Clubul studentelor de zece

– Diseară după cursul de franceză cu Troceanu, rămâneți câteva minute!
Aceasta e vocea Adrianei Dima, șefa de grupă. Are deja un aer arogant și superioritatea celor născuți spre a conduce. Blondă, un blond artificial, care nu se potrivește deloc cu tenul ei măsliniu și ochii negri, înaltă, masivă, după standardele actuale de frumusețe ale top modelelor, având cam zece kilograme mai mult față de actualul etalon al frumuseții, cu o eternă pereche de blugi (cred că are mai multe perechi de blugi de aceeași marcă, pentru că nu sunt niciodată uzați), Adriana nu dă explicații și te privește disprețuitor când întrebările tale i se par deplasate sau naive. Se afișează cât se poate de des cu iubitul ei, un jucător de baschet, de 1,90, cu o musculatură vizibilă, cu o privire imbecilă, de parcă nu ar ști niciodată dacă ceea ce vede în fața lui e o ființă sau mingea de baschet care trebuie pasată mai departe. Se pare însă că este o mascotă ideală pentru fetele din categoria Adrianei. Se învârtește într-un cerc elitist, alături de Cecilia, căreia apropiații îi spun Cici, alături de Carmen Dună, pe a cărei față scria „asceză”, călugăriță sau fată bătrână, tot aia, după mine. O altă Adriana face parte din lumea lor în care eu nu am avut de la început acces. E Adriana de la Franceză-română, blondă, delicată, fragilă, se îmbracă tot timpul în negru și fumează alături de cealaltă Adriana altceva decât eternele snagoave sau beteuri. Le invidiez? Poate, deși, dacă aș fi știut atunci ce știu acum, le-aș fi compătimit. Adriana Dina a plecat cu baschetbalistul ei în Canada, nu are copii, din orgoliul ei de șefă de promoție nu s-a ales nimic și toată mândria pentru toate notele de zece pe care le primea cu ușurință la obiectele acelea care mă înfiorau de teroare și la toți profesorii care îmi bântuiau nopțile, nu a rămas nimic decât numele unor discipline care mi-au provocat coșmaruri și insomnii de-a lungul celor patru ani de facultate: LRC sau Teoria literaturii cu Bălașa! (Prinsesem o asemenea alergie la numele de „Bălașa”, încât mai târziu când am avut o colegă de serviciu, simpatică, de latină , cu acest nume, nu am reușit să o privesc cu alți ochi decât ca pe o urmașă a clanului Bălașa, provocator de insomnii și dătător de fiori ce mă oripilează și acum.) Dumnezeule, era cel mai dezagreabil profesor care știa să transforme în ceva și mai imposibil de învățat, o materie aridă. Mă înspăimânta atât de tare, cu privirea aceea de șobolan adaptat de minune la experimentele din retortele comuniste, încât numai văzându-l pe holurile universității, începeam să tremur. Acum, după cum am aflat de pe situl respectivei universități de provincie, fiul lui, vorba cronicarului, „urma lui luată, cum se întâmplă din pom bun, roade bune or să iasă”, este tot profesor, tot de teoria literaturii, la aceeași universitate. Numai că, eu n-am să urmez vorbele Cronicarului și nu-mi voi trimite fiica să-mi calce pe urme, la revista prestigioasă la care am ajuns să lucrez, după principiul, „Capra sare masa, iada sare casa!” Sărmanii studenți de acum …n ani!
