„Nu te vei teme de frica de noapte,
de săgeata ce zboară ziua, de lucrul ce umblă
în întuneric, de molima ce bântuie întru amiază”.
Psalmul 90, 5-6
Duminică după amiază, după ce i-a văzut pe fostul iubit și pe prietena ei împreună la o terasă din Centrul Vechi, Cristina fu cuprinsă de un tremur ușor la început. Crezând că era din cauza frigului își cumpără un șal de cașmir de pe Lipscani. Dar tremurul se amplifica tot mai mult transformându-se în frisoane puternice. Cu dinții clănțănind se îndreptă spre stația de autobuz și din fericire nu trebui să aștepte prea mult. Tot drumul și-a încleștat mâinile de bara de susținere încercând să se controleze. La coborâre, în apropierea casei ei, fără să fie atentă pe unde merge s-a împiedicat într-o denivelare a trotuarului și a cazut fulgerător cu fața în jos. S-a sprijint în cădere de palma mâinii stângi. Când s-a ridicat, degetul mic era rupt, genunchii juliți iar buza de jos o durea și începuse să se umfle. Slavă Domnului că nu își zdrobise nasul sau fața. O durere ascuțită a făcut-o să uite de frisoane, degetul încremenit într-o poziție nefirească depărtat de palmă, devenise violet, îi era groază să se uite la el. A luat un taxi și s-a dus la Urgență. În taxi s-a gândit din nou la demonul amiezii. Din cauza lui nu mai avea puterea să se bucure de nimic, își pierduse somnul cufundată în gânduri negre obsesive. Tot în orele amiezii se despățise și de Flaviu. Își spuse că va trebui să scape de această superstiție, să nu se mai gândească, să înnăbușe aceste temeri ridicole. Propriile noastre gânduri au puterea să nască demoni. Doar ignorându-i îi anihilăm.
Era extrem de speriată și își privea degetul strâmb, violaceu ca pe un corp străin. A intrat de mai multe ori în cabinetul de gardă. Un paznic de la firma de securitate i-a deschis ușile glisante cu o cartelă. Când a ieșit din camera de gardă, el i-a explicat amabil că trebuie să ia loc și să aștepte, că după ce li se înregistrau buletinele în calculator, pacienții erau din nou chemați pe rând, în funcție de gravitatea urgenței. Era un bărbat corpolent, nu prea înalt cu ochi blânzi mari și negri îmbrăcat într-o uniformă bleumarin cu dungi fosforescente. Văzuse uniforma și la cei care păzeau afară la intrare și la triaj, unde așteptase cam jumătate de oră să i se spună unde trebuie să meargă. Bunătatea cu care i-a vorbit și privirea lui liniștitoare i-au făcut bine. Parcă l-ar fi cunoscut de când lumea. În toată agitația aceea, foiala asistentelor, oamenii nervoși care așteptau, ureltul sirenelor, el era singura persoană de acolo care îi inspira calm și încredere.
După radiografie, a nimerit la un medic amabil care a întrebat-o cum s- a întmâmplat, dacă nu cumva a fost agresată și i-a explicat că îi va face o anestezie locală. Asistenta, văzând cât de speriată era a încercat să o liniștească spunându-i să privească spre ea când i se face injecția. A simțit acul adânc în carne de parcă ar fi rămas acolo. Pe urmă, el i-a reașezat degetul la loc, i-a legat o atelă și a trimis-o la salonul de chirurgie plastică să i se pună ghips, spunându-i că va trebui să stea cam trei săptămâni cu mâna în ghips și să vină la control peste o săptămână. I-a dat o rețetă de antibiotic și analgezice. În confuzia momentului, trimisă de la o sală la alta, după ce i-au pus ghipsul nu s-a mai gândit să se întoarcă la cabinetul medicului, și-a cumpărat medicamentele de la farmacia de peste drum și a plecat acasă. Acest incident îi diminuase vizibil șocul surpinderii scenei dintre Iuiliana și Flaviu. Ca într-un film vechi alb negru vedea capetele lor apropiate, râsul ei cu gura până la urechi, sărutul lui apăsat și privirile lor consternate când s-a apropiat de ei, dar totul era din ce în ce mai încețoșat, imaginea se disipa devenind o pată sepia, ca atunci când amesteca culorile pe paletă, părea povestea altcuiva, ceva petrecut demult, într-un trecut îndepărtat.
