The Wait (fragment experimental)

Mail 1: 31 octombrie, 2015
Prima poză cu tine pe care o am nici măcar nu ți-am făcut-o eu. Nu cred că ți-o amintești. A făcut-o Andreea, la tine pe balcon cică. Unde n-am fost niciodată, dar așa spuneai, că-i o poză în balcon. Și că lumina în care am pus poza prin prelucrare, titlul pe care i l-am dat, descrierea de dedesubt, au transformat-o total, dându-i o poveste cu totul nouă. Au transformat carcasa mașinii electrice de scris a tatălui tău într-o valiză, liniile drepte ale mochetei din balcon în marmura sălii de așteptare a vreunei gări. Ce gară? Cu siguranță nu Gara de Nord, arată prea bine mocheta marmură. Nici aia din Focșani. Iar alte gări, pe-atunci, nu știam nici unul dintre noi, nu văzuserăm încă alte țări, alte orașe da, poate, eu mai vizitasem câte ceva, iar tu nu mai știu dacă ai fost la Timișoara înainte sau după poza cu pricina, dar oricum, nu mai contează ca ce gară arăta mocheta ta de pe balcon, care prin prelucrare foto a devenit marmură.
Ai spus că am dat un suflu nou unui cadru atât de banal, stupid chiar, la ordinea zilei pentru tine atunci, într-o vacanță de vară când toată ziua bună ziua doar stăteai să-ți facă Andreea poze pe care apoi să le prelucreze cu Foto Filtre. O să-ți mărturisesc că, în sinea mea, m-am distrat teribil când am aflat ce folosea, dar eram destul de arogant și eu, abia descoperisem pasiunea cu pozele și manipularea foto – din moment ce poza despre care-ți scriu acum e abia a treia de pe profilul meu de Deviant –, iar asta venea la pachet cu ceva exces de zel și părerea că dacă nu știi Illustrator, dar te dai artist vizual, ceva pute.
Un suflu nou, spuneai, o poveste din nimic. Ți-a plăcut. Dar nu ți-am spus niciodată povestea. Ai intuit-o singură, deși nici tu nu mi-ai spus vreodată ce. Ca atunci când, într-o galerie de artă, fiecare vizitator vede diferit – diferit de ce a vrut artistul, diferit de ce văd ceilalți. Dacă ar fi cineva să poată ghici gândurile tuturor celor care trec prin fața unei fotografii, pun pariu că niciun gând n-ar fi la fel. Nu identice, imposibil să fie identice, dar măcar să semene. Nici vorbă. Mă bucur că a stârnit și arta mea această mută interpretare, cu toate că noi am avut ocazia să dezbatem subiectul, să ne spunem – eu ce am vrut să transmit cu poza ta, tu ce ai găsit nou, diferit, ca poveste, după ce am prelucrat-o. Am avut ocazia, dar nu ne-am spus. Cine știe cum ai interpretat-o tu…
Oricum, te iubesc.