Da, dar acum profesorii nu mai au voie să-i terorizeze, nici cu nota, nici cu privirea, nici măcar cu gândul. Pe când atunci! Ce vremuri, ce moravuri comuniste, ce legende ascunse după fațadele impunătoarelor clădiri unde ne-am ars tinerețea și neuronii sperând să căpătăm ceva mai mult decât o diplomă pe o hârtie nereciclată dar care după câțiva ani s-a fărâmițat ca și viața mea, pe holurile imense ale universității! La examenul de Teorie a literaturii, am făcut o criză , azi i se spune atac de panică, atunci când Maestrul, așa cum îi spuneau toți colegii mei, aspiranți la postul de asistent al acestuia după terminarea facultății, cum ar fi, Th. V, actualmente un distins profesor-doctor la aceeași universitate, grație tuturor mâinilor pe care le-a pupat și tuturor mutrelor acre în fața cărora s-a înclinat cu umilință, dar mai ales, grație căsătoriei reușite cu N., fiica Decanului, m-a întrerupt când eu peroram cu o voce stinsă despre structuralism , și pentru că orice încercare a mea de a răspunde sau măcar de a para cu inteligență întrebarea Maestrului se izbea de încăpățânarea acestuia și de dorința de a a-mi pune bețe în roate, (cel puțin așa vedeam eu pe atunci problema, cu ochelarii de cal ai spiritului meu rebel suferind de mania persecuției, căreia i se părea întotdeauna că cineva este pornit să-mi demoleze fragila personalitate în formare), în loc să continui să răspund după desele întreruperi, am izbucnit în plâns spasmodic. Acum, o asemenea situație ar duce la sancționarea profului și la transformarea mea în victimă la posturile tv. Atunci însă, Maestrul, nu m-a lăsat să mă liniștesc, m-a obligat să vorbesc printre lacrimi și mi-a dat cu generozitate un cinci. Mulțumesc, Maestre! Oricum, nu voiam să fiu șefă de promoție. Îi uram pe cei care alergau după note mari visând repartiții grandioase și cariere în învățământul superior. Parvenitismul lor rudimentar pentru care trebuiau să afișeze un servilism permanent față de profesori, mă dezgusta. Hei, Monica, ești mulțumită? Te văd pe situl universității la loc de cinste, Claudia Ivăncescu, Șefă de Departament, Lector universitar doctor, în curând profesor universitar doctor. Dar tu, Adriana? Nu ți-am văzut niciodată mormântul. Pe el probabil scrie: Adriana Crețu, 1958-1983 alături de o fotografie ce ar face să plângă și pe cei mai indiferenți oameni. „Atât de tânără…” Păcat! Ani de zile, în perioada de stagiatură când mi-am pierdut vremea încercând să profesez, până când în sfârșit am înțeles că nu aceasta era adevărata mea vocație, dintre toate colegele de la Filo, de grupă, pe tine te invidiam cel mai mult. Oare de ce? Pentru că erai fragilă ca o statuetă chinezească, ușor de spart cu o simplă atingere, pentru că erai mereu atât de intangibilă și nu coborai în mijlocul muritoarelor de rând printre care mă număram și eu, pentru că mă disprețuiai că eram atât de …paysancă, era un cuvânt des folosit pe atunci în jargonul vostru, de clubul vostru neoficial de studente de zece. Pentru că deși te îmbrăcai doar în negru, erai mereu cea mai elegantă, cea mai curtată, cea pe care profii o priveau întotdeauna ca pe o bijuterie de preț care nu trebuie atinsă , pe care o salutau cu respect pe hol, ca și cum ai fi fost colegă cu ei, era normal, nu tatăl tău era Secretarul de partid al Universității? La examene, m-am nimerit odată cu tine în sală, deși eram cu o literă de la mijlocul alfabetului, doar pentru că lipsea o studentă. Nu ai fost sclipitoare, erai speriată, în ciuda protecției de care te bucurai și totuși, pe carnetul tău scria zece, pe al meu, șapte. Ani de zile m-am tot gândit la tine, ce faci, ce post ocupi la universitate, cu cine te-ai căsătorit, dacă ai sau nu copii, dacă scrii într-o revistă celebră sau dacă ți-ai deschis o afacere. Deveniseși o obsesie pentru mine dar nu știam nimic despre fostele mele colege când întâmplător m-am întâlnit cu singura colegă cu care mai vorbeam despre vremurile apuse, Ștefania, foarte rar, și ea ca și mine, fără să facă parte din Clubul studentelor de zece, dar pendulând mereu cu dibăcie între cele două cluburi, al celor de zece și al celor cu note sub 7.
– Ce face Adriana Dima?
– E în Canada, am mai vorbit…
– Știu, știu, nu ea, cealaltă…
– A, Adriana Crețu… Nu știi?