I se spusese să nu vină duminica la control, fiindcă e prea multă lume și mai puțin personal. Se hotărâse să se ducă marți la prima oră. Zilele se scurgeau cu încetineală și marți părea îngrozitor de departe. Se îmbrăca foarte greu, încercând să se descurce cu o singură mână, abia reușea să își facă câte un ceai, sau o cafea, mânca câte ceva direct din ambalaj, spărsese o farfurie și era plină de nervi că nu putea să facă baie ca lumea. Și totuși continuase să picteze. Doar în momentele când picta se simțea plină de vitalitate. Din fericire mâna dreaptă era sănătoasă și în timp ce lucra îi veni în minte calvarul lui Luchian care din cauza teribilei lui boli își lega penelul de încheietura mâinii, dând strălucire și transparență culorilor prin inegalabile efecte de lumină. Se simțea aproape recunoscătoare pentru această invaliditate temporară care prin comparație era atât de isignifiantă. A continuat să picteze cu febrilitate la lucrarea fantastică pe care o intitulase faetonul dragostei. Primise vestea bună că e invitată să participe la o expoziție colectivă cu trei lucrări și aceasta era ultima dintre ele. Poate părea vulgar și oarecum comerical faptul că se inspirase din cartea de tarot a ghicitoarei pe care o vizitase împreună cu Iuliana, pe când încă o mai credea prietena ei. Faetonul sau carul cum i se mai spune îi apăruse atunci de două ori pe masa kitchoasă de sticlă cu picioare de leopard a ghicitoarei. Prima oară răsturnat semnificând înfrângerea și a doua oară alături de împărat, semn de noroc, de triumf, dar și de răzbunare, după cum îi spusese ea atunci ,”nu a ta, a cerurilor”. Acest triumf este interpretat drept control asupra unei situații critice și putere peste dușmani. Pentru că a condus imprudent cu nesăbuință carul solar, zeii l-au trăznit pe Fateon fiul Soarelui din mitologia greacă ca să nu mai producă pagube. În Tarot, el este conducătorul unui car triumfal ale cărui victorii sunt limitate și care de-a lungul vremii i-a luat numele. Cartea asta semnifică un fel de victorie în plan orizontal. De fapt nu se cucerește nimic măreț, ci se biruiesc piedicile pământești prin propria voință. Stagnarea și nesiguranța sunt învinse, totul se pune în mișcare și se redobândește controlul. Dar pornind de la această idee, ea dorea să întruchipeze printr-o abordare modernistă, parțial figurativă un fel de car al dragostei împodobit cu flori, simbol al victoriei asupra sinelui, zdrobind sub roți demonul amiezii, monstrul care se cuibărise în mintea ei și o pândea cu două fețe și dinăuntru și din afară de multe ori când nu se gândea deloc la el. Dar acest demon nu avea chip, se disipa în retrospectiva momentelor de cumpănă, pierderea mamei, despărțirea, trădarea, căderea ei pe stradă.
Totul era în nuanțe de carmin și de jăratec, de soare care apune și de flacără. Fără a fi stridente culorile se complementau și se îmbinau redând mișcarea perfectă și suplă a carului care își lua avânt, spre un cer limpede către văpaia soarelui lăsând în depărtare meandrele unui fluviu pe un câmp cuprins de arșița verii. Lucrând la faetonul ei trecerea zilelor devenise mai suportabilă.