Mail 2: 1 noiembrie, 2015
Îți scriam ieri de poza cu tine. Sigur te-ntrebi ce m-a apucat, iar răspunsul e ca le-am luat la rând, și ea e prima. Era un cadru de aproape, cumva de sus, ador perspectiva – am invidiat-o, recunosc, pe Andreea, că ți-a făcut ea poza și nu eu. Pe următoarele eu ți le-am făcut. Știi doar că la scurt timp după ce am încărcat pe contul meu de DeviantArt poza cu tine în balconul devenit gară am fost prin oraș să-ți fac poze. În parcul Unirii, pe la liceu, în Parcul Teatrului, la Teatru. Dar tot cadrul Andreei mi s-a părut mai special, peste ce am mai făcut eu după. Era de sus și semi profil, cumva, priveai într-o parte, iar brațele le aveai strânse într-o auto-îmbrățișare – nimeni dintre cei care s-ar uita la imagine nu ar ghici că, de fapt, îți țineai tricoul strâns să nu cadă, nefiind îmbrăcată, ci fixându-l cu mâinile doar în față, pentru că abia ce te pictase Andreea cu tempera pe tot spatele, pe umeri și pe brațe. Valiza – mașina de scris a tatălui tău –, era chiar în spate. Iar într-o parte, tot în spatele tău, în colțul din dreapta sus se vede puțin dintr-un aloe vera – o gara din care oamenii nu fură plante, deci. Fără să o spui, probabil nici nu te-ai gândit la asta atunci, ai ajuns prin intermediul manipulării mele foto într-un oraș din vest, civilizat, unde nu furăm până și plăcuțele ce poartă numele străzilor doar pentru că stau să cadă, deci sunt ușor de luat. De dragul de-a fura. Că de cine nu fură de drag, nici nu mai are rost să zic.
Erai prea mică să vorbesc lucrurile astea cu tine, oricum, te-aș fi plictisit. Și acum știu că eram și eu teribilist, toată ziua-n gură cu fuck the system și faze, dar până la urmă era real, adică mă refeream la chestia că suntem o societate înapoiată, rămasă în urmă, redusă la rezistă cine poate, haotică, plină de inegalități, discrepanțe, sărăcie în mare parte și bogăție numai cine e șmecher sau cu cap. Nu mă plâng, eu mă trăgeam dintr-o familie din categoria cu cap, ne permiteam destul de multe pentru orășelul de provincie șters de pe hartă unde avuseserăm șansa să ne naștem, dar erau bani munciți. Cu toate astea, eram conștient de căcaturile din jurul meu, nu trăiam într-un turn de fildeș, vedeam că oamenii cu care ieșeam se uitau la ultimii bani, că uneori nici nu aveau acei bani, da, nici măcar ăia 7 lei cât era un Stejar în bodega de vizavi de Teatru în august, 2005, ziua în care Andreea ți-a pictat cu tempera un mare fluture pe spate.
În fine, deci o gară de unde lumea nu fură aloele de dragul de-a fura, într-o țară unde nu se fură nici măcar de nevoie. Ce făcusem pozei ăleia? Până la urmă nu mare lucru, i-am dat un radial blur, am făcut-o monocromă și ți-am lăsat culoare doar pe buze.

Mă gândesc că a trecut atât de mult timp de atunci, dar că am ajuns în fix același punct, descrierea se potrivește perfect clipei de față, când îți scriu mailul ăsta.
when you reach a point of no return in your life
when she never comes
when you’re sick of all the bullshit
just wait for a moment and open your eyes
…sorry but i can’t help myself from this madness…
Când viața ajunge într-un punct de unde nu mai există cale de întoarcere, când ea nu va mai veni înapoi, când ești sătul de toate mizeriile, doar așteaptă o clipă și deschide ochii. Îmi pare rău, dar nu pot scăpa de starea asta…
Oricum, te iubesc.

Mail 3: 2 noiembrie, 2015
Știi? De două zile mă gândesc la moarte non-stop. Dar nu cu frică pentru mine sau furie că-i ia pe ceilalți de lângă sau tot așa. Mă duce cu mintea la tot felul de chestii abstracte, la posibilități dubioase, la ce-ar fi dacă… Știu, sunt ateu, știu, dacă nu eram ar fi fost mai simplu de explicat fără să par ridicol sau fără să pară că mă agăț de posibilități absurde la nevoie. Moare pisica, brusc hai că poate sufletul totuși circulă pe-aici, moare vecina, hop, parcă a căzut un tablou, în fine, nu astea, în niciun caz. Și nici nu mă gândesc că există viață după, asta chiar mi se pare absurd ca întotdeauna și va continua să mi se pară. Dar la ceva chestii paralele, la faptul că, deși încetăm să existăm într-o dimensiune, poate existăm în alta. Care dimensiuni sunt suprapuse, sunt fix în fața mea, aici, la masa asta, lângă scrumiera din dreapta mea și se desfășoară în același timp. Nu încetezi într-un loc și începi în altul, ci aici ești și acolo nu ești, dar totul în același timp, doar că mintea nu poate îmbrăca nicicum chestia asta. Nu poți să vezi mai departe, oricât m-aș chinui să explic. Nici eu nu pot să văd, oricât m-aș concentra și chiar o fac de când m-am trezit.
I-am făcut o poză. Scrumiera în prim plan, claritate maximă, se vede bine textura filtrului țigării proaspăt stinse, un Lucky Strike, încă așezat în poziția de țigară neterminată, deși nu am de gând să-l reaprind. În scrumieră mai e un Kent, tot așa, stins înainte de-a ajunge la filtru. Dacă ai trece pe-aici și-ai vedea scrumiera ai ști că eu am fost ăla care a fumat. Pe fundal e mâna mea stângă ținând un creion portocaliu și se vede și foaia pe care am scris, chiar am scris, cu stânga, un cuvânt din patru litere. FUCK. Tot ce e în plan secund e radial blur – îl ador. Și, fuck, mă gândeam la dimensiunile astea, la cum poți fi într-una și lipsi din alta în același timp. Nu e ca și cum asta te face mai viu. Aici, în spațiul cu scrumiera, ești inexistent, dar dincolo, adică tot aici, dar în dimensiunea unde, să zicem, scrumiera-i o pisică, poate acolo exiști. Cum e cuvântul ăsta, FUCK, el e în poză, o să ți-o atașez la mail.