– Probabil e într-un post călduț, pe vreo editură sau revistă literară, spun cu indiferență.
– Nici măcar nu s-a dus la repartiție!
– Păi bănuiam, era de așteptat nu?
– Nu știi? Chiar nu-ți pasă? A murit imediat după repartiție…
– A murit?!… Nu mă bucuram, era pentru mine o victorie ușoară, pentru care nu luptasem și pe care nu o dorisem.
– De ce? Accident?
– Nu, avea ciroză. Nu știai?
Nu, nu știam, eu nu mă învârteam în cercurile acelui club ca tine, Ștefania. Nu știam. Nu aveam acces. Ne-am despărțit fără promisiunea unui telefon și a unei revederi. Ce-am fi avut să ne mai spunem? Trăisem întotdeauna în altă galaxie decât colegele mele de curs, indiferent că făceau parte din Clubul studentelor de zece sau al celor de șapte.
Trăiam un sentiment foarte ciudat. Nu de eliberare, nu de mulțumire ci de amărăciune. De neputință. Clubul nu o putuse proteja împotriva morții. Când eu o credeam ocrotită împotriva oricăror agresiuni ce i-ar fi putut altera finețea și puritatea învelișului de porțelan, altceva, din interior, își făcea drum rozând edificiul de sentimente și tăceri misterioase din care trăia, și iată că într-o zi, ajunsese la suprafață și îl spărsese. Și ce dacă nu a avut în patru ani decât priviri disprețuitoare pentru mine? Ea știa. Știa ceea ce eu nu bănuiam. Rezistența mea de paysancă, aparenta mea forță o iritau, o deconcertau. Cum de ne făcusem loc în aceeași lume și stăteam amândouă atât de aproape una de cealaltă, bucurându-ne de aceleași privilegii, chiar dacă în carnetul ei de studentă domina zecele iar în al meu, rar zâmbea câte un opt sau nouă? După patru ani, amândouă deveneam egale din nou. Cineva însă avusese grijă să risipească iluzia egalității. Moartea. Eu triumfam încet, fără să fiu pe deplin conștientă împotriva acelor adriene și claudii protejate de nume și funcții importante în ierarhia Universității comuniste și a orașului.
Ștefania nu știa nimic din tot ce suferisem în anii de facultate, toate frustrările, toate umilințele, toate complexele teribile, cu greu mascate sub aparența unui nonconformism și a unui jemanfișism enervant probabil sau derutant pentru cei din jur. Nu știu dacă bănuia cineva cine eram cu adevărat. Nu lăsam pe nimeni să se apropie de mine. Mă încuiam în cetatea mea de tabuuri și puneam la intrare și câteva obstacole pe care să nu le descifreze nimeni . Mimam absența nevoii de prietenie și comunicare. Ce greu mi-a fost când, din cauza aversiunii teribile pe care o aveam pentru profesorul de pedagogie, altă „somitate” a universității, nu mergeam la cursuri iar la examen nu am avut cui să-i cer cursurile lui, el neacceptând alte surse de pregătire, în condițiile în care nu-și publicase cursul la universitate. Și ce dacă? Mai bine altă restanță decât umilința de a cerși Clubului de zece un caiet ca să-mi copiez cursurile. Nu-mi păsa, nu trebuia să-mi pese de ele! Sau să mă sinchisesc de cealaltă Adriana, Adriana Dima?! Cu ea mă întâlneam și marțea la orele de pregătire militară unde grupa reunea fetele de la ambele specializări deoarece multe studente erau scutite din diverse motive. Adriana Dima nu se scutise și mă miram că nu o făcuse, familia ei putând oricând să-i facă rost de o scuză parafată de somitățile medicale ale orașului, așa cum îi oferea în fiecare an, în septembrie, când, noi Filologia, eram trimiși la practica agricolă, de obicei la Șimian, la Turnu-Severin la cules struguri sau pe undeva pe lângă Caracal la cules mere. N-aș fi ratat această experiență pe care colegele mele o urau, pentru nimic în lume. Nu vă faceți griji, se scuteau și de această practică, sub diverse pretexte, ele, distinsele membre ale Clubuluistudentelordezece. Cum ar fi putut să doarmă ele în camera-hangar dintr-un cămin de lucrători zilieri pe care ferma îi angaja vara? Cum ar fi putut ele să folosească WC-ul comun din curtea fermei și să se spele undeva la câteva chiuvete amplasate în aer liber, unde fiind septembrie, era