Veni în sfârșit și ziua de marți. Luă un taxi și ajunse la triaj unde nu era multă lume. I-au spus să se ducă direct la chirurgie plastică. A căutat pe holuri, și-a amintit unde fusese duminică și a găsit cabinetul. Dar era doar locul unde se pune ghips. I s-a spus să se ducă la ortopedie. A reușit să găsească ortopedia după ce a mai străbătut câteva coridoare. Pe culoar erau vreo 40 de persoane cu mâna sau piciorul în ghips. A recunoscut în dreapta sala unde i se făcuse radiografia și s-a dus să întrebe dacă nu cumva trebuie făcută o radiografie înainte de control. I s-a răspuns sec „doar cu trimiterea medicului‘. Toate persoanele care așteptau aveau o hârtie de trimitere în mână și cardul de sănătate. Ea își uitase cardul acasă. Gândindu-se că nu are nicio hârtie în mână și-a cerut scuze celor care așteptau și a intrat doar să întrebe la ortopedie. I s-a spus că îi trebuie hârtie de trimitere la control, dar să se ducă la chirurgie plastică. Din nou chirurgie plastică. A întrebat în stânga și în dreapta și a mai străbătut un întreg labirint de coridoare. Medicii și asistentele se agitau grăbiți de colo colo fără să bage pe nimeni în seamă. Își aminti de ultima ei ieșire cu câțiva prieteni la „Carul cu bere” înainte de pandemie. Tot așa și acolo chelnerii se agitau și se mișcau cu repeziciune pârând că nu vor mai ajunge niciodată și la masa lor să îi întrebe ce doresc. Poate era de vină sensibilitatea ei exacerbată, dar se simțea propulsată în absurditatea unei lumi ostile. Simți cum o podidește plânsul tot întrebând „nu vă supărați, caut chirurgia plastică pentru control”. La capătul unuia dintre nenumăratele coridoare îl recunoscu pe paznicul de duminica trecută și se îndreptă spre el.
– Da, vă știu domnișoară de duminică după amiază, erați tare speriată. Păi ascultați-mă, aici e puhoi de lume, dar eu zic să coborâți la demisol, uitați, pe scara din spatele meu. E și acolo o chirurgie plastică, dar știe mai puțină lume
O privea cu aceeași căldură ca în ziua când își rupsese degetul și lumea aceea a indiferenței i se păru dintr-o dată mai puțin străină. Îi mulțumi și coborî la demisol. Acolo așteptau doar cinci persoane și în dreapta holului într-o sală mare era un secretariat cu mai multe ghișee, ca la bancă. Se așeză pe un scaun, dar văzând că și aici toți aveau hârtii de trimitere și carduri de sănătate, după vreun sfert de oră se gândi să nu cumva să stea degeaba, așa că bătu la ușă să întrebe ce are de făcut pentru nenorocitul de control.
– Hârtia, îi spuse scurt asistenta. Avea cam treizeci de ani, ochi ageri, buze subțiri și un păr mătăsos, șaten.
– Nu am.
– Nu se poate.
Se sculă de pe scaun și boncăni cu tocurile până la un dulap de unde scoase o mască de protecție pe care i-o întinse cu vârful degetelor:
– Mai întâi o să vă rog să vă puneți mască când intrați aici.
Cristina se gândi că niciun pacient de pe holuri nu avea mască, dar se conformă.
– Cum de nu aveți hârtie de trimitere?
– Mi s-a spus să vin azi la control.
– Cine?
– Medicul.
– Cum se numește?
– Nu știu.
– Nu scrie nici pe rețetă?
– Rețeta a trebuit să o las la farmacie.
– Incredibil, nu aveți trimitere și nu știți nici numele medicului.
– Dar mi s-a cerut buletinul, cu siguranță datele mele au fost înregistrate și puteți vedea că am fost aici duminica trecută.
– Mda
Se așeză în fața computerului și începu să caute în baza de date,
– Duminică 23 octombrie ?
– Da, v-am zis.
– Pe la ce oră ?
– Două după amiaza.
– Cristina Deleanu ?
– Da
– Ați fost la domnul doctor Vaida. Dați-mi numărul cardului de sănătate.
– Nu îl am la mine.
Cristina simți profundul ei dispreț când îi spuse apăsat:
– Atunci va trebui să plătiți consultația la secretariat, 40 de lei. Va veni domnul doctor aici să vă vadă peste vreo jumătate de oră.
– Vă mulțumesc din suflet.
La secretariat era coadă și pentru cei care aveau cardul de sănătate. A stat cam douăzeci de minute până să afle că pentru plata consultației trebuia să se ducă la alt ghișeu, unde nu era nimeni. Epuizată, se întoarse pe scaun să îl aștepte pe doctorul Vaida. Acum avea și ea o hârtie în mână, chitanța pentru plata consultației. Parcă repurtase o victorie. Din cauza șocului de atunci uitase cum arată doctorul Vaida, dar îl recunoscu când sosi.