Dar nu se vede. Se vede doar foaia pe care l-am scris. E în poză sau nu e-n poză? Și cu ce mă ajută să știu că e, dacă nu-l văd?
N-are niciun sens. Dar în mintea mea au sens, doar că nu le pot articula coerent. Poate așa pățim când ajungem la marginea minții, nu se mai leagă. Nu e chiar ca pe marginea prăpastiei când ai fi pur și simplu bou să continui să mergi pentru că te-ai face praf în hău, ci doar încep să-ți scape lucruri, să te pierzi în detalii, să pierzi cine știe câtă vreme punând tot felul de informație abstractă cap la cap, pentru ca într-un final să renunți dându-ți seama, ăă, stai c-am ajuns la margine, hai să fac pași spre înapoi să mă duc mai spre mijlocul minții.
Lăsând cretinătățile astea deoparte, să știi că n-am mâncat nimic de alaltăieri și mi-e frică să mă uit în oglindă. Bine că fumez la greu. Dar nu mi-e rău, sunt ok, nu fac altceva decât să fumez, să fac poze la scrumiere, să scriu FUCK pe foile astea și să mă gândesc la existență și dimensiuni. Și moarte. Și la tine, care mi-ai spune, recunoscând mărcile țigărilor din scrumieră, kent și lucky… hm… mai romantic de-atât nu poți? Sincer, chiar nu-mi pasă momentan, chiar nu-mi pasă.
Oricum, te iubesc.