totuși destul de rece dimineața? Cum ar fi putut ele să accepte să fie conduse de un brigadier cu patru clase care să le impună o normă de struguri pe zi și să urmărească dacă nu risipesc prea multe boabe pe jos? Mai lipsea botnița din proza lui Zaharia Stancu, spuneau ele ca să justifice de ce nu plecau în practică. Nu, în nici un caz, nici cele două Adriene, nici Cici, nici Carmen, nici Ilona, iubita, apoi soția unui solist rock, devenit destul de cunoscut după Revoluție, care tot încearcă an de an să se reinventeze nesesizând câtuși de puțin ridicolul situației, nici Sabina, nu, practica agricolă nu era pentru ele. Până și profesorul coordonator care era obligat să vină să-și lase postul căldicel de la Universitate pentru 21 de zile de practică, cu greu putea fi găsit. De obicei tot ea, Drăghicescu era cea care ne însoțea și încerca cu comentarii amuzante să ne facă să iubim pâinea cu gem de dimineață și supa de legume și tocănița vegetariană de la prânz, în mod sigur, mai bio decât ce ne oferă magazinele de profil de azi, alimente pe care le consumam cot la cot cu muncitorii angajați cu ziua.
Oare ce voia de la noi Adriana impunându-ne pe un ton autoritar să rămânem după ultimul curs la 8 seara ? Nu prea aveam chef să rămân, mai ales că era seara când trebuia să-l văd pe Sandu, care de asemenea nu știu ce mai voia de la mine. O relație terminată e o relație moartă. Punct. În sfârșit, madam Troceanu de franceză, rostește ultima frază dar, ca de obicei, Ștefania se duce s-o mai rețină un pic doar ca să ne enerveze și doar ca să demonstreze ce studentă interesată de cursul de franceză este ea. Mi-o amintesc pe Ștefania la începutul primului an de facultate cu câtă abilitate s-a priceput să le intre tuturor profesorilor sub piele, să le câștige simpatia celor ce încă de pe atunci dădeau semne că vor forma Clubul studentelor de zece, și în același timp, cum reușise cu instinctele ei de supraviețuire de fată de la țară, să creeze o barieră între ea și noi cele de la țară ca și ea dar care nu beneficiam de bunele ei instincte de orientare în timp și spațiu. Avea grijă să vină dimineața prima la curs, împreună cu Ella, colega noastră care avea nevoie de însoțitor spre a se deplasa. Era iarăși un mister pentru mine, cum reușise Ștefania să devină cea mai bună prietenă a Ellei care o primise să locuiască gratuit la ea în schimbul ajutorului dat de Ștefania dimineața, când soseau la cursuri, primele și seara când se încheiau cursurile. Se așezau întotdeauna în prima bancă și la seminar, ea, Ștefania, cu un aer inocent, ridica mâna, se prezenta, Nedelcu Ștefania, și apoi debita ceva vag legat de ceea ce întrebase profesorul dar care o făcea să fie reținută de seminarist și uite așa, încetul cu încetul, și-a clădit Ștefania o bună reputație pentru care, recunosc, o invidiam enorm. Apoi Ella, ridicându-se în picioare, rezemată de cârjele ei înduioșătoare, dar pe care le afișa cu mândrie ca și cum ar fi fost însemnele unei dinastii a suferinței care nouă ne era inaccesibilă, completa ceea ce începuse Ștefania dar trebuie să recunosc că avea să demonstreze de-a lungul celor patru ani că le domina cu mult pe membrele Clubului studentelor de zece și de aceea nici nu am considerat vreodată că ar putea face parte din el. E drept că avea un avans de câțiva ani înaintea noastră, boala o ținuse departe de universitate dar totuși citea enorm, era și grozav de inteligentă și avea un curaj al negării și demontării eșafodajului de idei al profesorului, indiferent că era LRC , filozofie sau socialism științific. O făcea cu atâta profunzime și seriozitate încât nu ne stârnea invidia ci doar admirația. Cât despre așa-zisa ei infirmitate, a știut întotdeauna să nu se lase compătimită de nimeni, dovedind nu doar că este egală cu noi ceilalți, „ normalii”, ci că ne este mult superioară. De aceea n-o pot judeca pe Ella cu aceeași unitate de măsură ca pe celelalte colege.
