul lui Cris.) Vorbesc despre Cip.
Din locul în care mâna autoritară a fetei l-a încremenit, nu vede mare lucru, dar aude destul de bine. Cineva cu voce feminină spune cuvinte sforăitoare despre termeni contractuali și prețuri. Altcineva îi replică ceva legat de „perioadă de grație”. Zâmbește. Nu știe ce înseamnă, dar sună drăguț. Adică…își imaginează niște cuvinte care plutesc, delicat, ca niște balerine…sau ca niște fluturi…
– Ți se pare amuzant? vocea lui Cris îl trezește la realitate. Tu chiar nu înțelegi ce șoc o să fie pentru Cip?
Fata îl lipește de adâncitura zidului și îi pune din nou degetele peste gură. Lângă umărul ei, respirând abia perceptibil, privește cu groază cum din Pavilionul administrativ ies trei personaje..
– Enti… (bocancul lui Cris se înfige în glezna lui dreaptă.) What the…?
Cei trei au dispărut pe aleea care duce spre Pavilionul oranj. Li s-a explicat din prima zi că accesul în acea zonă este cu desăvârșire interzis, iar din privirea Marei au înțeles că toleranța manifestată față de mailurile trimise către cei de-acasă nu avea nimic comun cu încălcarea acestei reguli. A remarcat chiar din a doua zi că Mark, profesorul de desen pe care îl îndrăgeau cu toții cel mai mult s-a fâstâcit groaznic când a ajuns lângă clădirea portocalie. Le povestea despre Van Gogh și nuanțele diferite din fiecare tablou cu flori ale soarelui. Cip le spusese că era cel mai vechi institutor al Centrului și că era aici de la început, ajuns ca voluntar când Entitatea lui murise. Alți profesori veniseră pentru o perioadă, apoi renunțaseră; chiar și pentru cuvinte, lucrul cu alți semeni de-ai lor era, de multe ori, extrem de dificil. Mark rămăsese. Entitatea lui fusese fizician, dar scrisese niște studii despre reflexia luminii în tablourile celebre, iar bătrânul știa o sumedenie de lucruri despre care vorbea ore în șir. Dar Mark era Cuvânt. Așa cum era și Mara și Tito- cel cu care făceau cursurile de auto-apărare, sau Irena- care le preda muzica. Cuvinte erau și doamnele de la bucătărie, până și paznicul care îi trimitea seara la culcare. Așa scria și în pliant: CRCN- „cuvinte în slujba cuvintelor”. ” Împreună definim umanitatea”, ” Cuvinte. Singurii prieteni adevărați!”. În fine, mai erau câteva sloganuri, dar nu le reținuse, fusese prea supărat pe Ioana ca să parcurgă întreaga broșură pe care femeia o lăsase cu ceva vreme în urmă pe masa din bucătărie.
Acu’ părea logic ca toată afacerea asta să fie gestionată de Entități, doar știa și el cu ce se mănâncă viața socială. Dar ce rost aveau banii? Adică Entitățile plăteau pentru reciclare?
– Ohoho, să fii tu sănătos! Plătesc copios, că li se pare că așa se rezolvă problemele.
Pe aleea lăturalnică, ascunși după trunchiul unui nuc, cu capetele alăturate, Cris, Alex și Radu împărțeau ultima țigară rămasă.
– Băieți, ca să înțelegeți cum stă treaba… deci Entitatea… adică, hai să vă povestesc concret cum a fost la mine: Viktor nu m-a folosit la timp; că i-a fost frică, că i-a fost jenă, că a lăsat pe mai târziu… (Cris zâmbește cald.) Așa lasă el lucrurile pe ultimul moment, de câte ori era să pierdem trenul…O dată, la Lvov, pfff, era o iarnă bestială…
– Cris, lasă-l pe Moș Crăciun, că tre să facem planul pentru Cip! a ridicat Alex tonul.