Mail 4: 3 noiembrie, 2015
Refuz să citesc vreo știre, să citesc ziare, să orice, momentan. Și tot a reușit ceva să mă bage-n minți. Ieri, chiar după ce ți-am trimis poza cu scrumiera, am dat la mine pe Facebook de o amică, nu eram foarte apropiați, poate din vedere o știi și tu, în orice caz, nu asta-i important. Nici nu știu de când nu-mi mai apăruse pe feed ceva de la ea, când mă trezesc cu o postare de jale, unde mi se pare că se expune exagerat, descriind, la propriu, cum s-a tăvălit ea pe jos trei ore plângând pentru cineva care a murit în Colectiv. M-a surprins faptul că m-am arătat aproape dezgustat de felul cum se expune. Oare nu sunt mai mulți în situația ei sau mai rău și nu arată nicicum prin ce trec? Tipul pentru care se tăvălea ea pe jos era un amic, se știau de mult ce-i drept, au ieșit la beri – îl cunoaștem amândoi și pe el, dar iar, nu asta contează, ce vreau să spun e că nu erau în cine știe ce relații, și chiar dacă, putea să fie și fra-su până la urmă, dar, fuck, nici asta nu e important. Am zis-o în ideea că nu erau iubiți sau ceva.
Mă gândeam că de la tine am învățat lipsa asta de empatie și, de fapt, nu e vorba de lipsă de empatie, e o lipsă de considerație față de niște reacții extreme, e ideea de a fi sincer până la capăt poate, ținând pentru tine că te urci pe pereți, că muști canapeaua, masa, că nu ai pus mâncare-n gură de când ai aflat, că stai cu ochii fixați pe tavan până simți că ți se crapă cristalinul, că fumezi trei pachete pe zi, că vorbești singur prin casă. Tu ce zici? Tu m-ai învățat, nu? Când spuneai că suntem naivi, de-a dreptul proști, când ne dăm nepregătiți pentru fazele astea. Că nu ne gândim că despre asta-i viața, să nu-ți iasă, și râdeai de gluma ta că viața de-aia se numește viață: că mori! Fuck, dar acum nu mi se mai pare deloc amuzantă, să mă ierți. Iar aici eu te contraziceam acuzându-te că exagerezi, că nu e viață să nu-ți iei animal doar de dragul de-a nu suferi pierderea lui la final. Și tu ziceai că nu e vorba să nu-ți iei, dar să te pregătești din prima clipă pentru când… Și eu nu voiam să accept așa ceva, mi se părea că-ți ia toată bucuria, cum naiba să te pregătești? Și tu, dar nu știu dacă te-am crezut vreodată până la capăt, tu o țineai pe-a ta că suntem cu toții niște proști, că ce lume proastă.
Și mă uitam eu în gol, cu cristalinul mai să-mi crape, și mi-am spus că ce proastă-i Ioana că face faze de-astea. Na, suferă, apoi am zis stai că nu-i, dar… în fine, i-am dat unfriend, fuck it. Când vorbeam noi de lucrurile astea nici măcar nu eram… în fine, și nu am asociat deloc felul tău de-a gândi cu ce am aflat despre tine după… Toată faza asta cu relațiile și cum te raportai la ele și cât de minimalistă erai până și în ce privește oamenii. La început am zis hai că-i mică, mai crește ea, dar m-ai convins apoi – și-aș fi vrut să nu – că nu era ce credeam. Culmea că acum nu te mai judec. Am făcut-o atunci, pentru că mă afecta direct. Pentru că îmi doream să fiu excepția care-ți confirmă regula. Pff, nuș de ce mă duc atât de demult, de parcă n-am pus cruce discuției de atâtea ori, o să zici că iar o iau de la capăt, dar nu, nici vorbă, doar mi-am amintit și cred că abia acum fac legătura între modul tău de a te separa de lume în general și limitele în care ai ales mereu să lași oamenii să intre în viața ta. Ce să zic? Am ajuns la vorba ta. Dar tot nu pot să te-nțeleg.
Oricum, te iubesc.

[…]