– Cristina Deleanu ?
– Da
– Haideți să intrăm în cabinet.
De data aceasta asistenta nu mai catadicsi să o privească. Își butona telefonul. După ce îi desfăcu pansamentul, deplasă ușor ghipsul care strângea degetul mic, inelarul și încheietura mâinii și îi spuse:
– Încercați să aduceți degetul mic în palmă.
Cristina încercă, dar abia îl putea mișca iar inelarul era și el aproape anchilozat. Totuși reuși să miște falanga de sus.
– Bravo. Perfect. Nu mai stați decât o săptămână. Nu e nevoie de încă două. Și uitați-vă acum cum fac, pun ghipsul la loc și pansez. Vi-l scoateți singură cu forfecuța, că la ce nebunie e aici, nu are rost să mai veniți și pentru asta.
– Sigur, îmi dau seama că sunt alte urgențe mult mai mari. Vă mulțumesc.
– Aveți probleme cu somnul ?
– Așa și așa. De ce ?
– Observ niște cearcăne și e ceva cu sclera.
– Cu ce ?
– Cu membrana oculară, albul ochiului. Poate fi și de la tiroidă. Să vă faceți niște analize.
– Da, mulțumesc.
– Cu drag.
La plecare Cristina o salută și pe asistenta care nu își ridică ochii din telefon.
Urcă scările să se întoarcă la parter și când ajunse pe ultima treaptă, încremeni. Paznicul care o îndrumase mai înainte stătea protector în deschizătura de pe palier și holul răsuna de urlete:
– San dilo! Has moro car! Da bule mule ceadaca! Dau bule tu cull de mui. (Ești prost! Mânca-mi-ai …p…la! Futu-ți m..ții mă-tii! Să vă f..t în gură.) Vă tai pe toți mă. Auzi fă, acum îți place dacă te tai? I-ați fixat cangea greșit! Nu mai poate de durere și nu vă uitați la om. Mă mascați pe mine mă? Te tai fă acum dacă n-o repari pe loc. Vreți biștari, nu mă, voi vreți mardei mă, nesătuilor! Mi-ați paradit-o pe Mercedesa mea, acu vă tai pe toți. Cu cosorul, nu cu șișul. Să-mi moară Dolărel, Armando, Mexicanul, Sorica, Duda și Dida. Să-mi moară familia și toți copiii mei de nu vă tai pe toți mă!
Omul ținea de gât o femeie albă ca varul pe care o târa cu el și flutura un cuțit destul de mare cu vârful încovoiat. În urma lui țipa femeia, Mercedesa care striga ca din gură de șarpe: Caramele mai bes hatan (Stai puțin!), Caramele! și un grup mare de copii, fete, băieți și femei veneau în urma ei. Cristina nu înțelegea dacă încercau să îl calmeze sau îi țineau isonul. Lumea de pe hol încremenise în timp ce el continua să fluture cuțitul în stânga și în dreapta.
– Stați pe loc, domnișoară! Îi șopti paznicul. Am anunțat și acum vin să îl salte. Știți cum se zice despre cuțitari.
– Nu. Cum?
– Celui care amenință că bagă cuțitul, în trupul altcuiva îi fuge îngerul de lângă el 40 de zile. Îi fuge și mai și ia asupra lui șapte dintre păcatele celui amenințat. Doar dacă amenință, domnișoară și vedeți că doamna doctor are deja o zgârietură la gât, de când a smuncit-o și i-a apropiat cuțitul.
Se postase pe palierul dinspre demisol, mascat de stâlpul zidului, dar Cristina simți că era gata să intervină în orice moment.
– O să o pățească rău de tot. A luat-o ostatică pe doamna doctor. Dacă ați ști ce cumsecade e, domnișoară. Cea mai bună, e mai ceva ca pâinea caldă, tocmai pe dânsa.