– Da, da… iertare, doar că mi-e așa de dor de Viktor… (Cris își drege vocea discret.) Cuvintele nu plâng decât rar. Deci…a amânat de mai multe ori să mă rostească, până s-a trezit că se uită la mine ca la un lucru ciudat și cam nefolositor. Atunci era în pasa lui „NU”. Frate, se îngrășase „colegu”, mai ceva ca un pepene! La orice întrebare, îi sărea lui Viktor în brațe și se hlizea ca un dement. Și îmi și dădea cu tifla, că Viktor o cunoscuse pe Oxana, iar cuvintele fetei ăleia erau tare drăguțe și vesele, iar eu îl mai înghionteam pe Viktor, dar…degeaba. După aia Oxana a plecat și Viktor a găsit reclama la CRCN și ne-am sfătuit. Eu l-am convins să mă trimită aici! îi privește pe cei doi cu mândrie. Nu că aș fi necesitat reciclare, dar simțeam eu că așa va căpăta Viktor încredere să mă folosească. Că planul era ăsta: plec puțin, lui i se face dor de mine și, când mă întorc, trăim fericiți până la adânci bătrâneți. Iar acum nu știu ce s-a întâmplat, că taxa a fost achitată, doar că nu s-a primit notificarea ca să mă pot întoarce. Încearcă un zâmbet timid. V-am spus eu că așa e Viktor, uituc și zăpăcit! Sigur s-a luat cu altele și nici nu a băgat de seamă că-s 3 luni jumătate de când sunt aici. Adică…103 zile. Și sunt reciclată total, am trecut toate testele cu brio! Să vedeți ce îi fac eu când ajung acasă! Dacă nu va ajunge să spună „te iubesc!” la fiecare pas, încă-i una!
Radu schimbă o privire rapidă cu Alex. În Centru se zvonește că Viktor a murit, Entitățile poartă un război de mai multă vreme, iar el era pilot. Doar că nimeni nu știe nimic sigur și nici nu îndrăznește cineva să îi strice inima lui Cris..
– Păi Entitatea lui Cip nu a plătit, sau care e problema?
– Cu Ciprian e mai complicat, că Entitatea lui e cam bizară. L-a trimis la reciclat de mai multe ori… de fapt, e singurul care e a șasea oară aici, mai sunt vreo 3 care vin a doua oară, iar Elena- a treia, dar Elena e un „Mulțumesc” cu Entitate minoră, n-ai ce face…
– Ciprian e un „Rămâi”? Am citit că-s rari tare. (Alex se scarpină preocupat în urechea dreaptă.) Cum Dumnezeu o fi ajuns la reciclat, că doar Entitatea lui are 19 ani?
– Mara spune că erau mai mulți acum 5 ani. Între timp, am devenit la modă noi. Cine să mai ajungă la „Rămâi”, când trimite la reciclat un banal „Te iubesc”? (Cris râde în hohote.) Iar noi ne întoarcem rași, frezați și parfumați și le facem și treaba figuranților ăștia ca Cip!
– Las’ că nu-i de glumă! Ce facem cu Ciprian?
– Da, da! E cam albastră situația. Cică Entitatea lui a trimis un mail și a zis că renunță la serviciile Centrului. Iar ai noștri au zis să își ia Cuvântul înapoi, iar aia a zis că nu mai are nevoie, să îl ținem sănătoși, că ea nu mai plătește..
– E o „ea”? (Radu o privește curios pe Cris.) Nu de alta, dar în grupa noastră, cu excepția mea, nu prea sunt „EA- Entități”
– E o bizară, ți-am spus! E actriță, balerină sau nu știu ce de genul ăsta… mi-a spus Ciprian la venirea trecută că se cam droghează și nu te poți baza pe ea. Da’ să știți că, așa sarcastic și ciudat cum e, Ciprian chiar ține la femeia aia și de fiecare dată speră să nu se mai întoarcă aici. Doar că Madeleine uită de el și îl face periodic pachet cu destinația CRCN. Iar acum, colac peste pupăză, cică nu-l mai vrea deloc.
– Pffff, asta e aiurea rău! El știe? Adică… n-ar trebui să afle?
Cris îl privește pe Radu ca pe un animal ciudat:
– Alex e plod, dar mă așteptam să gândești rațional măcar tu! I-ai văzut pe ăia din Pavilionul administrativ? Ce-s aia, Radu? Da, da, articulează! Îs Entități, frate! Povestea cu „cuvintele pentru cuvinte” e clișeu care vinde programul fraierilor!