Așadar am rămas să văd ce surpriză ne rezervase Adriana.
Nici nu plecase bine profa de franceză că am și ieșit pe hol să fumăm. Ah, ce vremuri fericite pe care cei din ziua de azi, îndoctrinați cu toate amenințările și pericolele care cică te pasc, dacă fumezi nu le mai pot gusta! Anii de studenție nu pot fi frumoși fără țigări și sex ilicit. Dar ce știau studentele de zece? Nimic ce ar fi fost demn de semnalat. Urmăresc ca pe o hartă destinul lor, cu întreruperi, desigur, și nu este nimic pe traseul lor care să mă mai facă azi invidioasă. Nimic care să mă facă să regret că nu am fost și că nu sunt în locul lor. Nici postul de conferențiar al lui Cici la aceeași universitate unde am învățat noi, nici destinul Rodicăi, profesoară în Germania (dar câte compromisuri a trebuit să facă până a ajuns acolo, nimeni nu poate ști întreg adevărul, nici cei mai atenți biografi pe care îi va avea , când opera ei științifică o va face celebră), nici destinul lui Carola, șefă a nu știu cărei organizații internaționale , având sediul în Belgia. Nimeni nu-mi stârnea invidia sau regretul sau dorința de a face schimb de trecut, dacă acest lucru ar fi fost posibil. Pentru că, în seara aceea, s-a deschis pentru mine o ușă spre un destin care avea să mă facă să las departe amintirea clubului studentelor de zece și care avea să-mi ofere toate compensațiile posibile, nevisate vreodată de mine, pentru toate notele de zece care îmi erau interzise, pentru toate seminarele la care răspunsurile mele nu contau iar numele meu nu era reținut de nici un profesor ca fiind acela al unei studente eminente, pentru toate magazinele care își etalau toaletele luxoase pentru altcineva decât pentru mine, pentru toate cărțile pe care le ascundeau vânzătorii în spatele rafturilor oferindu-le nu celor care citeau mai mult ci celor care ofereau mai mult, pentru toate balurile la care nu am fost regina balului, pentru toate zilele de marți când nu puteam lipsi de la pregătirea militară pentru că nimeni nu era dispus să-mi ofere o scutire valabilă, pentru toate insomniile provocate de locuitul și dormitul în căminele agronomiei. Stăteam pe hol, fumam, ignorând vocile colegelor, comentariile lor vizavi de cursul ce abia se încheiase și tema care se pare că le speria foarte tare. Încet-încet, se goleau celelalte săli de curs, ieșeau profesorii salutându-se pe un ton oficial și aruncând priviri mirate spre grupul nostru care nu pleca acasă. Și atunci am văzut-o ieșind de la Decanat pe profesoara Drăghicescu, responsabila grupei. Alături de ea, era un bărbat tânăr, ai fi zis că e student, poate un nou coleg, de ce nu, eram 25 în an, 23 de fete și doar 2 băieți. Vorbea atentă cu el, concentrată asupra dialogului, nimic din atitudinea ei nu trăda o apropiere sau o lipsă de respect ca atunci când te adresai unui student. Se apropiau de noi dar nu știu de ce, parcă se oprise timpul în loc, mergeau atât de încet, mersul, atitudinea acelui bărbat aveau ceva fascinant, care m-a făcut să arunc țigara neterminată și să îl privesc cu atenție. Pentru câteva clipe m-am văzut pe holurile Liceului de Artă unde îl așteptam, nu cu mult timp în urmă, doar cu trei ani, pe Alex să-și termine ora de pian și să plecăm apoi împreună. În sfârșit, se aud ultimele note ale piesei de Șostakovici pe care o pregătește pentru examenul final , pianul se închide, iese profesoara de pian și apoi și Alex, mă ia de braț și coborâm amândoi fericiți scările îndreptându-ne spre casă. Nu vreau să-mi amintesc celelalte imagini legate de Alex. Le-am închis definitiv în adâncul conștiinței mele și mi-am promis să nu le mai derulez niciodată ca și cum banda filmului, uzată de-atâtea derulări în săli de cinema pline de fum și gălăgie, s-ar fi rupt, ar fi fost lipită stângaci la loc pentru că, oricum, nimeni nu ar fi sesizat discontinuitățile din destinul personajelor.