Mail 9: 8 noiembrie, 2015
Hold on, poza aia când țineai strânsă o gratie din gardul liceului unde am învățat amândoi. Eu îți spusesem cum să pozezi, o aveam în cap de ceva vreme. Și am răsuflat ușurat că nu ai pus întrebări. Puteai să-ntrebi ce semnifică sau ce vreau să arăt cu imaginea aia, de ce așa, ce vrea să zică autorul. Și nu eram pregătit să-ți spun. Cred că tocmai de-asta mi-era că întrebi, pentru că știam că nu voiam să-ți spun ce însemna pentru mine și mă gândeam prea obsesiv, în timp ce pentru tine era o poză între atâtea poze, nimic important – îți făcusem mai multe în ziua aia, e adevărat, dar oare nu te-ai întrebat niciodată de ce am prelucrat doar câteva? Doar pe cele care pentru mine însemnau ceva ce mă lega de tine în momentul ăla.
Hold on e făcută la câteva săptămâni după ce mi-ai zis prima dată că voiai să te muți, când nici nu te prea luasem în serios, dar, în același timp, ceva îmi spunea că ar trebui s-o fac. De când te știu ești hotărâtă, dar poate pe atunci încă nu ajunsesem să te cunosc atât de bine. Să spunem că te cunoșteam suficient cât să știu că ar fi bine să-mi ascund sentimentele față de tine. Cam atât. Nu era puțin lucru, dar mai aveam multe de văzut.
O să spui că iar încep, știu, doar că de data asta chiar nu încep nimic. Mai împăcat de-atât nici că m-ai văzut vreodată. Resemnat? Împăcat. De fapt, fuck, cred că niciuna din două, doar super amorțit, pe jumătate mort de nesomn, nemâncat, fucked up, așa cum nu am fost niciodată și dacă o mai duc mult nici c-o să mai fiu, iar asta pentru că nu mai am de ce s-ajung acolo, sunt sigur, bag mâna-n… în… cioburi! Oricum, poza aia ziceam… E făcută cam pe vremea asta, poate puțin mai frig era, decembrie cred, aveai geacă, în orice caz. Am mizat pe focus, se văd la claritate maximă doar bucata de geacă, mâna ta și fierul gardului de care te țineai, iar tot în spate are o defocusare perfectă, n-a fost nevoie să fac nimic la fundal, cărămida roșie a liceului a devenit texturată, o fereastră în dreptul căreia jaluzelele sunt date la o parte în stânga, pare un infinit sinistru, negru total, ca și cum ar înghiți tot ce trece prin dreptul ei, deși închisă – negrul dinăuntru dă tot efectul. O a doua fereastră – de partea cealaltă a gardului care împarte poza în două – cu jaluzelele trase, deci albul, echilibrează perfect fereastra-hău, pare să protejeze, îți imaginezi că ești înăuntru, în spatele jaluzelei și te simți ferit de riscul de-a fi înghițit de negrul celeilalte ferestre. În ambele se reflectă ramurile copacilor, punctul comun, asemănarea dintre bine și rău. În fine, nici măcar nu asta voiam să zic, sunt două fucking săli de clasă în spate, ce hău, ce alb, ce mama mă-sii, mă rog.

Făcusem poza asta să surprind ce simțeam după ce am vorbit atunci despre intenția ta. Voiam să te țin cumva, nu pentru totdeauna, dar măcar încă puțin, așa cumva aș fi vrut s-o dau. Nu voiam să fiu absurd și patetic, nu cu forever bullshit sau ceva, dar golul din stomac, bătăile inimii, transpirația palmelor, toate foarte puțin perceptibile, doar cât să mă facă să-mi dau seama că nu eram perfect în regulă cu ce-mi spusesei, toate se traduceau într-un fel de mai încet, nu te grăbi. Îmi imaginam că dacă surprind emoția mea într-o fotografie în care apari doar tu – sau mâna ta, mă rog – o să te captureze fără să-ți dai seama, în absența coliviei, singura modalitate de a mă păcăli că te pot ține aproape.
Oricum, te iubesc.

[…]

Mail 366: 31 octombrie, 2016
Și până la urmă, mă gândesc, de ce te-ai pregătit atât de mult pentru ca oamenii să plece din viața ta când tu ai plecat atât de devreme oricum? Oricum…

______________

(Photo credits: https://www.deviantart.com/glontzrulz/art/four-letter-word-26350801, o victimă a tragediei Colectiv)

Emilia Toma

Prozatoare, sociolog de profesie, Emilia Toma (n. 1989), este autoarea romanelor De la zero (2022), O numărătoare inversă (2021) și a volumului de nonficțiune Terapie pe salteaua de pilates (2020).

A publicat proză scurtă în antologiile colective, Femei, bărbați și faptele lor (Editura Litera, 2023), Dragostea când te doare (Editura Litera, 2022), În umbra timpului (premiat în cadrul primei ediții a concursului de proză scurtă organizat de Editura Biscara, 2021) și Lirica unui miez de toamnă (Editura InfoRapArt, 2021) și contribuie cu texte literare, eseuri, opinii în revistele literare LiterNautica, O mie de semne, Echinox, LiterOmania, PROEZIA, Revista Golan, Planeta Babel și altele.

Are un master în Sondaje de Opinie, Marketing și Publicitate, la Universitatea din București, la începutul carierei a cochetat cu jurnalismul în calitate de redactor în cadrul publicației ZIUA Online (2011), iar în prezent îmbină sociologia ca meserie de bază cu psihologia, o pasiune mai veche, ambalând în ficțiune literară teme precum abuzul, traumele și consecințele acestora pe termen lung.