– Dar institutorii sunt ca noi…și bucătăresele…
– Da, bre! Și paznicul și tâmplarul și poștașul. Și atât! Cei care stabilesc tot sunt Entitățile! Crezi că programul de reciclare e operă de binefacere? Crezi că interesează pe cineva cu adevărat de noi sau de ai noștri? Mă faci să râd! Reciclarea e un concept la modă, un balon de săpun pe care îl vând deștepții celor creduli! „Cuvântul nefolosit va căpăta o nouă strălucire!” Spanac! Nefolosit când trebuia, tot nefolosit rămâne! Iar bipedu’ ăla ar trebui să își dea seama că ține de el, nu de noi, să nu ne uite și să ne țină alături! Ce să-ți spun, ne trimite la școală! La rebranding, la re-dimensionare, la re- ciuperci! Ca să își menajeze el lipsa de chef, să își ierte divin incapacitatea și lașitatea! Uită-te la Ciprian! Cățelușul credincios al lui Madeleine! Devotat până la sacrificiu și traversând fiecare sejur aici cu zâmbetul pe buze și sufletul țăndări! „A șasea e cu noroc, Mara! Nu vreau în staff, că eu nu mă mai întorc aici”- așa spunea zilele trecute, nu?
– Astă-noapte plângea în somn.
Oprită brusc din avântul discursului, Cris îsi apropie capul de Alex, ce vorbea calm, privind apusul.
– Cred că adormise, dar avea un coșmar, că a început să plângă și îngâna, printre sughițuri : cuvinte pentru cuvinte… puterea e la noi…
– Cu el văd că și-au făcut treaba. (Cris zâmbește amar.) Dar niciunei Entități nu îi pasă cu adevărat de noi. Nici celor de aici, nici ălora de ne-au trimis aici!

”Dragă IPR,
Am ajuns în Tabăra de Testare. Totul e din ce în ce mai ciudat. Nu mai avem voie să vorbim între noi, în sala de mese intrăm în grupe de câte 10 și suntem așezați la distanță unii de alții. Toată ziua nu facem decât exerciții fizice, cică vor să ne îmbunătățească rezistența și curajul. Suntem îmbrăcați la fel, iar azi am observat că vocile celor mici au început să sune extrem de asemănător. Ții minte că îți scriam de puștiul ăla tatuat? E „te iubesc”-ul unei balerine și ne făcea tot timpul farse. Azi nu l-am recunoscut: avea o privire cruntă și a izbit-o pe Cris lângă panoul de cățărare. Orwell e mic copil față de ce se petrece aici, crede-mă! În camere avem și noi difuzoare și la prânz ascultăm discursuri nesfârșite despre exprimările politically correct. Nu înțeleg defel ce reciclare e asta, dar începe să-mi fie frică. Ciprian se simte rău, Cris spune că a aflat că Entitatea lui nu îl mai vrea înapoi. Ieri l-a înjurat pe Alex, azi- pe mine.
Mi-e dor de voi, IPR, mi-e dor de Ioana…”

”Dragă TI-Radu,
Nici la noi nu e prea roz. Ioana e nervoasă zilnic, acasă nici nu ne prea folosește, mai mult mârâie. Ieri am surprins-o bombănind ceva cu pliantul de la CRCN în mână…nu știu ce să spun. Șerban îi trimite mesaje și o sună, dar îi răspunde rar și îl expediază rapid. Nici la Harry Potter nu se mai uită, frigiderul geme de înghețată, iar singurele lucruri care se consumă constant în casa asta sunt țigările. După calculele mele, în 8 zile ar trebui să fii acasă, abia aștept să stăm la povești. Ce ați hotărât cu Ciprian? Rămâne în staff?
Ai grijă de tine, TI- Radu!”

”Dragă IPR,
Ciprian e la infirmerie de aseară.