În sfârșit , au ajuns în dreptul nostru. Profesoara avea o voce amabilă, cum nu se prea întâmpla.
– Fetelor, poftiți în sală! Vi-l prezint pe Alexandru Neamțu, profesorul vostru de cor!
S-au auzit murmure, în timp ce ne așezam .
– Cor? Ce e asta? O nouă disciplină de examen?
– Fetelor, după cum știți, în fiecare an facultatea noastră participă la Festivalul Cântarea României. L-am invitat pe tovarășul Neamțu , profesor de muzică și angajat al Filarmonicii ,să ne ajute și a acceptat cu plăcere.
Era profesor de muzică și dirijorul corului nostru, care de fapt nu existase până atunci. Dar avea să existe de acum încolo. Alex avea să producă acest miracol. Cu corul și cu mine. L-am privit și am știut asta din prima clipă. M-a privit și el cu uimire, cu teamă, cu speranță, în timp ce restul colegelor comentau nemulțumite dispoziția Rectoratului de a ne transforma pe noi în victime ale festivalului. Dincolo de zgomote, de mirosul de fum care încă venea de pe hol, dincolo de vocea doamnei Drăghicescu care încerca să calmeze spiritele, privirile noastre își făcuseră un culoar protector, pe care înaintau una spre cealaltă, în siguranță. Se agăța de privirea mea pe care o recunoscuse imediat ca de o navă salvatoare. Studentele de zece îl examinau cu dispreț. Le-am aruncat o privire rece, indiferentă, compătimitoare. Nu-mi mai păsa de studentele de zece. Se produsese un miracol, la care ele n-aveau să aibă niciodată acces.

Maria Postu

A debutat cu volumul de poeme Insomnii molipsitoare, la editura Pandora în anul 1994, urmat de alte volume de  versuri și colaborări cu poeme, proză scurtă și eseuri la diverse reviste. A obținut premii  naționale și un premiu internațional. A publicat volume de poezie, proză și eseu și a fost inclusă în antologii de poezie și proză: antologia Alertă de grad zero în proza scurtă românească la editura Herg Benet, realizată de Igor Ursenco și în Antologia scriitorilor români contemporani din întreaga lume realizată de Ligia Diaconescu, editura Star Press, 2011. Este prezentă în câteva dicționare și istorii literare din județul Teleorman și din țară: O istorie critică a literaturii și a publicisticii din sudul extrem, editura Semne, București 2021, autor Ștefan Marinescu Vida,  Enciclopedia scriitorilor români de pretutindeni, realizată de Acad Mihai Cimpoi și Traian Vasilcău, Chișinău, 2019, Antologia Balcanica.  Poeți români și din Republica Moldova, Brăila, 2017,  cu ocazia celei de-a 11 ediții a Festivalului Poeților din Balcani, Județul Teleorman, Dicționar bibliografic, autor Stan. V. Cristea, editura Teleormanul liber, Alexandria 1996, Dicționarul scriitorilor și publiciștilor teleormăneni, autor Stan V. Cristea, editura Rocris, Alexandria, 2005. Colaborează cu eseuri stiintifice, poezie si proza la numeroase reviste literare: Pro saeculum, Alternante, Poesis, Luceafărul de dimineață, Contemporanul, Convorbiri literare, Oglinda Literară, Vatra Veche, Meandre, Faleze de piatră, 13 Plus etc. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România.

www.mariapostu.ro