Ea se gândi pentru o fracțiune de secundă că nu îi plăcuse niciodată pâinea caldă, fiindcă simțea cum se lipește de stomac și rămâne acolo ca un bulgăre de piatră. Dar îi păru rău pentru biata femeie.
Când sosiră forțele de ordine, nici nu a realizat cum și când l-au imobilizat instantaneu pe scandalagiu. Paznicul o bătu ușor pe umăr să o liniștească.
– Gata domnișoară, acum o luați drept înainte, la stânga, pe urmă la dreapta, pe urmă din nou la stânga și drept înainte găsiți ieșirea. Multă sănătate!
Abia în acel moment realiză că deși toată lumea de pe coridor încremenise de spaimă, ea nu simțise niciun fel de frică în prezența acestui om. Ieși buimăcită și o luă pe jos spre casă. În soarele toamnei frunze de miere și rugină se așterneau cu foșnet abia simțit de aripi pe asfalt. Erau încă orele amiezii. O lumină aurie și blândă învăluise orașul. I se păru că ieșise din infern. Dar se simțea plină de viață. Dacă nu îi fusese frică de cuțitar, de luare de ostatici și de ideea morții, înseamnă că niciodată demonul amiezii nu va mai îndrăzni să o mai tulbure.
Avea poftă de un ceai de ghimbir cu lămâie. În timp ce aștepta să fiarbă apa din ceainic își aminti ce spusese paznicul despre fuga îngerului de la cel care amenință cu cuțitul. Cuvinte ciudate, pline de înțeles, pe care nu te aștepți să le auzi rostite de un om obișnuit. Căzu pe gânduri în fotoliul ei preferat. Cana cu ceai îi încălzea mâinile.
În noaptea aceea dormi neîntoarsă și când se trezi își reluă lucrul la faeton. Peste trei zile era data de predare pentru expoziție. Lucră cu fervoare, bău doar apă, fără să mănânce nimic, Spre seară era aproape gata. Zilele începuseră să scadă. Privi pe fereastră luna cum iese din ceață ca o tipsie lovită într-un colț. Înainte de tușa finală se depărtă un pic și postă șevaletul sub un lampadar cu lumină puternică. Deasupra faetonului, în colțul din stânga se ivea un mic cap înaripat de heruvim, cum văzuse în copilărie în vechile biserici din Maramureș. Chipul lui răspândea drăgălășenie și bucurie. Ochii negri și mari ai paznicului de la Urgență iviți dintre aripile moi și sofisticate exprimau o înțelepciune ascunsă.
Poetă şi prozatoare. 2002 – „Părintele Ioan”, nuvele, editura Dacia, 2007- „Petru şi Pavel-între lumi”, roman, 2009 – Premiul pentru proză al Festivalului Lucian Blaga, reeditarea romanului „Petru şi Pavel – între lumi, cu o copertă de Dalia Bialcovski, 2014 -„The Orange Dress”, short stories, FeedARread, UK . Poezie: 1993 – „Catrene din deşert”, ed. Steady Promotion, 2011- „Miniaturi pariziene/Miniatures parisiennes, ediţie bilingvă, traducere în limba franceză Claude Dignoire, grafică Dalia Bialcovkski, editura Eikon, 2011 (volum prezent la Salon du livre, Paris, 2013), 2014 – Premiul pentru poezie al editurii Insiprescu şi al grupului cultural Cervantes/Inspirescu , 2014 – „The Soul’s Unseen Orchids”, poems, FeedARread, UK, 2015 – „Citadini şi levantini”, volumul premiat de editura Inspirescu;
Co-autoare antologiile de eseuri 2010 – „Cele patru dimensiuni ale feminităţii româneşti”, ed. Pro Universitaria, Neverland, 2011- „Forţa politică a femeii”, ed. Polirom: poeme în antologiile editurii ArtCreativ 2015- „Preludii pentru fluturi”, „Femeile cu flori roşii în păr”, 2016 – „Timpul pietrelor preţioase”şi în antologia „Aripi de zăpadă” a editurii LifeArt. Membră a societăţii române de Haiku, 2016 Romanian American Anthology Haibun „Travelers through Seasons”(co-author).
2017 „Cearcănele verii” volum de poeme colecţia Miraje, editura Art Creativ
Lasă un răspuns