L-au găsit în foișorul de pază cu dispozitivul detașat și cu învelișul smuls. Așa am aflat și eu că după reciclare ți se instalează o chestie mică, cam cât un aparat auditiv, care folosește, cică pentru acuratețea exprimării. Cris a zis că uniformizează sunetele și că ea nu a purtat casca aia decât la testare. Că atunci când o ținea conectată se simțea ca un robot și nu mai avea nicio simțire. Învelișul e și el tot pentru protecție. E translucid și te apără de cuvintele interlocutorilor. Adică, odată ce e pus pe tine, îți apără Entitatea. Așa spun cei de aici, dar eu nu cred. M-am furișat la infirmerie și l-am văzut pe Cip. Cu învelișul ăla smuls, avea fibrele opace, nu colorate, așa cum le avem noi în mod normal. Tot Cris a spus că a observat și la cei reveniți în Centru aceeași culoare gri, acolo unde învelișul se mai rărise. Cică trebuie să îl purtăm din momentul în care plecăm de aici, dar mie mi-e cam frică.”

”Dragă TI- Radu,
Îmi pare extrem de rău pentru Ciprian, sper să își revină. Nu înțeleg ce rost au dispozitivele de care povestești, dar ai dreptate- e cam ciudat.
Azi am surprins o discuție între Ioana și Șerban. Să știi că băiatul ăla chiar o iubește și a rugat-o doar să stea de vorbă cu el. Iar Ioana i-a spus că vor vorbi când va veni vremea cuvintelor și apoi și-a scăpat gura cu CRCN, iar Șerban a început să strige că ce e prostia asta și cum să îți abandonezi cuvintele tale și cum să crezi că alții le pot educa?
Iar Ioana a spus că sunt situații în care uiți să spui anumite cuvinte și ele îți devin strâmte sau ostile și trebuie să le tratezi, că pentru asta e programul.
Șerban a strigat că trebuie să le îngrijești tu, că de aia îs ale tale, iar nu un străin care îți dresează vorbele cu șocuri electrice. Și a închis telefonul, iar Ioana a plâns și nici nu l-a mângâiat pe Gat. Iar „Dragul mamei” a plâns și el, că o fi el cam tembel, dar e sufletist. Și am pus eu pătura cadrilată pe picioarele Ioanei și l-am scărpinat puțin pe Gat…”
– Dacă apare și vreo Entitate costumată în Gandalf, circul va fi desăvârșit! (Alex se scobește imperturbabil în urechea dreaptă și analizează candelabrul de deasupra capetelor.) Are dreptate, sala de festivități a Centrului și-a dorit să devină o copie a celei din Castelul Hogwarts. Diferența o fac doar cutiile strălucitoare din dreptul fiecăruia. Cutiile care conțin Învelișul.
– Dacă în urmă cu o lună erați timizi și marcați de abandon, azi ați redevenit puternici! Vocea Entității în costum bleumarin. Bine timbrată, dar ușor impersonală și, parcă, cu inflexiuni metalice. Entitățile voastre au ales calea progresului și a revoluției tehnologice și ne-au mandatat să vă oferim o nouă viață! Ați devenit cuvinte puternice, cuvinte neînfricate. Veți pleca de aici cu capul sus, mândri și demni! Le veți demonstra Entităților că voi contați cu adevărat! Vă veți împotrivi oricărui abuz și oricărei desconsiderări! Vă veți manifesta plenar, împotriva oricărei opreliști! Voi sunteți singurii care contați! Cruciada voastră e singura nobilă!
– Ioana povestea că așa e pe la congresele partidelor politice. Unul strigă niște fraze-șablon și ceilalți aplaudă.
– Mda. (Cris își roade aceeași unghie rebelă- e al treilea spectacol de genul ăsta pe care îl văd.) Dacă nu trimite Viktor mai repede notificarea aia, îmi iau câmpii.
– Las’ că rămâi cu mine și cu Mara. Ne ocupăm de „boboci”, le „alezăm” frumos pornirile individuale, îi tundem, radem și frezăm, le punem fundițe și, lună după lună, îi trimitem în brațele Entităților lor iubitoare.
Ciprian zâmbește trist, în timp ce încearcă să o ia pe Cris de după umeri. Crisparea maxilarului dovedește că fibrele nu îi sunt încă refăcute; smulgerea Învelișului a lăsat urme adânci. Se sprijină cu grijă de spătarul scaunului.
– Și când Entitățile descoperă că nici măcar așa rebranduiți nu le sunt de folos, nu ne rămâne decât să îi așteptăm din nou la gară, să ne reapucăm de tuns, ras…alea-alea.. În fine, n-or să fie prea mulți „reveniți”, prețurile Centrului au devenit de-a dreptul prohibitive, eu am avut noroc de contractele babane ale lui Madeleine. Doar că, draga de ea, a avut de ales între curajul de a spune „rămâi” și norii pufoși pe care ți-i dă heroina pentru o sumă asemănătoare cu întreținerea mea. Cum, odată rostit, veneam la pachet cu alte scenarii obositoare pentru ea, a preferat norișorii. Draga de Madeleine, niciodată n-a excelat la capitolul verbalizare, dar era plină de viață și dansa fabulos. O admiram din tot sufletul, chiar dacă de cele mai multe ori mă uita, prăfuit și anchilozat, pe lângă vreun tutu, ori lângă poantele aruncate sub pat. Apoi își amintea de mine, mă sufoca cu regrete, mă făcea pachet și mă trimitea aici. Prima săptămână de după întoarcere era excepțională. Madeleine era doar a mea, îmi făcea toate mofturile, mă rostea în fel și chip… apoi lucrurile intrau în normal… luam trenul spre Centru..
-… drum bun, iar celor ce au ales să se alăture echipei Centrului, le adresăm mulțumirile noastre și aleasă recunoștință!
Aplauzele izbucnesc concomitent din 676 de perechi de palme, iar zgomotul lor perfect, cu ritm impecabil reprodus și tonalitate uniformă, răsună sinistru în sala de festivități.
– Voi doi veniți cu mine, așa că vă propun o ultimă plimbare pe aleile Centrului. (Radu îi privește preocupat.) Sau, cel mai bine, un somn odihnitor, mâine la 5 e trezirea și trebuie să ne strecurăm rapid în primul transport pentru gară, să nu observe nimeni lipsa voastră.

În camera cu tapet albastru, zgomotul respirațiilor adormite se întrepătrunde cu șoaptele lui Cris. Fata-cuvânt a îngenuncheat lângă patul pe învelitoarea căruia a așezat o icoană mică și poza unui bărbat tânăr și blond, care zâmbește.
– Și, când și cum o vrea bunul Dumnezeu, o să ne întâlnim Viktor! Până atunci, să te ție Bunuțul în paza lui și să îți ocrotească zborul.
Cuvintele se roagă întotdeauna în șoaptă, cu palmele strâns lipite. Ca și copiii.

– Ce zici, Alex? A adormit?
Bărbatul-cuvânt înalt dă ocol patului pe care o pernă cu învelitoare imaculată ocrotește somnul lui Ciprian.
– O adormit sigur, Radu. La câtă adrenalină o descărcat când i-ai dat vestea! Rău îmi pare că nu am putut să îl iau cu mine, dar ți-am spus că David al meu pleacă în turneu cu trupa și ar fi fost prea greu pentru Ciprian, în starea lui… Uite, astea sunt biletele, mi le-au împrumutat băiatul și fata din Dej.
– Tatuatul?
– Da. I-am zis să lase naibii casca și Învelișul și o devenit mai normal. În fine, i le dai lui Cip pe toate, el îl aburește pe șeful de tren și le arată doar cu inițiala numelui, după care mi le pasezi mie, să le restitui tatuatului, da?
-Tu chiar ești fain, Alex. Nu știu de ce te tot scarpini în urechea aia, da’ în rest chiar ești mișto, cred că o să îmi fie dor de tine.
– Păi cred că o să îmi fie și mie, da’ ne mai scriem, Radu! Iar chestia cu urechea e ticul lui David și așa mi-a fost mai simplu să stau aici fără el.
– Mda, la mine de ajutor a fost …
– ”Ceapa ta!”, Radu. Alex îi face cu ochiul. Nu de alta, dar ai rostit cuvintele astea de 473 de ori în ultima lună.
Bărbați-cuvinte stând umăr lângă umăr în dreptul ferestrei. Pe masă lucesc stins cutiile cu Învelișuri.
– Cu astea ce facem, Radu?
– Le-om arunca în gară. Nu de alta, dar IPR spune că nuanțele de gri le stau bine doar șoriceilor.

Fluidă și translucidă, IPR stă în dreptul ușii, cu mâna la gură.
– Ei sunt Cris și Ciprian, draga mea. Ioana unde e?
Femeia-cuvânt întoarce capul spre camera luminată albăstriu de ecranul unui televizor.
– A adormit acum câteva minute. Nici nu apucase să termine Prințul Semipur.
Pătura cadrilată, așezată grijuliu peste umerii fetei în pijama violet. Capacul peste cutia de înghețată. Privirile mulțumite ale cuvintelor.
– Știi, noi am decis ca de azi să uităm de IPR și să îți spunem Dear. A fost ideea lui Cip, e complicat raționamentul, îl explică el mâine. Acum, toată lumea la somn!

– Dar cel mai dificil a fost să ne strecurăm în tren, noroc că pe Ciprian îl cunoștea deja șeful de gară, iar zăpăcitul ăla a scandat un „Ura, bătrâne, ce mai e nou? Gata, eu și amicii mei plecăm pe la casele noastre, promit că nu ne mai vedem!” Iar șeful a mormăit un „las’ că în două luni ești înapoi” și nici nu s-a uitat pe biletele din mâna lui Cip, ba chiar ne-a privit și pe noi cu milă…
– Iar mie (Cris sorbi cu zgomot din cafea) mi-a pus palma pe umăr și mi-a zis să am grijă de el, că e băiat bun…
– Neața bună, gașcă! Sărutăm mânușițele doamnelor! Ave, bătrâne!
Ciprian descinse în bucătărie vesel ca o ploaie de vară și mirosind discret a Eau de Cologne. Luă în treacăt o gogoașă și se așeză tacticos pe balustrada balconului, într-o imposibilă postură picior peste picior. Își privi rapid ceasul:
– În circa 40 de secunde, îl veți vedea pe CT în acțiune, rostogolit din brațele Ioanei, cu freza deranjată și bombănind ca în fiece dimineață. 7, 6, 5…
Ușa bucătărie se deschise cu zgomot și pe pardoseala lucioasă se împleticiră una bucată papuc cu canaf violet, una bucată picior gol și un motan gras. De sub buclele încâlcite se auzi eternul:
– Ceapa ta, Gat! Mișcă-te rectiliniu, că îmi rup gâtul printre labele tale!
CT, cuvântul cu obraji bucălați, se ridică agil de pe gresie, își aranjă smocul de păr arămiu de pe frunte și se înclină în fața fetelor, care îl aplaudau cu gurile până la urechi:
– A dumneavoastră prea-plecată slugă! Omagii și rugăminți pentru o gogoașă, agitația dimineții mi-a provocat o stare de hipoglicemie…
– Ca și ieri, alaltăieri și în toate diminețile, bătrâne! Cu zmeură sau cu ciocolată?
Radu îi întinse farfuria cu flori albastre.
– Cele cu zmeură îi plac Ioanei, așa că…
– Iar cele cu ciocolată îi plac lui Șerban.
Cu o piruetă grațioasă, IPR, devenită Dear de la marea întoarcere, îi luă farfuria din față.
– Păi…
– Ssssst! Soneria! A venit deja Șerban și noi ne tândălim ca niște babe!
Radu își împinse prietenii în hol, înghesuindu-i în spatele femeii care descuia ușa. Un buchet de crizanteme, o pungă de hârtie din care se insinua aromă de zahăr vanilat și un cap pletos cu ochi cafenii. Fetele oftară, în vreme ce Radu îl înghionti pe Cip.
– Taaaare mi-a fost dor de tine, Șerban!
Se priviră contrariați. De pe umărul Ioanei, un Cuvânt-tânăr blond le făcea cu mâna:
– Salut! Mi-ar plăcea să îmi spuneți Luca.

Oana Neda

În mezozoicul târziu, adică prin 1995, am absolvit Facultatea de drept a Universității ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași.De atunci, am purces a scrie, cu nițel talent și ceva succes,  ”poveștile” oamenilor ale căror întâmplări ajungeau pe pupitrele judecătorilor. Cum nu tot ceea ce aflam putea fi convertit într-o interpretare dată unui text de lege, am început a aduna senzații, replici, declarații, drame ori bucurii, spre a nu rămâne uitate. Și am început a le împărtăși.